Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Dora Pascu - un periplu tulburător prin "Alte vise, alte doruri"

Pe Dora Pascu nu o cunosc foarte bine, “paşii” ni s-au întâlnit până acum doar în lumea virtuală, într-unul din cenaclurile literare la care amândouă activăm. Nu ştiu dacă este “uşor timidă” sau dacă “vorbeşte puţin, dar cumpătat”, aşa cum se afirmă în prefaţa volumului de versuri, Radiografii sentimentale, unul din cele două, pe care mi le-a dăruit de curând. Pot însă declara cu certitudine, răsfoind paginile încărcate de sensuri, că “puterea ei stă în cuvântul scris” şi că este “mai altfel, pentru că ştie să foreze în adânc”, ca s-o parafrazez pe autoarea acestei prefaţe, poeta Rodica Grigorie.

Deşi am schimbat doar câteva impresii împreună, între noi s-a născut o simpatie la prima... citire, ca un fir nevăzut ce leagă sufletele noastre, vibrând la aceleaşi lucruri sau, mai bine-zis, la aceleaşi cuvinte, desprinse din trăiri autentice. Am simţit involuntar dorinţa de a scrie despre al doilea volum al Dorei (Alte vise, alte doruri, apărut în anul 2016, la Editura Pim, din Iaşi), nu ca un critic literar, nici ca o prietenă (pentru a nu fi bănuită sau acuzată de subiectivism), ci ca un simplu cititor, atins până la nervură de sensibilitatea şi lirismul versurilor ce-i poartă semnătura. Chiar dacă nu am cum să-l înlocuiesc pe profesorul ei de limba română, cunoscutul şi apreciatul romancier şi scenarist George Şovu, cel care n-a mai apucat să-i prefaţeze cartea, fiindcă şi-a îndreptat zborul, în urmă cu doi ani, spre o lume poate mai bună, dar imposibil de atins de către cei aflaţi (încă) în viaţă, pot să visez ori să-mi fie dor alături de ea, iar şi iar, sfidând distanţa ce ne desparte, doar lecturându-i poeziile.

Dora evocă, în multe din creaţiile sale, plină de nostalgie, imagini ale unei copilării deloc uşoare, chiar traumatizante, ce a marcat-o, dar a şi transformat-o în omul complex care a devenit astăzi: “lipsiţi de-albine mi-au fost stupii/…/ deseori mă-ncerca foamea/…/ copilăria mi-a fost friguroasă/…/ am învăţat să-mpart pâinea la masă,/ să-l omenesc pe cel ce-mi intră în casă” (Eu sunt un om obişnuit); “era noapte afară şi-n casă era frig/…/ mama tăiase o portocală/…/ mi-a promis că la anul vom avea mai mult/…/ sufletu-mi jubila…/ portocala toată era pentru mine” (Felii de portocale).

Mama, cea mai scumpă fiinţă, revine obsesiv în gândurile autoarei, acaparându-i şi condeiul: “De mult… nu m-am mai certat cu mama mea/ şi ce n-aş da acum… să mă mai pot certa cu ea/…/ Poate în vis vom continua cu cearta şi cu sfada/ ca să nu văd cum mi te-acoperă de tot zăpada” (Dor de mama); “Mi-e dor de tine, mamă/ vreau mâna să-ţi sărut,/ dar tu-mi zâmbeşti din ramă/ c-un zâmbet din trecut” (Să-ţi sărut); “Care mamă nu-i iubită pân’ la soare şi-napoi,/ ce copil nu îşi doreşte o călătorie în doi/ doar cu mama pe o rază, ori de soare, ori de lună…” (Care mamă…).

Imaginii sacre a mamei i se adaugă aceea a unei mătuşi bătrâne şi bolnave, una din puţinele persoane care au încălzit, cu inima lor bună, anii trişti şi friguroşi ai fetiţei fără “vise mari”, dar cu sufletul de aur: “Am avut o mătuşă…/…/ bătrână… de tot/…/ M-a crescut într-o vreme,/ când fără mama am fost/ şi acum sufletu-mi geme/ că n-am preţuit-o cu rost” (Păpuşa din trecut). Regretele sunt, însă, ca mai întotdeauna, tardive: “Iarăşi fac colivă de sufletul tău,/…/ sufletul mi-e rânced, râncedă şi nuca,/ a crăpat şi crucea, s-a uscat uluca”, afirmă Dora într-o altă poezie, dedicată, din nou, mamei (Iarăşi…).

Bunica este un alt personaj desprins din amintirile nepreţuite ale Dorei, la care ea revine mereu cu plăcere: “mi-e gândul la ochelarii bunicii/.../ mi-e dor şi de lampa de gaz/.../ mi-e liniştea şi pacea de-atunci/ tabuul inimii mele...“ (Mi-e gândul la ochelarii bunicii); „Altă filă, alt chip,/ cu bunica-s la mare,/ îngropată-n nisip,/ căutând doar răcoare“ (Răsfoiesc amintiri).   

