Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Astăzi nu este ziua de naştere a nimănui

      - Servus, Carmen, ce faci cu caietele alea, aici în parc?

      - Bună ziua, nene Ionel, m-am oprit un pic pe aici... Eram în trecere! - spuse tare și răspicat, uitându-se în jur.

      Apoi îmi spuse așa, pe un ton conspirativ:

      - E secret, aștept pe profa de română, că fac meditații cu ea când prinde o fereastră în programul ei. Că ăștia de la școala ei mai chiulesc și, ca să nu stea degeaba, mă mai meditează! Da'  n-are voie, de-aia e secret, înțelegeți?

      - Mă bucur că te pregătești, că știam că nu prea aveți bani! Cât îți ia pe oră?

      - Păi... Aia e! Că nu mă costă bani, muncesc și eu și mama pentru orele ei!

      - I-auzi! Și ce vă pune să faceți?

      - La mine e simplu, am grijă de fetița ei, Georgiana, că e mai mică cu șase ani decât mine! Numai lunea și miercurea, când are ea ore cu seraliștii! Iar mama face curățenie la fiecare sfârșit de săptămână, de obicei sâmbăta! E că-i fain?

      - Da, pentru voi este singura soluție! Și de ce n-o aștepți la școală?

      - Ce v-am spus? Că e secret, nu trebuie să ne vadă nimeni, că se prind ăștia și are necazuri!

      Am plecat și mă gândeam la ciudățeniile afacerilor lor. După colț mă întâlnesc cu o tipă drăguță, cam de seama mea, care mi se oprește în față și zâmbește cu gura până la urechi!

      - Ionel, mă mai cunoști?

      - Sărut mâna, parcă... eu știu... nu prea... Îmi cer scuze! Cine sunteți?

      - Sunt Mili, colega ta de liceu, mă trăgeai de codițe, nasolule!

      - Oau, ce schimbată ești, doar privirea ta nebunatică ți-ai mai păstrat-o! Dacă aveai codițe, poate te recunoșteam!

       Era coafată, îmbrăcată elegant, costumaș cafeniu, frumos machiată, rujată, ce mai, o adevărată Lady!

      - Și ce faci pe aici, unde lucrezi, te-ai măritat, ai copii?

      - Încet, încet, sunt profesoară de română, aici la liceu, sunt căsătorită, am o fetiță, frumoasă, ca mine! Hi, hi! Glumesc, e mai frumoasă!

      - Lasă-mă să ghicesc, o cheamă Georgiana?

      - Da... Cum ai ghicit?

      - M-a ajutat o prietenă micuță, Carmen, e aici în parc...

      S-a colorat puțin în obraji și, stânjenită, mi-a spus:

      - Of, i-am spus că e secret... Știi, e cea mai bună din clasă, bani n-au și am găsit și noi o cale care nu-i tocmai ”cușer” da'  e ceva, nu? Și chiar atâtea ore pe degeaba nu-mi permit nici eu, ce să fac! Sper să mă bazez pe discreția ta!

      - Nici o grijă, ți-am spus că e mica mea prietenă! Atunci trebuie să vă las să vă faceți treburile. Uite, eu stau aici pe colț, la parter! Mi-ar face plăcere să mai vorbim, eu n-am fost la întâlnirea de zece ani... Aveam greutăți mari... Dar au trecut!

      - Ei, eu sunt fată, pardon, o doamnă - zise strâmbându-se cu o mutră simandicoasă și apoi râzând - așa că nu pot veni pe la tine, dar dă-mi telefonul tău și găsim noi o cale să mai vorbim, să ne cunoaștem din nou!

       I l-am dat, dar niciodată n-am reușit să vorbim prea multe, era mereu ocupată, pe fugă! Anii au trecut noi ne-am sunat tot mai rar, apoi am pierdut legătura, nu ne-am mai revăzut...

      Carmen era deja mare,terminase liceul, facultatea și mai venea în parc doar ca să-și aducă băiețelul la joacă.

      Odată, când veneam către casă, am văzut-o și am intrat în parc să mai schimbăm două vorbe.

      - Sărut mâna, Carmen, ce frumoasă te-ai făcut!

      - Ei, nene Ionele, nu sunt... Uite, să vă prezint o prietenă! Spuse arătându-mi o altă fată, cu un copil mic în căruț, care stătea alături pe bancă.

      - Sunt Georgiana, ați fost coleg de liceu cu mama - spuse ea roșind ușor, timidă.

