Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Motto:

Niciun cuvânt! Nu-mi spune că-i o formă!

Cunosc însemnătatea ei, deplin.

Știu, voi aveți în viață altă normă.

Eu, însă,-n fața normei nu mă-nchin!

Mihai Beniuc

Din spelunci cu iz de vomă și pereți de întuneric

Care sprijină mulțimea cea cu rânjet cadaveric,

Unde urlă câini de foame, unde târfe se tocmesc

Și dau prețul echitabil pentru regnul omenesc;

Dintre turnuri prăfuite-n care ploșnițele dorm,

De-unde Dumnezeu și-arată chipul cinic și diform;

Din maghernițele pline cu bolnavi și blestemați

Care caută cu moartea să tocmească disperați –

Iată! Drumurile lumii se lungesc și se măsoară

Într-o epocă obscură, într-o epocă amară!

Vezi în stânga și în dreapta pruncii deformați de boală

Cum răsar pe trotuare, prevestiți de-o slută goală,

Monstruoase centipede, hâde și întunecate

Care-arată spre vânzare sufletele amputate.

Iată, deci, societatea nici rebelă, nici servilă,

Venerând divinitate conservată în pastilă,

Care-n tihnă savurează gaze, plastic și petrol,

Injectându-și în aorte glutamați și etanol.

Ia privește cum se-arată printre hornuri și burlane

Generația de monștri cu vagi trăsături umane,

Care-noată printre zoaie către balta de puroi

Și cu muci se dau pe fețe ca să semene cu noi!

Te-ai încumeta să intri printre-aceștia? Dacă da,

Lasă-mă să-ți spun în treacăt cam ce lume vei vedea.

Mulți din ei iubirea cântă – fără să o simuleze! –

Într-un cor de pârțuri grave, prinși aiurea în piuneze.

Unii se întrec la vamă să revendice patente

Pentru monstruleți asemeni, modelați din excremente.

Alții reciclează simțuri în culori întunecate,

Lăudați de nurci bipede și cu gurile stricate.

Uite balerina șchioapă delirând cu anemie,

Secondată de-o mârțoagă ce-i propune calcemie...

Ai ghicit! Te afli-n țara cu microbi și paraziți,

Unde muzele-și vânează toți artiștii emeriți.

Nu te osteni să-i lauzi! Sigur au să se irite

Și vor vrea să te împroaște cu lozinci-leucocite.

Dintre-aceștia, cel mai tare vor urla analfabeții,

Iar din ei au să se-arate, cei mai agresivi, poeții.

Nici să nu strigi printre lacrimi cum că litera e moartă,

Că în lumea care este nu se mai cunoaște artă –

Monștrii toți sunt irascibili la nevoia de schimbare,

Mai ales la tot ce-nseamnă floare, lună, stele, soare...

Sar ca lupii peste tine să te muște de grumaz

Și, când pici de vlăguire, ei încep să facă haz

Cum că nu e mare lucru să dobori pe cel ce vaită

Dacă ții la aparențe și la spiritul de haită.

Dar există un remediu spre a-i potoli cumva.

Toți adorm ca în beție dacă le grăiești așa,

Ca și cum inteligența cu gunoiul le asameni

Și, cu violență-n voce, le vorbești ca unor oameni:

Ei! dar fi-v-ar bucuria, grobieni ce sunteți voi,

Ce vorbiți doar la comandă și băliți ca niște boi,

Care scrieți poezie după cum vă e permis

Și gândiți mereu cuvinte în discurs minimalist!

Cine v-a plantat în lume, buruieni cu ochi și gură?

Unde-ați învățat să puneți sentimentelor măsură?

La pocnitul unui deget faceți găștii temelie

Și vă puneți cu-aroganță mai presus de poezie!

Cu asemenea metehne voi păreți inteligenți,

Emițând în jur pretenții de a fi numiți poeți?

Mai curând v-aș pune pielea, creierul la saramură,

V-aș lega de coadă flăcări și sigilii peste gură!

Stați ca vitele grămadă: muți, gregari, gângavi, inepți,

Simulând maturitatea și crezându-vă deștepți!

Uneori vă faceți semne ba cu ochiul, ba cu cotul

Și mâhniți cu aroganță ca și cum pricepeți totul!

Nu, lichelelor! Voi coaceți spiritul de bășcălie,

Iar cu el vă credeți mândri și experți în poezie.

Da, pe toți v-aș recunoaște orișiunde v-ați ascunde,

Aș găsi și în pădure mersul umbrei voastre scunde;

Nu m-aș da nicicând în lături pentru prostul ce deschide

Drum acestor larve grase, hrăpărețe și livide!

Ia să mergem mai departe pe făgașul omeniei,

Să descoperim în lume seva brută-a ironiei,

Astfel lămurind premisa rațiunii de a scrie

Cam ce credem noi că este și ce ar putea să fie.

Când privești în stânga,-n dreapta, vezi ades analfabeți,

Deși ciorba socială dă pe-afară de poeți!

Și în bezna inculturii vin s-aprindă ei lumina,

Literați atât de ieftini, luați la doi bani duzina!

Dintre toți, un bou cu carte vine răvășind pământul

Să ne-arate într-o doară cum să mânuim cuvântul.

Versurile lui stângace, de un vag izomorfism,

Au pretenția să intre cu bocancii-n modernism;

Dacă nici așa nu-i merge, mai azvârle două note

Pe catrenele-i firave și le zice anecdote;

Tot încearcă să găsească stofa bună de sub scame

Și, crezând că nimerește, le botează epigrame;

Dar sărmanul își dorește să compună un pamflet,

Poate-ar smulge indulgența noastră de-a-l numi poet!

