Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

  (mențiune specială la concursul internațional de literatură ținut sub egida Rețelei Literare și a editurii Tracus Arte)      

Nu poți ști niciodată cine se află în spatele unui număr necunoscut de telefon. De obicei interlocutorii de dincolo de fir îmi amintesc de facturile restante, ori mă țin ocupat cu vreo ofertă, însă am avut cumva noroc de această dată. Ca oricare artist, trăiesc și eu din sunetul strident al telefonului, mai ales atunci când mi se leagă vreo colaborare.
Mare mi-a fost surpriza să dau peste un bun prieten, dar cu care rar păstram legătura, el bucureștean, eu brașovean, ne vedeam din an în paști la câteun bal de binefacere, ori la alte evenimente corporate. În mare măsură doar rețelele de socializare ce ne mai legau. Un lucru cert era că îmi schimbasem dispozitivul și îi pierdusem numărul. Cum e și firesc, reacționezi la surpriză, ovaționezi, te lovesc amintirile... Înainte ca omul să te implice în sfera unui viitor eveniment, te ia cu o paranteză comunicațională, ca să îți îndulcească introducerea în tema principală.
Ca să îl apăr atât de jungla democratismului cotidian cât și de onorabila lui nevastă, ținând cont că este unul dintre instrumentiștii unei trupe arhicunoscute de rock pe care o are România, nu am să îi divulg numele, ci am să îl numesc „Cutărescu”.
-Ce mai faci, Cutărescule dragă? Nu te-am mai văzut de la evenimentul ăla din munți, de la cabană, de-am râs amândoi ca demenții.
-Bine. Îmi merge totul ca pe roate. Mai nou trăiesc din exclusivități, că ăstea costă, și din tot felul de apariții pe la megashowuri. Recunosc, mai apar și neajunsuri, riscul meseriei.
-Da, mă, Cutărescule, te văd pe la toate posturile televiziunilor naționale, m-am plictisit de tine...
-Lasă-mă frate, că am avut niște necazuri... tocmai din cauza popularității! și aici am surprins din tonul vocii lui un coborâș al amărăciunii, dându-mi starea firească de îngrijorare pe care o simte un bun prieten față de un altul.
-Ce ți s-a întâmplat?! l-am întrebat oarecum panicat, anticipându-mi oferirea de a-i veni în ajutor cu ceva, că doar de aia mă sunase, nu???
După un oftat profund, începu să mi se destăinuie:
-Mă, Adi, niciodată în viața vieților tale, să nu te încurci cu vreo femeie mâță!
-Păi... eu sunt mâțofil de când mă știu, dorm cu ele în pat, le pup pe bot, le flocăiesc... Mă detensionează, mai ales când mă întorc de la serviciu. Fac la prostii... fără număr, dar nu te poți supăra pe ele, nu le poți ține ură...
-Ba pe mine mâța asta m-a supărat rău de tot, și chiar îi țin ură! m-a întrerupt urgent, pe un ton puțintel cam răstit ce-i drept.
-E siameză? Ți-a sfâșiat draperiile?
-E nemțoaică, și mi-a sfâșiat pielea de pe mine, Adi!
-Unde boala ai găsit-o? La târg, la adopții?
-Nu. Am văzut-o expusă în vitrinele roșiatice ale unei case de toleranță, pe una din străzile rău famate ale Hamburgului. Am plăcut-o și, m-a pus Dumnezeu să intru în blestematul ăla de bordel.
-Auleu, vrei să spui că miorlăitoarea era bipedă?!
-Exact.
-Păi bine, mă, Cutărescule, tu cu atâtea femei, înconjurat de ele, că de când ai devenit vedetă...
