Am plecat la armată

 

  Toamna începuse să pună covoare de frunze pe străzile Timișoarei, iar un soare blând te îndemna la o gură de aer curat pe malurile Begheiului, cum îi spun localnicii Canalului Bega, sau prin minunatele parcuri, mai ales prin plăcut mirositorul Parcul Rozelor. Seara se putea servi o gură de spiritualitate în grădinile cinematografelor.

  Am făcut analize medicale complexe, deoarece trebuia să lucrez într-o substație de redresare a curentului  ( din curent alternativ în curent continuu) cu redresoare cu mercur, deci într-un mediu foarte toxic cu vapori de mercur. Substația alimenta linia contact (aeriană) pentru tramvaie și troleibuse (sau firobuze, cum le spuneau localnicii). Din fericire, am lucrat doar câteva zile și, fiind mai proaspăt școlit în domeniu, am fost detașat la echipa care lucra la echiparea unei substații noi, cu echipamente moderne, fără pericol pentru sănătate.

   Munca a devenit captivantă; să știi că lași în urma ta ceva deosebit... Colegii de muncă m-au primit cu bucurie, gata să mă ajute ca să învăț, deci era un loc de muncă așa cum și-ar dori oricine.

   Dar, cum se spune: nimic nu-i veșnic, la scurt timp am fost chemat sub arme, să-mi fac „datoria față de patrie”.

   Acasă, am început pregătirile: vecinul, Văsălică, tîmplarul, mi-a confecționat o valiză trainică, din lemn, ca să reziste la cursurile de conducere pe sub paturi. Și multă practică trebuia efectuată pentru a obține acest carnet, doar un ciclu de pifan, apoi deveneai instructor pentru noii veniți, adică veteran. Am căutat prin pod și am găsit o pălărie veche, de culoare neagră, rămasă de la bunicul (plecat între stele, nu cu mult timp în urmă, din cauză că nu a mai venit salvarea ca să-l ducă la spital; s-a preferat ca să se trimită după o gravidă...) și i-am rupt cordeluța, am îndesat-o pe cap și i-am tras bordura în jos. M-am îmbrăcat cu niște haine vechi: pantaloni negri’ și o haină de culoare verde închis, iar în picioare am încălțat niște pantofi scofâlciți. Într-un buzunar al hainei am pus o sticlă cu Vermouth. Brunet, cu părul lung și cu mustață, arătam ca un veritabil bulibașă.

  Pe tren, un bou-vagon, adică necompartimentat, cu etaj, plin cu cei care plecau ca și mine la oaste, dar și alți călători, se minunau de mine și râdeau pe înfundate. Unii nu rezistau și explodau...

  La centrul de adunare a recruților, cu sutele de viitori studenți, apariția mea a stârnit aceeași rumoare și cascade de râs. Un coleg de clasă de la liceu, mai jmecheraș, s-a apropiat de mine și, pus pe șotii, a început să se legene ca o maimuță și să facă zâmbre. Când m-a recunoscut, a rămas stană, apoi, cu brațele ridicate și bătându-se peste genunchi, a izbucnit în hohote:

- Tu ești?, bată-te să te bată! Am scos din buzunar  sticla de Vermouth, am deschis-o și, ridicând-o deasupra capului, am spus:

-  Noa, hai noroc, la tătă lume’!, apoi am întins-o celor din jur ca să se cinstească. Așa le-am descrețit frunțile și i-am făcut să uite, pentru o clipă, de năpasta ce dăduse peste noi.

  Pe vremea aceea se spunea că doar rebuturile, adică doar aceia care nu erau capabili ca să facă o facultate civilă, mergeau la cele militare. Pentru civili, disprețul și dezgustul erau prea mari pentru regimul militar și nu voiau ca să se compromită.

Va urma...

 

                        Ce este ferma dobitoacelor?

 

 Înainte de `89, întreaga țară era un țarc bine păzit la graniță ca să nu scape turma dincolo, în libertate. În țarcul mare erau cuprinse mulțime de ferme: fabrici C.A.P-uri, unități militare etc.

