Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

 

Doina
autor Cati Urucu

Poporul acesta, în mijlocul căruia am apărut acum o jumătate de secol, are multe proverbe înţelepte, cuvinte luminate şi stări neîntâlnite pe alte meleaguri. El ştie ce înseamnă să iubeşti, să te sacrifici pentru familie, pentru neamul sau pentru ţara ta. ”Mioriţa”, Alecsandri, Goga, Coșbuc sau Eminescu ne-a spus asta, atât de limpede, încât orice trecător prin viaţa poporului meu ar înţelege. Ştie romanul că poate să-şi jertfească sufletul şi dragostea, dacă asta se cere, pentru a se înfăptui o măreaţă dorinţa a neamului său. Iată, despre asta vorbeşte însuşi graiul neamului meu, prin poemul „Mănăstirea Argeşului”, aşa cum nu am mai auzit vreodată spunându-se. Poporul meu ştie să doinească şi să-ţi vorbească despre dor, aşa cum nimeni nu o mai poate face. Iată, se urcă românca pe stâncile Carpaţilor şi, cu ochii spre cer, cu mâna la inimă, dă drumul din adâncul ei, cântecului de jale. Ea înalţă odată cu privirea spre cerul Domnului, dorul de bunici, de copilărie, de mamă, de propriul copil plecat în lume, dorul de dreptatea inexistentă, dorul de frumuseţea codrilor de altădată. Doina ei ajunge la cer, bate la porţile raiului, iar îngerii deschid în grabă, fermecaţi de duioşia şi de jalea româncei mele dragi. Domnul însuşi o aude acum, căci îngerii Lui o duc pe aripile lor, ca pe o comoară, într-un zbor lin, ca să nu-i tulbure înţelesurile Se opreşte din gânduri şi din veghe. Pare încântat , fiindcă zâmbeşte. Doar o clipă, poate că inima Lui se înveseleşte, pentru ca apoi, chipul să i se mâhnească. Ascultă. Îşi priveşte îngerii, îşi înclină privirea spre Carpaţii noştri măreţi şi, printre grijile sale, vede românca ce-şi strigă durera cântând. Domnul nu se miră de dorurile ei, căci El ştie că poporul acesta e blând, credincios şi încercat. Înţelege că şi românca aceasta, poate fi una dintre urmaşele soţiei lui Iov. O binecuvîntează cu răbdare, credinţă şi iubire. Îşi face planuri cu ea, cu urmaşele ei, de care numai El ştie. Când femeia îşi pleacă fruntea, doina ei s-a sfârşit. Se întoarce la amintirile , la durerile şi la treburile ei. A ridicat la cer ruga , jalea, dorul şi parte din sufletul ei. Le-a încredinţat Lui. Pleacă pe cărările care, chiar dacă acum coboară, ea simte că le urcă, asemena unor trepte către un templu al sufletului ei. Româncă mea...credincioasa şi umilita mea româncă...cu ia moştenită de la preafrumoasa ei bunica, cu ochii mari şi trişti, rămaşi de la mama ei, cu inima puternică şi luptătoare, dăruită de tatăl ei - coboară împăcată cu soarta! Dar, i-a spus focul inimii ei, Domnului. El ştie că toţi cei făcuţi din lut, sunt fiii Lui. Mai ştie că, bogat sau sărac, trufaş sau blând, învăţat sau neştiutor, va sfârşi la fel: singur, plin de dureri, de împăcare cu neputinţa din faţa morţii.
Ajunge în satul ei şi trece pe lângă biserică. Îşi face semnul crucii, aşa cum a pomenit. Trece pe lângă şcoală, iar mintea îi zboară la copilul care a fost. Iar se întristează, fiindcă îşi aminteşte sărăcia, mereu prezentă, puratnd-o ca pe o povară nedreaptă. Întoarce privirea, ca gândul să-i zboare de la melancolia ce nu-i mai dă pace. Calcă apăsat fiindcă ştie omul ei trebuie să vină de la târg. Grăbeşte pasul şi mai mult, că doar aşa se cade, să ajungă înaintea lui, fiindcă omul soseşte înfometat. Un nor se lasă încet, ca o aripă de puf. Vine, adus de o adiere lină. Fuge acum românca, înţelegând că are încă un motiv să ajungă sub acoperişul ei. Casa ei – cuibul părinţilor de altădată – locul în care îşi găseşte mereu liniştea, culcuşul în care copiii ei vor rămâne şi vor aduce pe lume alte suflete... Primele picături i-au atins părul, ia şi inima. Par o binecuvântare, ca un răspuns al Domnului la plânsul doinit al frumosului ei neam. Îşi acoperă cu mâinile ia, averea trupului, dar mai ales a sufletului ei. Deschide portiţa bătrână, ca satul şi ca spiritul acestui neam. Îi mângâie ulucile, simţind că , dincolo de ele, o așteaptă binecuvântata linişte. O putere îi smulge portiţă din mâna şi iute se închide. Tresare speriată. S-a înserat. Printre picăturile de ploaie, vede două opinci şi iţarii soţului ei, apoi braţele lui o ridică şi o învăluie, ferind-o de stropii mari. Printre lumina fulgerelor, dincolo de zumzetul ploii, se aude minunata doină. Cine cânta oare, româncă mea cea dragă? Îngerii Domnului, care au coborât odată cu ea, trimişi să vegheze asupra ei?

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->