      - Formidabil, ești leit mama ta când eram colegi! Și la fel de frumoasă!

      Avea părul legat la spate aproape școlărește, era tot cu ochi albaștri și părul ca paiul, aceeași formă a feței...

      - Ce mai face Mili, unde predă acum, n-am mai văzut-o demult...

      - E în Spania, la munca de jos, aici nu mai rezista cu amărâtul de salariu de profesoară.

      - Îmi pare rău pentru ea... Și tatăl tău?

      - Păi... de-aia a plecat, că nu mai e... A avut cancer, am cheltuit tot, am dat și casa ca să-l vindecăm... Dar degeaba! Acuma stăm cu chirie... Vocea ei se stinse într-un suspin. Dar ce vă spun eu... Nu știu ce mi-a venit! Scuzați!

      - Lasă tu, așa e nea Ionel, simți că poți să-i zici orice!  Nu știi tu cât de mult m-a ajutat și m-a sfătuit de când ne cunoaștem!

      O luase ușurel în brațe și-i ștergea o lacrimă din ochii aceia albaștri și triști.

      - Da, ai trecut prin multe... Dar acum ai măcar acel suflețel pe care să-l ajuți să nu treacă prin ce ai trecut tu!

      Se pare că am atins un alt punct sensibil! Carmen se uita alarmată la mine în timp ce-o ținea în brațe și mi-a spus:

      - Of, nici pentru ăsta micu' nu-i ușor, Georgiana îl crește singură că soțul ei a plecat la muncă, în Anglia și nu mai dă nici un semn de câțiva ani! Iar ea a împrumutat săraca bani de plecare pentru el!

Noroc cu mama ei, că a ajutat-o!

      M-am așezat pe bancă lângă ele și le-am spus:

      - Chiar că ai o soartă de invidiat! Ceea ce alții pățesc în două-trei vieți, tu ai adunat doar într-o jumătate de viață! Cum ai făcut?

      - N-am făcut eu, așa mi-a dat Dumnezeu!

      - Acuma ai două soluții, să-ți iei lumea-n cap și să urli toată viața sau să ștergi toate cu buretele și s-o iei de la început, de dragul copilului!

      - Așa zice și mama.  Dar e greu, e greeeu... spuse Georgiana cu o voce pierdută în suspine!

      - Și acum ce faci, lucrezi undeva, ești în postnatal, ce te-ai gândit pentru viitor?

      - Sunt studentă la drept, la fără frecvență, cu banii de la mama, de-asta muncește ea dincolo!

      Am intrat în bloc le-am făcut câte o cafea și le-am dus-o afară!

      M-au privit recunoscător, s-au bucurat și de biscuiții de casă pe care i-am pus alături, atât cât au apucat, că restul i-a luat băiețelul lui Carmen!

      Georgiana era parcă mai liniștită, cu vorba mea șugubeață am făcut-o să zâmbească și le-am povestit câte ceva din viața mea, ca  să ”echilibrez” balanța confesiunilor. Le-a impresionat, au fost curioase să mai spun și le-am oferit câteva din poveștile mele să le citească de pe tabletă cât mai fac eu ceva treabă.

      Am plecat în acest timp să iau pâine, să duc gunoiul și să fac puțină ordine în casă.

      Au venit la geam și mi-au adus ceștile de cafea și tableta. Mi-au oferit priviri calde, pline de compasiune pentru ce citiseră despre viața mea de prin sanatorii! Mi-au umplut inima de bucurie! Și am gândit:

      -Numai un om cu adevărat încercat de soartă crede și înțelege ce-i în sufletul altuia care a suferit. Am înțeles că menirea mea este să-i ajut, să mângâi sufletele aflate în suferință, povestindu-le ce era în sufletul meu în momentele grele din viață!

 

Vizualizări: 50

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Noiembrie 17, 2017 la 2:33pm

Mulțumesc dragă Aurelia, realizarea de compoziții grafice e un talent al tău, pe care-l admir!

Dovadă e chiar ”cadoul” grafic pe care mi l-ai oferit!


ACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Noiembrie 17, 2017 la 2:31pm

Domnule Muntean, mă bucur că v-a plăcut și vă mulțumesc pentru potrivita imagine cu ideea povestirii mele!

Cu respect!


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Noiembrie 17, 2017 la 1:40pm

Imagini pentru Destine deviantart

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support /********* ********/