  Teama era prezentă peste tot, indusă de organele represive – ochiul și timpanul: în fabrici-securistul, în unitățile militare – CI-stul (contra-informații),...nu atât pentru a proteja statul, cât pentru a-i depista pe cei care cârteau împotriva înaltelor dobitoace - stăpânii. Promovările se făceau doar pe baza servilismului. Doctrina spunea că toți reprezentăm statul, în realitate înaltele dobitoace credeau în sinea lor că ele sunt statul, iar turma trebuie să se supună fără crâcnire.

  Ceea ce se întâmpla în țară, în mic se întîmpla și în ferme, cu dobitoace promovate nu pe criteriul competenței ci pe cel al servilismului. Cu o educație precară, fără scrupule, erau simple unelte pentru ținerea în ascultare a turmei. De aici și numeroasele excese: mânarea turmei cu biciul la mitinguri adulatoare, impunerea unui patriotism de prost gust. Adaptabili, servili în fața oricărui stăpân și după `89, din păcate, au reușit ca să acceadă în cele mai înalte funcții din stat, dar tot înalte dobitoace se cheamă că au fost, și mai sunt.

                                 Am ajuns la fermă

 

   Ghinion, ofițerul care venise după noi nu prea știa de glumă și, odată ajunși în unitatea militară (la fermă, adică), am fost primul pus pe scaunul frizerului și tuns...periuță. Nu au vrut să mă recunoască de bulibașă și m-au degradat: Naiba să-i ia!, a trebuit să îmbrăcăm uniforma dată de stat. Parcă eram niște paiațe și nu ne mai recunoșteam unul pe altul.

  Făceam doar un duș scurt, și acela doar o dată pe săptămână. Tot odată pe săptămână ni se spăla și lenjeria de corp. Circula o glumă: se schimbă ciorapii... între noi! Aveam o singură uniformă, pe care nu aveam când s-o spălăm, așa că repede a intrat în ea un „parfum” nesuferit: amestec de transpirație și jegul de la culcatul și târâșul pe burtă de la instrucție. Dar ce minunat lucea jegul!

  Cu viitorul asigurat, toți fiind admiși la facultate, ne durea undeva de armata lor. Dar, nici șefii nu se îndurau de noi chinuindu-ne mai rău decât pe cei de la diribau. Dacă acești ocnași făceau două cicluri, noi am făcut patru. Ne-au ținut ocupați tot timpul. Am adunat atâta nesomn, încât ca să recuperez nu-mi ajunge restul vieții.

  Noaptea, trebuia să facem de planton în dormitoare, câte patru ore, cu schimbul. Mare tâmpenie, dar așa e armata, cineva trebuie să fie treaz tot timpul! Să dormi cu patru ore mai puțin, a doua zi ești groghi.

  Li s-a pus pata pe noi, ca să facem gărzi fără număr, fără număr: Ne-am adunat pe un platou și locotenentul, comandantul de pluton, a început instruirea. Locotenentul (pe post de intrus) se apropia de cel care se presupunea că se află în postul de pază a obiectivului, iar acesta trebuia să someze:

 - Stai, cine vine?

   După ce intrusul se oprea, trebuia să strige:

 - Caporal de schimb, la mine, intrusul pe loc!

  Dacă era comandantul gărzii sau caporalul de schimb, trebuia să li se ceară parola.

 - Dați parola!...

Așa proceda fiecare…

  A venit rândul unui camarad maghiar, cu probleme de vorbire; începea foarte greu să vorbească. Locotenentul a ajuns aproape de el, până acesta se chinuia să pronunțe primele cuvinte, rare:

 - Staai, cii-ne plim-be?

 Locotenentul se oprise, altminteri ar fi trecut demult de el și a răspuns:

 - Diorde Scroafi’.

-… Ca-poo-ral de schiimb, la mii-ne, es-croo-cul pe looc!

 A izbucnit o cascadă de râs. Nu era prost „valahul”, i-a copt-o! Nu degeaba intrase la Calculatoare, cu o mare concurență între capete cu multă materie cenușie.

