Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Insignă

Se încarcă...

Despre

Lenuş Lungu a creat această reţea Ning.

Cronopedia ~ Taifas literar diferite forme de exprimări artistice: poezii, proze, arte, cărţi, etc

DOR DE ACASA

 

 

Moto: „Viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut”

 

Se ştie că bătrâneţea nu este pentru fricoşi! Dacă îţi porţi copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată! Şi în acea copilărie, o imensă nevoie de mirare după Victor Hugo, ai conştientizat primul „acasă”. Asta se întâmplă la vârsta de 3-5 ani pentru oamenii normali, când ţi-ai dat seama că eşti undeva, adică acolo unde e bine, între cei apropiaţi, unde eşti mulţumit sau nemulţumit fără motiv, unde nu stai locului niciodată (defect „copilăresc”), unde şi când ceream cu insistenţă tuturor ceea ce îmi doream.

Prima fiinţă apropiată era o capră, cu coarne măricele, dar care cu mine era foarte prietenoasă. Pe toţi cei care se apropiau de mine în curtea unde doar ea şi oamenii aveau dreptul să se plimbe îi privea pieziş sau chiar îi „împingea” puţin. Mi se povestise că fusese cumpărată de bunicul Dumitru, din partea mamei, înainte de evadarea mea protestatară din lichidul amniotic spre aerul zice-se curat.

Comuna Livezeni, acum Stâlpeni, în fostul judeţ Muscel

(locul naşterii în 1941 şi al copilăriei, primul „acasă”)

 

Laptele caprei era destinat doar mie, atunci când mama era la muncă la  câmp sau, foarte rar, la cumpărături “la oraş”, devenind eu dolofanul casei. După foarte mulţi ani aveam să citesc cele spuse de Arsenie Boca, foarte adevărate, precum că „în fiecare ins este sădită o intenţie a lui Dumnezeu, care prin om trebuie să devină Creaţie!” Asta chiar dacă, după „revoluţie”, recunosc că „unii se nasc mari, cei mai mulţi cuceresc mărirea, iar altora le vine de-a gata”!

Toţi cei ai familiei „creau ceva” (nu ştiau încă ce e şomajul sau ajutorul social) – tata era pădurar cu puşcă adevărată, mama era casnică şi muncea câmpul împreună cu tata când nu chiulea motivând „mersul în pădure”, bunicul Dumitru făcea butoaie, iar bunica Oprica „torcea cu furca”, lână, in sau cânepă. pentru noi, dar şi pentru alţii, însă pe bani! Bunica era mereu cu mine acasă, neţinând seama de cele scrise de William Shakespeare în Doi tineri din Verona (cine stă mereu acasă capătă spirit casnic), de care ea nu aflase, că nu ştia să citească.

Cele două căsuţe din aceeaşi curte erau modeste, ţărăneşti, fiecare cu lampa ei cu gaz, cu sticle numărul 5 şi numărul 8, cumpărarea gazului, a sării şi a zahărului fiind sarcina bunicii, pe banii câştigaţi greu „cu furca”. Mai târziu mi-a dezvăluit un vecin mai hâtru cum asimila numărul sticlei de lampă cu picioarele fetelor, învăţând eu prima codificare pentru atitudini diferenţiate!

Acest acasă e valabil şi azi, în timpurile moderne. Ansamblul însemna mama şi bunica, tata, bunicul, capra, apoi, rând pe rând, uliţa, vecinii, mai buni sau mai răi, vorba lui Creangă, curtea, casa, grajdul, oile, vaca, grădina cu flori, legume şi zarzavat, doi peri din curte în care copiii vecinilor aveau dreptul să se urce doar cu aprobarea bunicului, cimitirul satului, biserica, primăria, monumentul eroilor, pe care erau scrise şi numele unui frate al bunicii căzut în 1917 la Mateiaş şi numele unui frate al tatălui, mort în 1942, în stepa calmucă, drumurile spre loturile de pământ de toate felurile, de până la colectivizare, arabil, păşune, livadă, fâneţe, pădure, toate cu suprafaţa de doar 1,5 ha sau 3 pogoane, dar pentru care, fiind zonă de deal, nu ştiu pe ce criterii, tata a fost trecut ca „ţăran mijlocaş”!