-Aiurea. Niște crizate din ălea... gen: „I love you, Michael”! Am vrut ceva mai intens, că m-am plictisit de toate romancierele, ceva mai hotărât, să fac și eu o dată-n viață apel la o profesionistă! Și de altfel, prin țară-i cam riscant, trebuie să te ferești de multiplele suspiciuni ale nevestei, unele crizate aveau pretenția să divorțez, cu altele m-am pomenit chiar și la ușă... Sunt multe, Adi, și toate se îmbulzesc în jurul mierii, din ălea romantice, poete, fără simțul aventurii, cu pretenții să rămân numai eu cu ele. Nu înțeleg bolundele, că pentru mine iubirea-i trecătoare. Așa că înaintea concertului pe care trebuia să îl dau pentru comunitatea de români, m-a pus naiba să mă duc să mă relaxez...
-Te-ascult! am dat numai într-un zâmbet televizorul mai încet, ca să îl aud mai bne.
-Măi, Adi, m-a împins ceasul rău să intru acolo. Ce-i drept, și femeia mâță mă ademenea galeș cu brațul, și pe cât puteam eu distinge, cu cel mai senin zâmbet cu putință. Înăuntru, în fața unei recepții colorate-n roșu, iluminată de lumini roșii, o doamnă cu trăsături fine. Și ea, numai într-un zâmbet. M-a băgat singur într-o cameră. Vedeam printr-un hublou larg cum pătrundeau în încăperea vecină vreo zece femei mâțe, de toate felurile: pitice, înalte, subțirele, obeze... Ele nu știau cu cine aveau de-a face, în hoblou se vedeau ca la poliție, într-o imensă oglindă. Am ales-o pe cea mai subțirică. Din câte mă lăsa să ghicesc prin latexul pe care îl purta, o blondă. Era... ca trasă prin inel. Să mă ierte domnișoarele dansatoare care îmi tot fac back-up-uri la piese, dar aproape că le întrecea în perfecțiune.
Din nou la recepție. Am semnat un contract stufos, alcătuit din mai multe pagini. Am ales pachetul Silver, din cinci opțiuni posibile: Mention, Bronze, Silver, Gold, Platinium. Am dat la semnături pe el de mă dureau încheieturile. Din ce mi-am dat eu seama cu germana mea de baltă, și din bifările tipărite pe tabele, cel mai probabil că pachetele ălea îți confereau intensitatea trăirilor.
-Oau, poate o să încerc și eu cândva așa ceva! îmi trădam de dincolo de fir extazierea, adânc flatat că un astfel de megastar de talie națională mi se destăinuia fără nicio pudicitate.
-M-am pomenit închis într-o hală roșiatică, luminată de jos în sus cu mai multe reflectoare. O încăpere atât respingătoare, dar și al naibii de ademenitoare. După o vreme de lăsat în singurătate, atât cât să mă cuprindă o oarecare neliniște, a năvălit înăuntru, troncănind pe tocuri. A trecut prin dreptul meu mângâindu-mi bărbia. A făcut un arc de cerc și m-am pomenit îmbrățișat din spate. Se balansa cu mine așa... de pe un picior pe altul. Eu, ca de obicei, nerăbdător, m-am întors către ea, am apucat-o de șolduri, și am tras-o din nou către mine. S-a eliberat cu bruschețe. Am dat din nou să o reîmbrățișez. Mi-a arătat degetul subțirel, a atenționare, scoțând o tentativă de glăscior autoritar: „Nein”! A început să îmi scoată cămașa. Mă mai înghiontea în piept sau în stomac cu palmele ei plăpânde. Mi-a dat jos și pantalonii, cu niște apucături neelegante, repezinte, de ziceai că-i nehalită. „Cutărescule—îmi spuneam—țin-te tare, să vezi ce-ți face felina”! Mi-am propus că dacă nu își scoate și ea ceva de pe dânsa, să nu o s-o las să îmi smulgă chiloții. Îmi dădea brănci în piept, împingându-mă către un cotlon anume. Voia să îmi pară o fiară, dar era stângace rău tipa, ceea ce o făcea să mi se pară și mai simpatică. Mă gâdila. Avea palmele reci. Sau latexul îi era rece. Doar unghiile roșii ce îi ieșeau afară. Am prins simpatie și mai mare pentru dânsa, când am observat că din masca cu urechi îi ieșeau la iveală niște ochi superbi, albaștri, niște buze rozalii, menite să îi fie sărutate, un păr auriu, blond, cum ți-am mai zis; lung până după umeri. Am început să îi rânjesc, destul