În ciuda vicisitudinilor ce nu au ocolit-o de mică, autoarea păstrează cu duioşie, în cămăruţa ascunsă a fiinţei sale, şi amintiri plăcute, dintr-o perioadă mult controversată, în care copilul din ea vedea plaiurile natale, cu toate lipsurile inerente, ca pe un tărâm de basm: „Ţara îmi era strada,/.../...ne jucam pe schele,/ toţi pui de comunişti./.../...în praf m-am delectat,/ chiar de visam o ţară/ de basm, de neuitat“ (În copilărie).

Un alt aspect adus în atenţia cititorului este cel al relaţiei cu divinitatea, relaţie de care autoarea nu este prea mândră sau mulţumită: “…recunosc cu umilinţă/ că-s săracă în credinţă“ şi pe care ar dori să şi-o îmbunătăţească: „Mi-aş dori să pot a crede/ şi-n ceva ce nu se vede,/ nu se vede, nu se-aude/ şi în ceruri este jude“ (Cred); „...de Paşte şi de Crăciun/ mă simt mai păgână ca oricând,/ eu nu prea merg prin biserici,/ El e... la mine în gând“ (Poate...).

Aflată la o vârstă la care, indubitabil, gândul călătoreşte, uneori, la poarta dintre lumi, punându-şi întrebări, dar neaflând răspunsuri, Dora Pascu încearcă să facă „pace“ cu Creatorul, încredinţându-i-se în totalitate: „Doamne,/ când o fi ca să mă vrei,/ de inimă să mă iei,/.../ dacă vrei să-mi faci pe plac/ să nici nu mă laşi să zac,/.../ când o fi vremea să-mi vie,/ să fie după chindie,/.../ cum Te ştiu un mare domn,/ rogu-Te, ia-mă în somn,/.../ Tu ai să faci doar cum vrei,/ vezi Tu cum ai să mă iei,/ că o fi uşor sau greu,/ faci cum vrei, eşti Dumnezeu” (Doamne, când o fi...).

Prezenţa de spirit a autoarei o îndeamnă să încropească un (alt) scenariu, în care Cel ce ne-a creat deţine unul din rolurile principale, scenariu presărat, pe alocuri, cu umor împletit cu ironie fină: “Numai la ţară pot vorbi cu Dumnezeu,/ deschide El fereastra, o deschid şi eu/…/ Îi spun că am venit să fac curat/.../ „Curat mai fac şi eu, mai mut o stea,/ mai şterg de praf un nor de catifea,/ mai fulger şi mă-ncrunt la oameni răi...“ (Numai la ţară...).

Dora Pascu are o mare putere de metamorfozare, este cameleonică, în sensul cel mai bun al cuvântului, se transpune cu uşurinţă în diverse ipostaze, se ridică la ceruri sau coboară în cele mai tainice ori întunecoase cotloane ale fiinţei. Bătrâneţea este, pentru ea, o (nouă) etapă plină de griji şi necazuri, care o face să-şi piardă liniştea cu greu dobândită. Cu harul scrisului, primit în dar de la divinitate, ea reuşeşte să se autopersifleze şi să se redefinească, pentru a-şi masca neliniştea: „Sunt numai umbra celei ce-am fost,/ o umbră umflată, urâtă, crăpată/.../ Sunt doar amintirea a ce-am trăit/.../ nimic nu-mi place, totu-i pierit/…/ Sunt doar tristeţea serii de toamnă/…/ Sunt doar răceala albă de iarnă…” (Umbra); “Mă simt ca o casă bătrână/ din Bucureştiul trecut,/ ce-i gata să cadă-n ţărână,/ iar timpul în ea s-a pierdut” (Din Bucureştiul trecut).

Sentimentul de neputinţă şi singurătate transpare şi din poezia Sunt…cum sunt, ca un semnal de alarmă pentru cei dragi, care, în vâltoarea vieţii, s-au îndepărtat, lăsând-o cu un gol în suflet: “Sunt… cum sunt, nu mă iubesc,/ las pe alţii să o facă, dacă vor,/ prea puţin mă îngrijesc,/ că şi-aşa, oricum, tot mor./…/ De ce m-aş mai îngriji,/ să vorbesc la telefon?/ Vorbiţi între voi, copii,/ mie-mi sună a abandon!“. Un autoportret reuşit este şi poezia Sunt doar gând, unde autoarea se defineşte prin imagini simple, dar de un mare impact emoţional: “sunt doar gând şi atât,/ nu mă vând, nu mă dau,/ sunt orice, sunt oricât,/ nici nu cer, nici nu iau”.

Subiectele cu tematică socială nu îi sunt străine Dorei Pascu, ea empatizând mereu cu cei oropsiţi sau vitregiţi de soartă: “Pentru cel umil, sărac,/ moartea e singurul leac,/ pentru omul cel bogat,/ încă-o pungă, la pătrat” (De leac).