Acasă însemna iarna zăpada căzută din belşug de care nu se văita nimeni, fără firme de deszăpezire, fără intervenţia armatei sau jandarmilor, colindele de Crăciun, tăiatul porcului fără „asomare”, deniile de la Paşte, Râul Târgului cu apa curată şi limpede în care înotau peştii şi la răgălii se ascundeau racii precum în Ozana renumitului povestitor, fără peturi şi gunoaie, „vijoaiele” sau bulboanele cu apă mai adâncă, bune de înotat „câineşte”, spălatul rufelor vara la râu, pulpele albe ale fetelor sau nevestelor tinerele care le spălau, cu fuste „suflecate” cu economie sau fără în funcţie de flăcăul care trecea pe acolo, mirosul fânului cosit, carul plin cu porumb sau fân întors acasă de pe câmp, zilele calde de vară când preferam umbra unui nuc, până m-a muştruluit mama că o să mă îmbolnăvesc „de bojoci”.

Acasă însemna şi cernoziomul numit „chişai”, cuvânt negăsit ulterior în dicţionare, negăsit fiind nici „hopşe” (clacă), adică socializarea femeilor la una din case pentru muncă „(ne)patriotică” de depănuşat porumb sau tors cu furca şi povestit sau doinit, însoţite de hrană „bio” frugală, în funcţie de anotimp şi de recolta anului sau „starea” gazdei. Nu existau încă facebook, linkedin sau twitter pentru întâlniri doar virtuale!

Acasă însemna la vârsta de cinci ani şi pregătirea de afişe cu semnul Soarele pentru alegerile din 1946, când tata a fost ales primar din partea Frontului Plugarilor al unuia Groza cu vechilul său Zăroni devenit ministru, Păstorel zice sinistru, dar cu demiterea tatălui în 1948 din primărie şi „aducerea” în locul lui a unui muncitor „cheferist”, tocmai de prin Dărăbani, care umbla cu pistolul la brâu, că în fostul judeţ Muscel, în munţii Făgăraş,  „acţionau” oarece „partizani” de-ai lui Arnăuţoiu, de pe la Nucşoara, un supravieţuitor nefiind decorat de niciun preşedinte postdecembrist, nici măcar de ultimul preşedinte comunist autodeclarat „anti”.

          Acest „acasă”, cu copilăria un paradis pierdut (Valeriu Butulescu), nu poate dispărea totuşi în ani, nu poate fi uitat. Acasă înseamnă şi şcoala primară a satului, urmată cu cei doi soţi învăţători, Popescu, Oprea şi Elisabeta, fiecare păstorindu-ne câte doi ani, ani începuţi în 1948, după reforma învăţământului, cu tăbliţa şi condeiul şi terminaţi cu creionul şi tocul cu peniţă şi cerneală. Şi acum se trece la tabletă şi iphone! În această şcoală a urmat tot cele patru clase şi poetul şi matematicianul român Dan Barbilian (cu pseudonimul Ion Barbu, 18 martie 1895 -11 august 1961), al cărui tată, Constantin Barbilian, era atunci judecător la judecătoria plasei Stâlpeni.

O tempora, o mores! Alt secol, alt mileniu, alţi năpârstoci!

          Acasă înseamnă şi trecerea la şcoala cu clasele V-VII din comună, la 4 km de casă, chiar şi internatul şcolii în care am stat doi ani şi în care cei mari ne ziceau că cel mai de seamă fapt a fost moartea lui Stalin, unul cu mustaţă ca de husar în tablourile de peste tot, dispărute ulterior,  „tătucul popoarelor asuprite”!