de fâstâcit. „Los; haide, haide”! îmi comanda, din ce în ce mai răstită, îmbrâncindu-mi pieptul, vandalizându-mi-l. Mă gândeam că dacă mă apucam să îi ard un dos de palmă... îi induceam cu spontaneitate leșinul. Era firavă rău, săraca, dar și de o feminitate... Daca-i ști cu ce parfum se dăduse, de te băga în nebunii, exact mă și gândeam pe-atunci: „Să vezi felino, ce-o să te-ndoi eu ca pe-o trestie”! Rânjeam ca prostul, iar ea, una și bună: „Los, los, schneller”! chinuindu-se să îmi urnească corpul mătăhălos de motorist, de toboșar, de rocker. Mi-a legat mâinile cu o pereche de cătușe încadrate în puf rozaliu. Frățică, jubilam de încântare. Încă nu îmi mai făcuse nimeni așa ceva. Meritau toți banii. M-a postat apoi de-asupra unui scripete, a coborât un lanț, mi-a agățat cătușele cu un cârlig, și mi-a ridicat brațele în tavan. M-am pomenit și cu gleznele legate, cu alte cătușe, montate de niște bolțuri în ciment. A naibii bandită, să vezi cum insinua că îmi săruta coapsele, fără să mi le atingă cu buzele, doar așa, cât să mă bage în morți...
Zâmbeam a panaramă de cele povestite. În situațiile normale poate că aș fi zorit povestitorul, însă în clipa de față, confruntându-mă cu o astfel de idilă, și mai ales fiindu-mi spusă de o așa somitate, de nimeni altul decât de Cutărescu în persoană, m-am așezat cu cea mai mare răbdare în fotoliu.
-Mi s-a lipit cu tot corpul de spate, mi-a prins în palmele ei reci pieptul, și îmi respira cu gura în ureche. Îmi făcea frig, nu mai puteam, voiam să înceapă cât mai grabnic showul, că cu preludii din astea... am tot pierdut la greu timpul. Mi-a prins cu ferocitate sfârcurile și a început să mi le sucească precum piulițele. „Du, schwein! Porcule”! mă ofensa, deși să știi că mă cam dureau sfârcurile. Nu pot să zic că îmi plăcea la nebunie ce îmi făcea, că îmi era vreo oarecare aventură a vieții, dar îi râdeam zăludei direct în față, mă distra. Mai mult mi se părea feminină și firavă, decât cum voia ea să îmi pară, autoritară. Stângace de-a dreptul, ce mai! Mi s-a postat pe urmă în față. Mi s-a contopit cu tot corpul, mi-a plesnit cu sălbăticie fesele și... jap, m-am pomenit că mi-a înlăturat chiloții. Mă înjura și îmi tot scrijelea pielea cu unghiile-i roșii. Și insista, și insista... Nu pot să zic că mă înnebunea. Deși nu mai trăisem așa ceva până atunci, mi se păreau niște chestii fumate.
-Să ne trăiască internetul, pirateria, că de acolo ne tot inspirăm! ovaționam, întrerupându-i pe alocuri spusele.
-Că bine zici, dar realitatea e cu totul alta! La un moment dat am și întrebat-o în engleză, străduindu-mă să nu îi arăt plictisul: „Asta-i tot ce știi”?! Nemțoaica stătea la fel de bine cu engleza, cum stăteam eu cu germana, însă femeia mâță mai mult ca sigur că m-a înțeles, din moment ce m-a înșfăcat de tot ce dețineam între picioare. „Mun zu, scwein! Taci porcule”! se răstea la mine, și mâinile ei încleștate pe propria-mi bărbăție nu mi se mai păreau deloc stângace, și nici feminine, ci adevărate menghine carnivore. Mă sileam încă să mai râd, luând totul ca pe o glumă, pe când ea îmi storcea fecioria în toate părțile. I-am explicat printre gâfâituri, cu toate tentativele diminuate de politețe, că vreau acasă: „Genung, zu hause”! „Zu Hause?! Zu Hause”?!? parcă au apucat-o mirările. A tras masa pe care își pusese servieta în dreptul meu, ca să o văd mai bine ce face. A deschis-o și a scos de acolo o vipușcă. Mi s-a postat în spate. Mă mângâia suav pe piele, și îmi spunea... vrute și nevrute. Știind-o nebună, nu mi se mai păreau galeșe gesturile ei. Și nu m-am înșelat. Când mi-a croit una... toată feminitatea ei a încetat pentru mine. Chiar m-a durut. I-am și zis în română, fără nicio reținere: „Băi, gata! Mi-ajunge. Renunț”! După care în engleză: „I give up! Mă predau”!