 

                  O samă de dobitoace

 

  Nimerisem în seria pedepsită de capetele pătrate , dobitocii din conducerea armatei, probabil invidioși pe noi că nu eram APV-iști (armată pe viață) ca ei și nu ne acordaseră dreptul la permisii și concedii.              

  Duminica ar fi trebuit să fim mai liberi. Foarte puțini primeau invoire ca să poată pleca în oraș și mai mult cei cu pile. Dar cei rămași numai de libertate nu aveam parte: un căpitan țignit se abona ca să facă de serviciu pe unitate. Avusese grad mai mare dar a fost retrogradat pentru că într-o aplicație l-a împușcat pe un soldat care a refuzat să treacă cu mașina peste un pod fragil. Faima lui ne-a făcut să ne fie frică de el și să executăm ordinele lui, astfel că toată ziua luam lecții de conducere...a cârpei la șmotru. Vorba ceea: nu te pune cu prostul că are mintea odihnită!

  Barosanul brigăzii trebuia să fie întâmpinat dimineața precum un șef de stat, cu garda de onoare. La fel trebuiau să fie întâmpinați și alți sfinți din conducerea armatei care veneau în inspecție, așa că trebuia să suportăm și această corvoadă. După atâtea exerciții de pregătire, arma îmi zbura de la picior în poziția de onor și înapoi. Ca să fie și mai spectaculos și să nu ne încurce, am detașat cureaua de la pușca mitralieră.

  Desigur, aveam și camarazi cu pile la împărăție și li se făceau temenele și favoruri de către ștabi. M-apuca greața când vedeam ce temenele fac ditamai coloneii în fața unor oameni de paie. Ce să mai spun de căței?! Un locotenent, comandantul unui alt pluton, spunea ironic: eu nu am oameni talentați, eu am doar tari în... tați!

  Locțiitorii comandanților celor două plutoane erau două caricaturi de sergenți promovați de la trupeți, absolvenți de liceu și ei dar cu baraj la...minte pentru studii superioare:

 La plutonul meu, un jmecheraș de București, „servitor” la Cireșica, un bufet din Piața Kogălniceanu. Când dădea câte un ordin , miserupiști cum ne știam, nimeni nu-l prea băga în seamă, așa că începea să urle:

 -  A fost ordinul, băi!  

  Zâmbetele ironice răsăreau și râsete înfundate... Alminteri, nu era om rău la suflet, așa că era mai suportabil decât un individ de la plutonul doi, care-și dădea importanță, crezându-se deștept. În realitate, bubuia prostia. Vorba bănățanului: Prostul, dacă nu-i și fudul, înseamnă că nu-i prost destul. I se citea prostia și răutatea pe fața întunecată ca noaptea, cu râsul forțat, strâmb. Era printre cei care întreabă unde-i magazia cu grade, la sosirea în armată, în loc să întrebe unde-i cea de fericirea burții.

  După cîteva luni, ne-au răsărit și nouă pe umeri insemne de fruntaș și sergent, iar ei au prins aripi și au zburat fluturașii. Acesta-i destinul larvelor!

  Într-o zi, pe când ni se preda despre tehnica de luptă în sala de clasă, a venit în inspecție un general de la Comandamentul Armatei a Patra. Locotenentul ne-a dat ordinul să luăm „poziția de drepți”, apoi a aplicat salutul lingăului în fața înstelatului.

  Fiindcă se pare că multe nu știa despre cele de specialitate, l-a ridicat în picioare pe un coleg, vizibil a avea doar o singură dimensiune, raza...sferei, și l-a întrebat dacă este bună mâncarea de la cantină. Cel întrebat s-a fâstâcit, s-a bâlbâit, încercând să spună adevărul, trist:

  Vesela era din aluminiu sau din oțel ce aducea a inox, veșnic soioase. Înnoirea stocurilor de rezervă pentru război: concentrate ce nu voiau să intre pe gât și pesmeți ce se puteau sparge numai cu ciocanul, se făceau prin reciclare prin stomacul nostru. Seara, de la intrarea în cantină, ne țineam de nas până ce terminam de mâncat pastele cu brânza mucegăită, altminteri nu ne-ar fi stat în stomac.