Acasă însemna şi înscrierea în „colectivă” şi comasarea loturilor de pământ, lămurit fiind tata de către ilegalistul Costică Manda că o să pot urma „gratis” orice şcoală doresc. Şi în vara anului 1955 am reuşit prin concurs la liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel. În internatul şcolii am stat doar un an, simţind mai acut dorul de acasă, dar întorcându-mă uneori sâmbăta în paradisul pierdut la „ai mei”, în acest acasă local natal intrând şi gara CFR Stâlpeni, acum cam devastată şi folosită rar, fără personal de deservire, fără magazii sau depozite şi cu liniile secundare intens folosite anterior desfiinţate, cu vânzarea biletelor sau cu darul naşului direct în singurul tren „săgeată” privat! Şi când îmi amintesc de cele văzute în trenurile şi pe căile ferate ale Marii Britanii, Germaniei sau ale Franţei, mă apucă pandaliile. Îi înţeleg pe cei ce „vor o ţară ca afară”!

În vara anului 1956 am dat admiterea la Iaşi pentru clasa a noua la liceul militar ce avea să se mute în toamnă în noua clădire tocmai în Câmpulung Moldovenesc, liceu care fusese înfiinţat la Cernăuţi la 25 noiembrie 1924 şi după război cu sediul la Iaşi, chiar lângă parcul Copou cu teiul lui Eminescu şi cu un turn de paraşutism fără paraşutiste sau reclame pentru vreun partid nou, că exista doar partidul unic.

Colegiul militar Ştefan cel Mare, văzut cu Google Earth

 

          Aici, în frumoasa Bucovină, dorul de acasă a fost şi mai mare, dar era, totuşi, şi un alt „acasă”. Comandantul liceului, generalul Vişan, la singura şi scurta întâlnire particulară întâmplătoare pe un hol al clădirii, cel cu biblioteca, avea să îmi explice ce înseamnă acasă pentru un viitor ofiţer, conştientizând că acasă însemna acum ţara, cu toate frumuseţile ei şi cu greutăţile sau bucuriile vieţii. În liceul militar, după literatura făcută cu profesorul bucovinean Paul Leu, devenit ulterior „scriitor pe două continente”, chiar dacă nu făceam parte din cenaclul literar, din frondă, aveam să reconştientizez că în orice acasă intră şi frumoasa limbă română, după Blaga „întâiul mare poem al unui popor”.

Aveam să mă conving de un acasă la nivel de patrie şi ulterior, la şcoala militară de ofiţeri de artilerie şi rachete din Sibiu, la aplicaţiile de pe tărâmuri ardeleneşti, la inundaţiile de pe râurile Crişul Alb şi Mureş, cu remarca “gata, a venit armata!”, în Academia Militară sau oriunde altundeva.

          Conştientizarea acestei semnificaţii avea să se reconfirme mai târziu, la vizitele făcute în diferite „colţuri” ale planetei  „rotunde”, a treia de la soare, fie în Suedia, la Cercul Polar, fie pe zidul chinezesc, la castelele de pe valea fluviului Loire sau în „ţara dimineţilor liniştite”, în universităţi spaniole, franceze, austriece, germane, cehe, poloneze, bulgare, maghiare, engleze sau de pe alte meleaguri, fie întâi ca învăţăcel, fie ulterior ca profesor invitat sau cercetător în domeniile geodezie, cartografie digitală sau sisteme informatice geografice, nu numai în universităţi militare sau civile, ci şi în baze militare.

                                                          Instalația de lansare pentru rachete SCUD

Iar ca ofiţer rachetist, cu lansări în poligonul de la Baikonur, unde introduceam corecţii şi pentru influenţa rotaţiei pământului sau a gravitaţiei, ca profesor la Academia Tehnică Militară şi la Universitatea din Bucureşti, ca participant la măsurarea distanţei Pământ – Lună la observatorul astronomic militar de la Cheng Chew, China, împreună cu alţi specialişti americani, ruşi şi chinezi, ca participant la cercetarea ştiinţifică geonomică mondială, am conştientizat că acasă este planeta Pământ, „alergătoare prin Univers”, împreună cu galaxia noastră.