Să vezi ce s-a enervat felina. Când a început să mă trosnească, fără nicio ezitare, am crezut că mi-au luat foc fesele... Păi nu dădea maică-mea așa în mine când îi aduceam note de trei și patru de la școală, cum dădea femeia mâță în mine. „You give up?! You give up”?!? mă îngâna, răstindu-se la mine, și-mi trăgea la vipuști de m-am pomenit urlând în toată regula, eu, ditamai motoristul, rockerul care sperie vechile generații. Nu mi se mai părea deloc amuzant, și strigam în toate limbile posibile, cunoscute și necunoscute, trăgând disperat cu niște ochi bulbucați către ieșire: „Bă, gata, ajunge! Dă-mi drumul! Au!!!... Nu mai da!... Help, hilfe”!... Am început să urlu în germană, că poate mă auzea doamna aia decentă de la recepție, ușor trecută de treizeci de ani: „Hilfe! Hilfe!! S.O.S!!! Băăă, deschideți careva”!...
Atunci, poate că femeii mâțe i s-a făcut pentru prima dată milă de mine. M-a prins de bărbie și m-a sărutat de mai multe ori pe gât, alunecându-mi în jos, până la piept. De furie, voiam să o lovesc cu tot ce apucam, dar eram atât de scurt legat de tavan și podea, tras pe funie, ca la inchiziție, că nici cu genunchiul nu am putut să o nimeresc. M-a abandonat pentru moment. A scormonit în geantă, mi-a venit prin spate, și m-am pomenit cu un fel de căluș îndesat în gură, confecționat dintr-o curea de piele. Mi-l strângea într-o cataramă ce îmi venea fixată pe ceafă, iar o bilă de cauciuc îmi trecea dincolo de dinți, către cerul gurii. Mila femeii nu a durat mult. A pus din nou mâna pe vipușcă și a început să mă croiască. „Hilfe”!!! am încercat să urlu cu cea mai sinceră agonie. Ia încearcă, mă, Adi, să îți îndeși și tu un pumn în adâncul gurii, și să vezi ce-o să iasă, o bâiguială.
-Am făcut-o deja. De unde ai știut-o? îl întrebam pe Cutărescu, râzând cu lacrimi.
-Stă automat în firea umană.
-Și cât ai mai dus-o așa? Nu te-a luat cu leșin?
-Adi, sunt școlite duduile. Își dau seama când chiar nu mai poți, că a aruncat la un moment dat vipușca pe masă. Mă îmbrâncea pe urmă cu pălmoacele ei neprietenești. Îi tot mormăiam cu disperare prin cureaua strânsă la gură să mă lase în pace, că o plăteam dublu.
-Și, ai înduplecat-o?
-Așa am crezut la început, mai ales că am văzut că a abandonat vipușca. Din servieta ei mi-a scos apoi contractul ăla stufos al meu, l-a verificat, și a bifat ceva căsuțe într-un tabel. A cotrobăit pe urmă din nou prin diplomatul ăla elegant al ei și a scos o paletă, ca un fel de bătător miniaturizat de covoare. „Du, scwein”! mă tot amenința. Frate... când mi-a croit una peste cur, am crezut că fac treaba mică pe mine... vreau să zic pe podea, că eram îmbrăcat doar în costumul lui Adam. Am mușcat din bila aia de îmi simțeam ieșindu-mi plombele. În virtutea șocului, nu am scos niciun sunet. De-abia la a doua lovitură am început să urlu ca descreieratul. „Munz zu, verrufen!!! Taci, nenorocitule”! urla la mine. Au urmat și alte, și alte, lovituri. Mă zvârcoleam și mă contorsionam ca un exorcizat. „Lasă-mă-n pace cretino, că nu știu ce-ți fac! Luați sălbatica asta de pe mine! Hilfeee”! Dar îți dai seama, că nu puteam scoate decât niște descurajatoare îngăimări. Ia încearcă, cu pumnul vârât adânc în gură, să spui ce am zis eu, să vezi ce iese!