 În sfârșit, colegul a reușit să îngaime ceva a negație. Înstelatul însă i-a tăiat-o, spunând: - Nu se spune așa, se spune că mâncarea este bună dar nouă nu ne place. Voia să pară spiritual. Am râs toți, nu de gluma proastă ci de el, așa că la imnul nostru de “laudă” la adresa armatei s-au adăugat și versurile:

  ... și mâncarea este bună

Dară nouă nu ne place,

Azi avem iar concentrate,

Vom mânca pe săturate...

  Eu  i-am testat cunoștințele în profesie, făcând pe naivul interesat:

 - Domnule general, eu lovesc avionul și-l distrug, dar cu armele nucleare ce le are la bord ce se întâmplă, explodează? A dat sugestiv din umeri, sugerând că nu știe. Întrebarea firească, ce mi-a venit atunci și nu i-am pus-o, a fost: ”De ce să să fiu eu prostul care-și detonează o bombă atomică deasupra capului, dobitocule?!”

  Iarna și-a arătat colții hidoși, cu un ger ce a făcut să se ghemuiască până și mercurul din termometre și să coboare sub minus doăzeci de grade Celsius. Tremuram de frig în poziție, la instruirea pe tehnica de luptă. Fierul tunurilor sau a aparatului de conducere a focului se făcuse...lipici pentru piele și ne adâncea senzația de frig. Părțile descoperite, mai ales proeminențele, deveneau fragile și riscau să se facă cioburi.. Locotenentului i s-a făcut milă de noi și ne-a permis să coborâm urechile căciulilor pentru a ne proteja. Ghinion, și pentru el și pentru noi, a venit în inspecție un colonel de la Marele Stat Major al Armatei, care l-a „scrofălit” pe locotenent pentru această „încălcare a regulamentului” (?!).

  Stelați, făcuți la apelul bocancilor, niște nepriceputeanu, doar de rahaturi de acest fel știau să se țină, în loc ca să ajute la descifrarea complicatei tehnici de luptă, începând cu radiolocația și până la plecarea proiectilului sau a rachetei. „A tunat” și a adunat aici în “fermă” toate dobitoacele. Doamne, ferește de un război!

 

                                       O aniversare de pomină

 

  De ziua mea, a venit tata la mine și mi-a adus – cadou -  trei proiectile de tun...te fac (cu pălincă). Am reușit să le strecor pentru a le „trage” cu colegii, apoi am mai stat cu tata la vorbitor. Când m-am întors, se terminase „muniția”. Mai bine, pentru că a sunat alarma.

  Am zburat spre dormitor și ne-am echipat, am luat armamaentul din rastel și, în baremul prevăzut –sub trei minute -  ne-am adunat pe platou.

  - Plecăm în aplicație, ni s-a comunicat.

 Noaptea se-ndesise bine, iar gerul scotea abur pe guri. Plutonierii, APV-iști, au adus transportoarele, având atașate tunuri pentru proiectile cu calibrul de cincizeci și șapte de milimetri și ne-am îmbarcat, câte o grupă în fiecare. Îmi cădeau ochii în gură de somn, dar frigul nu mă lăsa să dorm. Pe acel întuneric, nu-mi dădeam seama unde ne ducem. Planul fusese pus la punct în secret și pe traseu erau plasați soldați care dirijau circulația. Nu știu unde au plecat celelalte grupe, dar noi ne-am trezit pe un vârf de deal, cu tunul dezlegat iar transportorul a dispărut în noapte.

  Luna și-a revărsat lumina binefăcătoare, așa că puteam măcar să vedem pe unde săpăm, căci primisem dispoziție să săpăm amplasamentul pentru tun. Cerul a fost zgârcit în acea perioadă și nu a nins, așa că zăpada lipsea dar pământul era înghețat pe o adâncime de o palmă. Am pus cazmalele în brațele “roboților” și s-au pus pe treabă. Ei, eram “roboți” tineri și am reușit să spargem crusta înghețată, dar nici straturile următoare nu se dădeau deoparte cu un cu două, iar roboții au început să obosească. Se opreau din lucru, cu intenția de a se așeza să se odihnească. Prin acestă stare am trecut, pe rand, cu toții. Nu mai aveam nici o voință și singura dorință era de a trage un pui de somn..  O decizie fatală, pe acel ger am fi înghețat în scurt timp, așa că ceilalți săreau să-l ridice pe cel căzut și să-l forțeze ca să continuie.

