Insignă

Se încarcă...

Despre

Lenuş Lungu a creat această reţea Ning.

Cronopedia ~ Taifas literar diferite forme de exprimări artistice: poezii, proze, arte, cărţi, etc

Prin 98-99, nu mai țin bine minte și nici nu vreau să-mi up-datez amintirile, că le deranjez fațada... ni se luaseră Iașul și cu Vasluiul și primisem cadou Brașovul și Covasna. Chestii de Birou Energetic.

La prima delegație, am plecat din Focșani în cămașă cu mânecă scurtă că era o căldură de te sufocai iar când am ajuns în Brașov era o lapoviță și-un frig de-am zis că-s gata. Cum urcam eu cu tramvaiul, o băbuță, care mă privea de ceva timp, critic, își ia șalul de pe umeri și mă îmbrobodește mămos.

− Lasă maică, când eu dau să protestez, că n-am să pot să dorm la noapte de gândul c-ai să faci dublă pneumonie. Lasă, că mi-l aduci tu... că te văz că ești în delegație... moldovean, ca mine... când mai vii, treci pe la mine. Cată, adânc, prin poșetă și-mi dă o carte de vizită: e cam veche, dar tot aia-i adresa. Se coboară la prima iar eu la capătul liniei.

 La poarta unității soldatul mă privește circumspect și mie îmi vine să pufnesc în râs, nu prea am față de „don inspector”. Pune mâna pe telefon, se rotește, strategic, pe o parte și șoșotește adânc. Eu îmi dau broboada de pe cap și o așez, artistic, pe umeri. Apare și-un locotenent. Are un zvâgnet de gât când mă vede, dar se pare că are simțul umorului:

− Da'... ce-ai pățit domnu' inginer?

− Incongruențe meteorologice, mă justific. Hai! Du-mă la cazarmare că-s ca un rahat uitat în ploaie.

− Mă, se răsucește căpitanul Doboș de jur împrejurul meu, ce dracu'? Ești al treilea care se prezintă la mine în curu' gol. Ce-i la mine? Spitalul militar? Când o să vă învățați că aici nu-i plaja din Mamaia?!

− Permiteți să raportez...

− Nu permit nimic, că mă scoateți la faliment! Deschide un dulăpior, dă deoparte niște repertoare și se întoarce spre mine cu o sticlă și trei păhăruțe artistic agățate în buricele deștelor.

 Îi râde mustața neagră, de ceangău, răsucită doar o țâră, în sus, ca să nu se „jignească regulamentele”. Toarnă o licoare incoloră:

− Ăsta-i a tău arată cu degetul mic, și dă pe gât țoiul.

Fac și eu la fel și simt că mă strânge de beregată, drăcia are peste șaizeci de grade. Trag aer cam bolunzit iar el râde:

− ...și ăsta, tot pentru mine că văz că n-am cu cine!

După ce m-am înfipt, fără milă, în documente, domnul căpitan și-a mai revizuit din prima impresie:

− Domnul inginer... E timpul să mergem la masă.

− Da-i închis la popotă la ora asta, mă uit la ceas, trecut de nouă seara. Am ceva sandviciuri la mine...

− Dar se poate, Domnul Inginer... Mergem la Cercul Militar.

În buricul târgului, cu mașină de serviciu, eu tot cu șalul pe umăr, dar primit ca Șahul Persiei.

Habar n-am ce-am mâncat, ce-am băut, Doboș părea că e inepuizabil, așa că am ajuns într-o cameră de o sută de metri pătrați la etajul doi al stabilimentului și m-am prăbușit în patul dimensionat pentru un Lee Jonson.

Dimineață o fătucă fâșneață, cu sarafan negru, evazat pre șolduri și bluză albă, apretată și cu macrame pe guler, intră cu tupeu peste mine și, cu voce de soprană, mă anunță:

− Domnul Căpitan Doboș vă așteaptă la recepție!

− Șă mâ aștepti, dă-l în, hrrr... Da' tu? ce spuma mării balțice cați aici? și-mi strâng pătura de jur împrejur.

− Eu sunt room service.

− Ba nu, ai venit să mă violezi, mă acoper și mai pudic cu pătura. Ești domnișoara X, ai venit să mă împuști... O pândesc când ia virajul și-o agăț de pulpa sarafanului.

− Vă așteaptă Domnul Căpitan, se scutură de mine. Nu fiți așa de posesiv. N-au intrat zilele în sac. Înfulecă cearșafurile și dispare cu o piruetă.

Mă arunc în baie, dau un duș rece-cald-rece, bă belesc în oglindă, merge.

Căpitanu-i nervos, la a doua cafea, dar se stăpânește:

− Cum vi se pare Brașovul, Domnule Inginer?