          Ca ofiţer, în prima garnizoană, impusă şi nu aleasă după capricii, aveam un nou „acasă”, clădit uneori inconştient, dar însufleţit după vreo trei ani de singurătate de sufletul pereche, ardeleanca arădeancă Viorica, profesoară de sport „repartizată” la liceul din Ineu şi cerută în căsătorie în versuri („Dă-mi mâna ta, gingaşa mână./ Să nu cădem când suim coasta,/ Când viaţa piedici o să pună./ Vrei să-ţi alegi cărarea asta?”, atleta răspunzând “Da!”). Intenţia mea era clară la alegerea viitoarei soţii. Ştiam şi conştientizasem că „iubirea este cea mai frumoasă muzică din partitura vieţii; fără ea, ai fi un etern afon în corul imens al omenirii” (Roque Schneider). Pentru nobleţea şi spiritul de sacrificiu ale profesiei de educator, nu voiam decât profesoară!. Ca orice locotenent burlac, făcusem urte mai multor fete, însă dar una mi-a inspirat încrederea prin francheţe şi umor. Avea răspunsul pregătit pentru orice dilemă a existenţei umane a unui burlac şi un spirit practic deosebit. I-am recitat multe versuri (inclusiv de Eminescu, Flaubert sau chiar Neculuţă, dovedindu-mi spiritul romantic de om cu capul în nori, care trebuie adus, totuşi, la realitatea cotidiană. Am scris mai târziu undeva, în „reţeaua literară”, în Internet, o satiră, pe care o reproduc aici.

 

Alegere

 

 

 

Aşteptai o săptămână

La o cerere, şi fata,

Profesoară de „..română”

Nu prea agrea armata.

 

Motivaţia era clară,

Că ea vrea stabilitate,

Nu să se plimbe prin ţară

Cu boccelele în spate.

 

Cu speranţă cam deşartă

O cotii spre „..geografie”.

Asta, de, cu multă artă,

M-a amânat... pe vecie!

 

Apoi cea de „..naturale”

M-a analizat atent

„Lasă fumurile tale

Eşti doar.. un locotenent!”

 

N-o să vă dau un raport,

Dar cu trup de chihlimbar

Apăru una de... „..sport”

Cu iris de-un verde clar.

 

Nu m-a întrebat de grade

Nu ştia nimic de-armată

Era fată cumsecade

Şi s-a lăsat „deturnată”.

 

Cu o zicere ritmată

Am cerut-o de soţie.

Ea a acceptat îndată

Şi aşa a fost să fie.

 

Stau şi mă gândesc în dungă,

Uite-aşa, un gând banal..

Voia oare ea s-ajungă

Soţie de general?

 

Poetul Valeriu Cercel avea să mă felicite întrun mod aparte, printr-o strofă de excepţie (Domnişoara, ca soţie,/ Mie-mi pare evident,/ A dorit atunci să fie/ Numai sublocotenent!).

Aici aveam să conştientizez şi mai mult extinderea lui acasă la patrie, mai ales în vara anului 1968, când am fost trecuţi într-o noapte de la statutul de brigadă de rachete operativ-tactice la cel de brigadă antitanc, dotată rapid cu tunuri şi muniţie şi pregătită pentru apărarea graniţei de vest împotriva eventualei pătrunderi a trupelor sovietice staţionate în Ungaria.

Asta era după Intervenţia armată a trupelor ţărilor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, cu excepţia armiei române. Dar pacea a biruit şi în toamna acelui an aveam să încep cursurile Academiei Militare, dorind să devin inginer geodez, cu toate insistenţele unor profesori de a trece la „electronică”! Aici mi-a dispărut sentimentul de „acasă local”, renunţând pentru cinci ani la apartamentul din Ineu şi locuind împreună cu Viorica „în gazdă”, în frumosul „mic Paris” la început străin, dar unde am rămas definitiv, fără pile, doar ca şef de promoţie cu diplomă de merit, prin concursuri numeroase repetate, cu activităţi nobile, întru ale cercetării ştiinţifice şi învăţământului universitar geonomic.

Aici, în capitală, ne-am reconstruit noul „acasă local”, reintegrându-l şi pe fiul nostru Călin Daniel, crescut şapte ani de socrii mei în frumosul municipiu Arad, devenit ulterior tot ofiţer, tot inginer geodez, acum şi cetăţean al lumii, înconjurând de nenumărate ori globul terestru, ca membru al unei multinaţionale cu sediul la Chicago şi subsediul la Bruxelles, tot fără pile, cu domeniul cartografiei digitale şi poziţionării pe Tera (GPS).