-Am făcut-o deja! îl încredințam râzând. Stă în firea umană, după cum tu singur mi-ai zis-o!
-Lasă-mă, că nici când mă bătea taică-miu cu furtunul de la mașina de spălat ca să nu îi mai fur de prin buzunare, nu m-au durut fesele în halul ăla. Pocnea bătătorul ăla de scotea scântei, auzi! De disperare... m-am lăsat în voia sorții, plângeam ca un copil, și nu mai protestam cu nimic. Îmi promiteam că după finalizarea ceremonialelor, am să o omor pe mâță. Aveam de gând să îi cotrobăiesc prin gentuța aia a ei, să îi scot toate vipuștile, și să îi dau cu ele... de să-i crape latexul pe dânsa. Până atunci... înduram totul cu resemnare. De deznădejde, mă gândeam numai la iubita mea nevastă, la căldura ei sufletească, la gingășia ei, la toate atențiile și alintăturile pe care mi le dedica ea mie. Mă certam în gând. Ce mi-au trebuit mie femei mâțe? Sau tot felul de crizate pacifiste, luptătoare pentru nonconformism și egalitate în drepturi, vegetariene romantice, hippioate, emmo? Printre pocnetele stridente de bătător care îmi înroșeau ireversibil fesele zăream chiar și îngeri pogorâți pe pământ, pesemne ca să mă dojenească. În spatele unor raze argintii am văzut-o chiar și pe Maica Domnului. În scrutăturile ei pline de mustrare o zăream ca o expunere în evideță pe draga mea nevastă, pe Cutărească, luată drept exemplu, să îmi fie cu învățătură de minte ca altă dată să nu mai calc în străchini, să mai stau naibii pe acasă, să mă mai ocup din când în când și de fiu-miu, că și el e copil, și el are nevoie de-un tată.
Ultimul pocnet al paletei m-a trezit din alchimica meditare. Fătuca s-a pus să își împacheteze ustensilele de tortură. Am crezut că mă dezleagă atunci când s-a apropiat de mine. Eram gata să o calc în picioare, să o strivesc, să o prind de păr și să o atârn de scripetele ăla, proptită-n tavan, și să-i dau cu servieta peste spinare. Nu a fost să fie. Mi-a scos doar călușul cu bilă și și l-a introdus și pe ăla în servietă. „Nesimțito!!! m-am pus să urlu. Dezleagă-mă, că-ți arăt eu ție”! De-atâta ură, am făcut pentru prima dată un lucru care nu-mi face nicio cinste, dar înainte să fiu criticat de cineva, să-l văd și eu pus pe acel cineva în locul în care eram eu. Îmi și promit că nici nu am să mai repet gestul repugnant, doar în cazul în care voi da din nou, Doamne ferește, de vreo femeie mâță. Am scuipat-o pe picior, că nu am avut putere mai mare să o scuip în altă parte. Măcar am nimerit-o.
-Nu te-a luat din nou la bătaie?
-M-a ignorat, ca să îmi fie umilința și mai mare. M-a lăsat atârnând așa... cum mă născuse maică-mea. „Vino încoace, nenorocito”! strigam la dânsa. Nimic. Mi-a lăsat contractul pe masă, mi s-a îndepărtat cu tocurile hodorogind până în dreptul ușii, iar de acolo mi-a trimis o bezea cu vădită nonșalanță. „Au vieder sehen”! mi-a spus cu o voce care, având în vedere prin ce-am trecut, n-aș mai putea niciodată să o intitulez cristalină, sau deosebit de feminină. M-am trezit singur cuc. „S-o fi dus să aducă cheia de la cătușe, aiurita! mă gândeam. Să vezi ce-i fac când mă eliberează! O săptămână o să-și plângă de milă. Nu o să mai șadă mult și bine pe fese...”