Mă uit la el... nu-i bine...

− Ce-i? trec peste protocoale.

− Nu știm!

Acel „știm” mi-a zgâriat cerebelul. Pasarea răspunderii nu-i o chestie nemaipomenită, dar nu în mediul militar.

Mă așez în fotoliu:

− Comandă și mie o cafea... Dacă „nu știm”, nu mai contează câteva minute: ce va fi, va fi!

 

− Ieri, un pluton cu militari în angajament, care făceau exerciții tactice, în regiunea Șona au dispărut fără urmă.

Am trimis alte două plutoane ca să-i caute și nimic... Au dispărut fără urmă.

Colonelul mă privește pe deasupra ochelarilor:

− Realizezi că deja trebuia să confirm „cod roșu”, dar ce să zic? Mai am un an până la pensie, Mihăiță... Găsește-mi-i ca atunci, la forțarea Siretului.

− Poate că nu-i ca atunci... și abia ce-am supraviețuit, degerat... știi...

− Nu-i un ordin, doar o rugăminte... și o provocare.

Bat cu călcâile de parchetul lustruit.

− Bine. Dar vreau toate resursele.

− Tot ce vrei. Notează Doboș:

− Vreau cinci binocluri cu infraroșii, dar nu de-astea digitale, de-alea rusești cu reflexie în lumină neagră. Alea de erau montate pe IMS-uri.

− Se face, notează Doboș.

− Mai vreau patru încălzitoare industriale prin convecție. Să fie montate pe patru TAB-uri și să aibă cablu suficient de lung, la o sută de metri, cel puțin, și-o sursă de energie, să vină ăia de la Renel, vreau cel puțin o mie de amperi instantaneu și trei sute în regim. . Mă caut în agendă: luați legătura cu Inginerul Șef de la Rulmentul, Panait, spuneți că e un caz de incepție... o să priceapă.

Dobos pleacă în trombă.

Mă uit la colonel:

− Știi că trebuie să raportez...

− Mai amână o zi...

− Mi-era bine, bre. Pe bune... Am avut și eu câțiva ani în care m-am simțit om. Om cuminte, cu femeie, cu copchii, cu obligații la bancă... mi-era bine.

− Ce să-ți fac. Unii din noi așa suntem construiți, indiferent ce-am face, tot din rahat în rahat călcăm.

După această cugetare adâncă, Colonelul se ridică greoi:

− Hai! Ne așteaptă mașina.

 

− Aici s-a întâmplat.

 Am trecut pe lângă o comună, Șona parcă, și ne-am oprit pe un tăpșan înalt de unde se vedeau un rând de biute excelente pentru o aplicație tactică. Ne apropiem și mă uit la iarba deasă dar proaspăt ronțăită:

− Pe aici a trecut de curând o turmă de oi, nu pot fi departe, vreau să vorbesc cu ciobanii.

Apare Doboș cu două MAN-uri încărcate.

 

Ciobanii n-au văzut nimic, oile s-au mișcat în voie, au păscut și și-au văzut de drum. Le mulțumesc și aghiotantul Colonelului, îi bucură pe fiecare. Se întunecă.

 

La indicațiile mele, soldații au instalat farurile cu lumină neagră astfel încât să acoperim cât mai mult din spațiul. Generatoarele încep să duduie și-mi pun la ochi binoclul cu scintilații făcut de ruși:

Uite-i! Mărșăluiesc ca la paradă, probabil că au primit o comandă de: „În pas de defilare cu dreptul... înainteeee... Marș!” Doboș, și el cu binoclul la ochi, se repede înainte, trece prin ei și se împiedică de-un mușuroi de cârtiță. Cade epic și aud bozgorodeli adânci și intraductibile.

− Aici sunt, colonele...

− Și vor fi până la sfârșitul tuturor lucrurilor, doar dacă...

 

Vălătucind fum gros patru TAB-uri de ridică peste culme și coboară în vale. Adjunctul Colonelui le dirijează și, din unul sare prin chepeng colegul meu de facultate Ion Panait. Ne strângem în brațe:

− Am adus tot ce mi-ai cerut. Se întâmplă din nou?

− Ssss! Bine! Brava! Hai să montăm instalațiile.

Uriașele convectizoare sunt montate pe spinarea câte unui TAB, cabluri groase se întind către Centrul Tactic unde o unitate Tesla, Cehoslovacă, de o sută de kilovați începe să duduie din cele două motoare pe motorină.

− Sincronizați la semnalul meu: 3.2.1.Acum!

Convertizoarele au trimis un puls de energie care a zguduit biutele dar... doar atât.

Privim prin binocluri: Plutonul locotenentului, cu el în frunte, defilează, imperturbabil la granița dintre viață și moarte...