Multe evenimente s-au petrecut acasă, nulte reveniri din călătorii mai lungi sau mai scurte, chiar intercontinentale unele, au avut şi au loc, adeverindu-se dictonul lui Herman Melville că viaţa este un permanent voiaj spre acasă. Când sunt întrebat uneori unde ne petrecem anumite aniversări sau sărbători, răspunsul meu scurt este „la casa ofiţerului”, accentuând că nu la „casa ofiţerilor”, cu care eram mai familiarizat în tinereţea timpurie, când activam şi ca actor sau cântăreţ amator! Şi să nu vă închipuiţi vreo vilă sau vreun conac! Doar un apartament de bloc, însă utilat simplu şi modern, în concept digital multimedia WiFi, inclusiv cu cărţi clasice şi digitale!

           Aşadar, acest „acasă” are pentru mine, ca profesor universitar şi geodez, ca general al armiei române, atât sensul local şi sensul naţional, dar şi sensurile european şi global terestru sau sensul de sistem solar în Univers care se îndreaptă mereu spre punctul numit „apex”!

Dar primul „acasă local”, cel al naşterii şi  copilăriei, are semnificaţii aparte, deoarece, cum aminteam la început, „dacă îţi porţi copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!”

          Din cele spuse de Călinescu, „sufletul meu are nevoie de sufletul celorlalţi şi toţi trăim în lume”, am reconştientizat că omul nu e singur, iar de aici că fiecare are un acasă al lui, dar are nevoie şi de ceilalţi.

Doamna Anişoara Dumitrescu, fosta noastră profesoară de latină din liceul militar, dar şi domnul INO, fie-mi iertată expresia divulgată de prietenii domniei sale, inspiratorii şi mobilizatorii noştri moldavi în ale scrisului şi comunicării în cenaclul virtual, demonstrează acest adevăr. Nici amintirile nu trebuie să ţi le retrăieşti de unul singur. Fiecare s-a născut şi a copilărit „într-un loc mirific”, aşa că planeta e formată din reuniunea elementelor mulţimii  acestor „locuri mirifice” (nu „locaţii”, cum zic unii, părere exprimată clar şi direct şi de doamna Ileana Vulpescu). Asta este şi trebuie să fie părerea optimistă despre planeta Pământ!

 

Alte semnificaţii extinse ale lui „acasă”

Cântece universale precum „Home, sweet home”, din 1823. pe muzica lordului englez Henry Bishop şi cu versurile dramaturgului John Howard Payne, inspirată dintr-un cântec popular american, descriu cu alte expresii dorul de casă. Cântecul de mai sus a fost interpretat cu măiestrie tip „country” de cei doi ofiţeri americani cu care am participat la lucrările geodezice, care posedau şi un banjo. Nici ruşii nu s-au lăsat mai prejos, cântând tagaua şi lacul Amur, acompaniaţi şi de o balalaică, dar neuitând „katiuşa”, la care i-am acompaniat.

Nu am înţeles nimic din ce au cântat colegii chinezi, dar mi s-a tradus în engleză şi în rusă. Ce am cântat eu? «Mă dusei să trec la Olt» şi «Lume, lume, soro lume», fără acompaniament instrumental! Cu traducerile de rigoare, dar în proză, povestite după degustarea unui «mao tai» (rachiu chinezesc din orez)!

Au apreciat filosofia poporului român, supravieţuitor între graniţele câtorva imperii! Mai interpretasem noi, fiecare grup etnic şi imnul ţării proprii, dovedind că peste tot militarii îşi ştiu imnul şi îşi respectă drapelul lângă care au jurat. Bineînţeles că era vorba de «Trei culori (cunosc pe lume)», deoarece era în secolul trecut, în mileniul trecut, adică prin toamna anului 1980. Şi totuşi o nrdumerire tot am avut la discriminarea în acest „acasă global”. La vizitele făcute pe lângă unele obiective militare sau în interiorul acestora, eu nu aveam voie să ftografiez, dar yankeilor nu li s-a interzis acest lucru! În plus, ofiţerii americani veniseră cu soţiile! Eu? Solitar prin lume! Că însoţit nu aveam voie!