  Am înțeles atunci cât adevăr se ascunde în rugămintea: nu-i da , Doamne, omului cât poate să ducă! Ca niște adevărați roboți, până dimineața am terminat groapa, cu nișe laterale pentru lăzile cu muniție. și am împins tunul în amplasementul său..

  Ei, dar eram în toiul unui război simulat și ordinele curgeau fără încetare: ”Respingeți atacul aviației, apoi al tancurilor, apoi al infanteriei!”, așa că tunul a devenit nemaipomenit de eficient. Ba, ne mai era atacată și poziția, așa că o parte din efectiv trebuia să se transforme în infanteriști și, cu ajutorul puștilor automate, să contaatace pentru a respinge inamicul. Nu aveam timp de odihnă, nicidecum pentru a dormi.

  Am avut norocul că nu a fost ”bombardată” bucătăria, așa că ne-au adus mâncarea, fasole gătită în cazan. Poate ne era prea foame, dar am rămas cu impresia că niciodată nu am mâncat o delicatesă mai bună.

  Pe la amiază, am părăsit poziția de pe dealurile Aghireșului, pe are le-am recunoscut când s-a luminat de ziuă și am ocupat o altă poziție de luptă lângă Someșul Rece.

  A fost o aplicație pentru ducerea individuală a luptei (cu tunul izolat), utilizând doar telemetrul…la purtător (pentru stabilirea vitezei și  a azimutului țintei) și cu mecanismele de  înregistrare și ochire ale tunului.

Ferma dobitoacelor

În concluzie:

 

    Mi-a ieșit armia pe nas

 

Eu, adeptul deplinei libertăți,

Am fost îmbrățișat de stricteți

Și mi-am făcut datoria față de țară

Fără să crîcnesc, exemplară.

 

Așa, mi-a ieșit armia pe nas

Și-mi cadențează gînduri de pripas:

“ De ce ți-e frică n-ai să scapi”

Și-n grija ce-ți poartă încapi.

 

Tehnica de luptă – minunată! –

De la ruși(ne) - abandonată –,

Îngenunchiată-n luptă-n Orient

De pierdutul, putredul Occident.

 

Mi-au (ră)sucit mintea ca să știu

Pe planșetă-n oglindă să scriu,

La ordinul: - Scrie...pe dos, răcane,

Cerul este săgetat de avioane,

 

Purtînd „parfumul morții” la bord

Ca să le plasăm un...terorist, de acord?

Punem tunurile pe ele, la bătaie,

Foc pe țeavă să scuipe, – ploaie –

 

Punîndu-le în față un zid de foc,

Trecerea prin el de-i lasă...fără noroc:

– Dar, generale, de lovesc ținta  în zbor

Atomica expodează, de o dobor?

 

Saltă din umeri – răspuns în...pustiu –

Și mă liniștește cu un... – Nu știu!,

Că așa era armia română,

Poporul (ne)informat să spună:

 

Suntem în siguranță, apărați

De ostășime puhoi, (de)gradați,

O adunătură... de ofițer(ași!),

Intelighenția spunînd: – Pași!

 

Vin cu tupeu ca să-și ceară

Pensii nesimțite, dară

Slujbe au avut...(in)utile,

De adunat...grele stele!

 

Au fost și sunt pentru țară

O grea... piatră de moară

Și pentru...golul în urmă lăsat

Merită o răsplată: – Pasat!

 

De se instruiau pe cîmpul de luptă

Răsplata meritau după faptă,

Dar pentru “cules de cucuruze”

Pot ca să viseze doar la...muze.

 

 P.S.În privința prostiei, să nu ne iluzionăm, Domnul nu a făcut nici o discriminare când a împărțit-o!

 

MdRaesculum, aprilie 2014

Vizualizări: 54

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2017   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support