Toți s-au culcat. Soarele se ridică galeș de după o biută iar eu nu pot să adorm. Mai iau odată calculele la rând: frecvența de extracție e corectă, intensitatea pulsului , la fel... nu înțeleg. Simt ceva între picioare iar măna se mișcă fulgerător.

Am apucat o oaie de ureche. De durere sau doar din instinct se lasă pe burtă. Mă ridic cu curul terci, de pe scăunel, și mă las în genunchi. Îi mângâi blana proaspăt tunsă, mă cobor la urechi și încep să le scarpin cu aplicație. Se trântește cu picioarele în sus și behăie excitată, surâd și insist...

− Nene! Asta-i oaia mea.

Mă reculeg și ridic privirea, o privire poate prea brutală pentru copilul de șapte- opt anișori.

Dă să fugă :

− Nene! Dă-mi oaia... Că tata o zis că dacă până nu bate clopotul nu am adus-o o să iau patru verge la palmă... la fiecare palmă...

− Ce-ai zis?

Tonul meu imperativ face ca oița să se ridice și să mă privească întrebătoare. Puștiul mai face un pas în spate:

− N-am zis nica , nene!

Soarele se ridică de după o biută și... mai întâi se aude un dangăt. Apoi încă unul și încă unul... În valea joasă străjuită de cele biute, sunetele clopotului din biserica comunei se reverberau, se amestecau într-o horă lejer cacofonică.

De prin corturi încep să iasă soldați, puștiul își ia oaia și fuge iar eu rămân încremenit ascultând ecoul, reverberația lui între biute și simt că nu mai pot. Sângele îmi svâcnește în cap și ...sunt iar în apă, frigul mă anchilozează, îmi văd moarea și atunci un gong imens, o bulă în apa cu gheață, mă văd cum îi car pe toți la mal, bangul sonic și eu jumătate înghețat aruncat pe malul Siretului.

Colonelul se așeză lângă mine. Îmi întinde o țigară. O iau cu o mână tremurândă.

− Ți-ai amintit...

− Crâmpeie... Clopotul, dârdâi incontrolabil, clopotul face ecou...

− Încet. Face un semn și un soldat vine cu o gamelă. Beau și simt cum mațele îmi iau foc, n-am mai mâncat de aproape o zi. Tușesc, scuip, dar îmi revin. Întind mâna: Colonelul îmi întinde țigara și, amabil, mi-o aprinde.

− Noduri și ventre. Două sunete, când e întâlnesc, se combină. Există un maxim, acolo unde cele două frecvențe s-au suprapus, și un minim, acolo unde ele se anulează reciproc.

Dar... sunt situații speciale, ca cel în cauză, când, datorită ecourilor multiple de ajunge la stări paradoxale pe care le numim ”maxim maximorum” și „minim minimorum”. Asemenea stări desfid fizica newtoniană, în punctele de convergență petrecându-se stări tanscendente.

Ordinul locotenentului de a se intra în pas de paradă s-a sincronizat cu bătaia clopotului rezultând un val de armonici care au rupt continuumul spațiu-timp. Cum entropia trebuia să rămână constantă, ei au rămas într-o buclă, fără timp și fără spațiu, niște stafii.

− Adică? Cam ce-ar trebui să facem noi?

Colonelul mă privește fix.

− Ăăăă, să sincronizăm, acuș...acuș.

 

Totu-i pregătit dar simt că ceva nu-i în clar. Refac, a mia oară, filmul... apoi îmi dau o palmă peste frunte. Desigur!

Ne retragem în limita posibilităților tehnice și camuflăm totul. Colonelul înclină capul. Dau telefon. Din depărtare se aude prima bătaie de clopot care se izbește de piramidele din Șona. Stau cu ochii pe laptop, microfoanele de fundal îmi transmit formele de undă, calculatorul îmi găsește armonica principală și i-o transmit lui Ionică. Convectizoarele de pe TAB-uri încep să pompeze energie în ritmul frecvenței de bază, e ca un șut în cu... un pas înainte!

 

Mai întâi apare locotenentul, apoi tot plutonul, în pași de marș și răcnind din toți bojocii: „Multe m-a-nvăţat armata/ Draga mea, mândra mea/ Să-mi apăr glia şi vatra, măi, măi...”

Parcă simțind ceva, le'ntul răcnește:

− Atențiuneeee! Aviație inamică! Culcat!

Rânjesc către Colonel.

Din viroagă se aude:

− Ce-i cu gașca asta de handicapați? Să văd mișcareee. Atențiuneeee! Gaziiieee! Masca pe figură...

Colonelul îmi răspunde cu un surâs.

***

 

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2017   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support