Fiecare poezie a Dorei spune o poveste, ne-o prezintă pe autoare aşa cum este în realitate, cu bune şi cu rele, dezbrăcată de inhibiţii sau de falsă pudoare. Ea se confesează cititorului ca unui prieten apropiat, fără teama că ar putea fi mustrată sau judecată, mărturisindu-i iubiri, dureri, neîmpliniri, chiar şi cea mai aprinsă dorinţă a inimii sale, din noua etapă existenţială pe care o parcurge: “Nu ştiu de mă încearcă vreun regret/ pentru cele făcute sau nefăcute,/ un singur lucru ştiu acum: mă vreau poet/ şi-l rog pe Dumnezeu să mă ajute!” (Eu, niciodată…).

Puterea de a merge mai departe a Dorei subzistă, probabil, tocmai în capacitatea de a-şi lua în zeflemea problemele cu care se confruntă: “Doamne, spune ce să tai/ ca să nu mai scot un “vai”?/…/ Să tai, Doamne, vreun picior?/ Să stau şchioapă ca Azor?/…/ Ia un deget, altceva,/ însă mersul nu mi-l lua!/…/ Sau mă vrei, Doamne, pe toată?/ şi atunci chiar că e lată!...” (Ce să tai).

Nu este uitată tema iubirii, tratată în antiteză, autoarea creând un paralelism între o iubire destrămată sau apusă şi o alta, matură, ce a rezistat în faţa tuturor intemperiilor: “Câteodată, câinos, doar tăcem împreună/ şi, cumva, nici nu vrem, nici nu ştim să mai fim/ şi-n străfunduri de gând învârtim o minciună/ ce-o purtăm, nevoit, spre un alt ţintirim” (Câteodată…); “Dacă vrei să mergem la plimbare,/ îmi iau şi eu bastonul şi te secondez/…/ străbatem o stradă, poate chiar şi două,/ ne ţinem de mână, la fel ne iubim” (Dacă vrei să mergem…); “Şi talpa mea, îngemănată lângă talpa ta,/ au prins a bate viaţa împreună,/ ştii doar că cine se-aseamănă, se-adună” (Şi totul eu).

  Poeziile Dorei Pascu se caracterizează prin două mari calităţi, de care ea ştie să se folosească foarte bine, pentru a transcende până şi cele mai împietrite inimi: sinceritate şi simplitate. În versurile sale se poate regăsi oricine, scrierile ei sunt inspirate din viaţă şi pot fi pe lungimea de undă a fiecărui cititor, în diferite perioade ale existenţei. Diversitatea temelor şi bogăţia trăirilor, talentul de a transpune în versuri preaplinul eului liric şi a face poezie din orice, se regăseşte pe tot parcursul cărţii, şi în alte titluri, precum: Caii mei…, Cabalină, Boii de la bicicletă, Lumea mea din şifonier, Pentru vise şi mărgele, Nu se poate, Nu mă vând, Mi se scurge viaţa, Am ferecat parfum, Mahmureală, Am visat la o toamnă, Plâng de ziua crucii, Luna în Crăciun, Toarnă alb şi mă opresc aici, pentru că ar trebui să citez tot volumul!

Parcurgând confesiunea lirică a Dorei Pascu, este evident că dorinţa ei de comunicare şi de a face din poezie o punte spre alte suflete nu s-a epuizat, nici pe departe! Acest lucru ni-l mărturiseşte chiar ea, cu francheţea-i caracteristică, în câteva cuvinte, la începutul cărţii: “Ce fac, dacă am să mai scriu? Mai fac un volum, până când voi termina ce am de spus!“ Aşa să faci Dora, spre delectarea ta şi a noastră! Sunt sigură că mai ai multe să ne împărtăşeşti! Eu una îţi urez mult succes!

 

(Deva, iulie, 2018)

Vizualizări: 33

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Camelia Ardelean pe Iulie 23, 2018 la 3:05pm

Vă mulţumesc mult, domnule Muntean! Cu stimă,


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Iulie 23, 2018 la 12:11pm


ACTIV
Comentariu publicat de Camelia Ardelean pe Iulie 23, 2018 la 12:05am

Mă bucur că împărtăşim aceeaşi impresie despre Dora, doamna Moşneanu! :-) Mulţumesc de lectură şi semn! Stimă,


ACTIV
Comentariu publicat de Camelia Ardelean pe Iulie 23, 2018 la 12:03am

Mulţumim mult, dragă Mimi! te pup!


ACTIV
Comentariu publicat de Mihaela Moşneanu pe Iulie 22, 2018 la 2:37pm

Pe d-na Dora Pascu o cunoaştem mulţi de pe Facebook şi de pe Confluenţe.

Este o doamnă simpatică şi talentată.


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Iulie 22, 2018 la 12:20pm

Felicitări amândurora! 


ACTIV
Comentariu publicat de Camelia Ardelean pe Iulie 21, 2018 la 2:10pm

Vă mulţumesc, Aurelia şi Mihai, de popas şi semnul de lectură! Drag,


ACTIV
Comentariu publicat de Camelia Ardelean pe Iulie 21, 2018 la 2:05pm

Vă mulţumesc, doamna Ciobotaru! Cu stimă,


ACTIV
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Iulie 21, 2018 la 1:14pm

Lacturat cu drag!

© 2018   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support