În sală au pătruns două namile. Mi-au cules hainele, au montat un fel de paravan în jurul meu ca să îmi acopere goliciunea, m-au dezlegat și m-au lăsat să mă îmbrac în liniște. Nu s-au uitat la mine pe când mă îmbrăcam. Erau foarte pudici. M-au pus să dau apoi o ultimă semnătură pe contract. Costul ritualului a fost de două sute de euro. Mi-au eliberat chitanță, mi-au strâns mâinile ca unui bun mușteriu ce le fusesem, și m-au scos afară cu cea mai mare politețe. La recepție, doamna cea decentă m-a ademenit să mă slujesc și dintr-un bol cu niște bomboane. Erau de portocale. Se cam mira de ce am refuzat-o. Nu se putea dumiri și de ce am părăsit mormăind bordelul.
Pe femeia mâță nu aveam să o mai întâlnesc niciodată. Chiar m-am uitat după ea, ca să văd dacă era vârâtă în vitrină, și norocul ei că nu a fost să fie, că puneam mâna pe primul bolovan care mi-ar fi ieșit în cale și îi spărgeam geamul. În schimb, cocoțată acolo era un fel de femeie sirenă, cu un fel de furcă în mână, care mă ademenea să intru în bordel cu cele mai grațioase gesturi...
Nu îmi mai răsuna în receptor decât râsul, unul lung, cu zguduituri dese, și lacrimi șterse cu pumnii.
-Și-ai scăpat ieftin, Cutărescule, dacă mă gândesc bine. Madona aia mâță ți-ar fi putut face lucruri și mai groaznice. Bine că nu s-a echipat cu un strapon, cu chiloți din ăia speciali cu ustensilă bărbătească, de te perfora de dracii te-ar fi luat.
Cutărescu mi se extazie cu o aprobare explozivă:
-Ba să știi că m-aș fi căpătuit și cu așa ceva. Un pas minuscul aș mai fi avut de făcut, în loc de pachetul Silver, să îl fi luat pe Gold. Dar să știi că aici numai Dumnezeu m-a salvat, dându-mi înțelepciunea cea de pe urmă. Dacă luam pachetul Platinium ieșeam de acolo cu pierceng-uri în limbă și sfârcurile pectoralilor. Așa că să nu te pună vreodată păcatul să te-ncurci cu vreo femeie mâță, fie ea și cea mai anemică cu putință. În noaptea concertului am cântat stând în picioare la tobă. Nu m-am mai putut așeza pe scaun. Zicea-i că mi-s presărate cu ardei iuți fesele. Nici n-am mai interpretat cu mișcări spasmodice la chitara solo. Mă mișcam încet, grijuliu, ca un zombi. De vreo două săptămâni sunt numai cu Cutăreasca. Stau în brațele ei minute în șir. Nu mă mai satur de ea. Simt că mă reîndrăgostesc. Așa că îmi avertizez toți prietenii la care țin, chiar și pe aceia la care nu țin, să nu le dea Domnul să se încurce cu femeia mâță. O fi bătaia ruptă din rai, da’ aia dă, frățică, nu se joacă, îți despică de-a dreptul fesele.
Urma să îl văd într-un megashow, pe postul unei televiziuni cu rating maxim, dragă cititorule. Parcă se mișca mai controlat, nu în ritmuri zvăpăiate, așa cum îi era obiceiul. Sau cine știe, poate era o concluzie de-a mea în urma celor povestite. Mi-am propus să aștept ca să treacă cele două luni până la colaborarea artistică ce urma să se înfiripeze între noi, să îl mai iscodesc pe ici pe colo, să aflu mai multe despre femeia mâță, să nu calc și eu în străchini, să umblu brambura pe coclauri, ca să o pățesc ca dânsul...

Vizualizări: 42

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Adrian Scriminț pe Iunie 6, 2019 la 8:07am

Așa-i trebuie! spune și soția mea. Vă mulțumesc pentru popas, stimată cititoare Maria Giurgiu!


ACTIV
Comentariu publicat de maria giurgiu pe Iunie 5, 2019 la 10:28pm

Felicitări sincere și admirație pentru autenticitate și talent! Să știți ca am citit cu multă plăcere și m-am distrat copios  de experiența  lui Cutărescu! 


ACTIV
Comentariu publicat de Adrian Scriminț pe Iunie 5, 2019 la 10:24am

Vă mulțumesc pentru popas, stimată doamnă Lenuș Lungu!


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Iunie 5, 2019 la 8:06am

Felicitări!

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/