Pe zidul chinezesc, cu John, Peter (pozează) şi soţiile lor, Eve şi Maria

 

Un alt cântec cunoscut şi interpretat atunci este „Iarba verde, verde de acasă” (Green, green grass of home), compus de Claude „Curly" Putman Jr. Poate unii îl cunosc în interpretarea lui Tom Jones, în 1966, când a devenit o vedetă mondială. Cei cu tabletă, telefon mai acătării cuplat la web sau cu alt tip de computer îl puteţi asculta pe youtube (https://www.youtube.com/watch?v=O-yKq-FsFyk). Mileniul al III-lea, nu?

Credeţi că românii au rămas mai prejos? Grupul condus de Mircea Rusu, acum primar în localitatea natală Band, a compus cântecul „Iarba verde de acasă”, inspiraţie clară tot după yanchei, având între paranteze adresa din youtube (https://www.youtube.com/watch?v=pPigMRA0tIw), devenit ulterior imn al unui partid, cu toate că primarul Mircea e liberal! Banii sunt bani! Şi cele două partide, aşazise „de-a dreapta” (adică de „cea”, nu de „hăis”, vorba unchiului Vasile, plugar al mileniului trecut, cu boi falnici), se cam „unesc” în cuget şi în simţiri!

Şi românii au realizat un film numit „Iarba verde de acasă”, ce poate fi vizionat tot pe youtube (https://www.youtube.com/watch?v=b1CdmhBj0B8). Asta era prin 1978, inspiraţie a titlului tot după un film american cu acţiunea  petrecută într-un colegiu, când arta cinematografică era în plină ascensiune în România, cu mai multe „case de filme”! Progresăm, regresăm?

Conţinutul pe scurt al filmului îl puteţi citi la adresa indicată, despre un profesor de matematică ce preferă reîntoarcerea la obârşie, la şcoala din satul natal, la primul „acasă local”, în schimbul postului de asistent, dar cu condiţia mariajului cu troglodita fiică a profesorului.

Drapelul naţional ne însoţea peste tot (Stirin, Cehoslovacia, 1982)

 

          Aşadar, asociem lui «acasă» şi cultura locului, muzica, drapelul naţional, pictura, arhitectura (fără viloaiele de prost gust ale unor politicieni arestaţi sau candidaţi şi ale interlopilor, construite «pe de-a moaca»), realităţile naturii şi transformările   antropice (făcute de om), alte componente ale vieţii materiale şi spirituale.

          Cum să nu te simţi acasă la o universitate franceză, de exemplu, când, pe perioada şederii şi predării unor cursurii, pe cel mai înalt catarg să fluture drapelul României?

Pe catargul unei universităţi din Anger, Franţa, a a fost arborat drapelul României

 

Respectul pentru ţara ta era dat şi de întâlnirile pe care le aveai cu personalităţile politice sau administrative ale localităţii sau ale ţării.

Întâlnire cu primăriţa capitalei Stockholm, 1997

Primire particulară la parlamentul Chinei, 1980

 

Nu avem pretenţia că am definit un acasă universal, fiecare având gradele de libertate proprii. Important este doar schimbul de idei şi sentimente, condiţie sine qua non a existenţei umane conştientizate. Şi în final repet cele scrise de mine la sfârşitul fiecărei scrisori sau al fiecărui mesaj multimedia, respectiv

Să fiţi iubiţi,                

Că trebuiţi

Cui(va), cum(va),

Unde(va), când(va!)?

Al comunicării-adept,

Vă salut şi vă respect!   N. C. (click)

 

 

           

         

 

 

          

Vizualizări: 537

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Octombrie 9, 2016 la 8:08pm

Vă mulțumesc!

Comentariu publicat de Maria-Ileana Tănase pe Octombrie 9, 2016 la 7:09pm

Semn de placuta lectura si apreciere!

Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Octombrie 7, 2016 la 6:56am
Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Octombrie 6, 2016 la 5:58pm

Vă mulțumesc! Am completat imaginile!

Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Octombrie 6, 2016 la 3:58pm
Lecturat cu drag!

© 2017   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support