Așadar, sihastre suflet și confrate prin condei,

Să cunoști în profunzime lumea monștrilor, mai vrei?

Dacă da, eu te asigur că mereu există riscul

Să devii și tu un monstru, cel care deschide pliscul

Numai ca să tragă seva viermilor cu proteine –

Dintre-aceștia, e posibil să mă nimerești pe mine.

Dacă vrei cu-o poezie să te-afirmi către norod,

Pregătește-te să suferi ca pe rug sau eșafod.

Nu-ncerca să-ți faci opinii despre ce nu înțelegi

Și enigme prea înalte din creion să le dezlegi,

Epatând în verbul searbăd al discursului anost,

Să te-ascunzi în fraze șterse învățate pe de rost

Din antologia unor critici nostimi și obscuri –

A-i cita pe toți aceia e tot una să înjuri!

Lasă clipele să curgă, sufletul să ți-l mărească,

Mintea s-o elibereze, inima să-ți întărească

Și-ai să vezi, apoi, că multe texte sapiențiale

Sunt limbarnițe produse în registre glaciale.

Nu-ncerca să faci paradă din potcoave de cuvânt –

Soarta frazei lustruite este de-a se pierde-n vânt

Și de-aceea lumea asta-n care monștrii se desfată

Va respinge cu stupoare poezia ta curată.

De experți în poezie nu te teme c-au s-apară,

Stilul tău cel non-poetic să îl facă de ocară,

Exegeți ce căuta-vor să te-azvârle către laturi

Cu discursuri îmbâcsite de-ale lor curate sfaturi.

Din grămada de paiațe se ridică azi sticleți,

Încropesc o strofă, două și deja se cred poeți;

În cuvinte fără noimă schilodesc vocabularul,

Inventând neologisme ce descântă-originalul.

Nu poți niciun vers așterne pe un petic de hârtie,

Că vin snobii și pedanții să te-nvețe poezie!

Trebuie să fii ca dânșii, altfel riști să pari obscen,

Convertindu-ți sentimentul în metafore de lemn;

Trebuie din copci de ghiață sufletul să-ți faci altar,

Ca să nu te invadeze patetismul literar!

Știu, mă inflamez degeaba în strigările vetuste,

Care prind numai naivii cu mentalități înguste.

Mulți vor spune că esența scrierii filosofarde

E un cumul trist și palid de discursuri panicarde.

Iar gândirile sumare ce pastișele vânează

Sunt la fel de obstinate și la vârf, dar și la bază.

Dezbinații se adună construindu-și front comun

Într-o luptă temporară contra unui om nebun,

După care-și reiau drama și se-ntorc la ei acasă,

Unde încropesc litanii pentru-o viață mai frumoasă.

Adâncindu-te în lumea literaților de azi,

Mai că-ți vine să-ți dai palme și-apoi de leșin să cazi.

La noi, toată lumea scrie, rar dacă se mai citește;

Criticii încurajează, oligarhic și orbește,

Elitismul de cămară, scriitorii de tavernă,

Construind literatură cu pretenție modernă.

Lumea-n multe e-mpărțită. Zeci de mii de ani încoace,

Omul s-a făcut puternic și stăpân pe dobitoace;

Flori de-o rece frumusețe-n curcubeice petale

Cresc cu toate să se-nchine numai rațiunii sale.

Peste negre orizonturi ce-nconjoară lumea-ntreagă,

El azvârle-ades privirea universul să-nțeleagă

Și, în pulsul unei inimi numărând dimensiuni,

Însumează după voie revelații și minuni.

A privit cum, peste noapte, din Pangaea cea străbună

S-a desprins ușor o coastă luând numele de Lună,

Iar pe fruntea lui Apollo, născut din obscuritate,

A cioplit un vers în taină și i-a spus: Divinitate!

De atunci, i se descopăr, pas cu pas, lumini rebele,

Jucăușe ionide și pleiadele de stele,

Aurore boreale, meteori, asteroizi,

Supernove și comete, și câțiva planeți hibrizi.

Toate se desprind din haos și se-așază pe-o câmpie

Care-n sine se absoarbe și se cheamă galaxie.

În vâltoarea ce atrage toate-n planul de apoi

Lumea-și poartă inerția și cu ea ne ducem noi.

În scurtimea existenței, creatura oropsită

Își măsoară vise, patimi pe o scară infinită,

Cântărind dureri și zâmbet pe-o secundă de nimic

Doar să vadă-n clipa morții cât e de firav și mic.

De atunci, scrutează cerul și botează constelații,

Pune soarta omenirii, mii și mii de generații

Pe a bolții transformare și pe orele astrale,

Întrucât așa pricepe rațiunea vieții sale.

Căci, captiv în lumea asta de amar și putrezire,

Caută să afle-n ceruri o portiță de ieșire,

Ca un astru să se stingă-n nesfârșirea-ntunecoasă

Și, la sânul Mamei Virgo, să se știe-ntors Acasă.

Lumea lui e împărțită în neghiobi și oropsiți

Care-nalță rugi aprinse către aștrii neclintiți;

De o parte-a baricadei, înțelepții în picioare

Țin prelegere mulțimii doritoare de mâncare;

Sub a stelelor privire decretează toți războaie,

Unii dorm în desfătare, alții mor între gunoaie –

Toate astea, numai pentru a jura să fim mai buni,

Împăcați cu soarta noastră și stăpânii-acestei lumi!

Un titan între titanici ori pitic între pitici –

Ori la stânga, ori la dreapta, cel mai viu te-arăți aici!

Sparge poarta către lume, fă iluzii, poezii –

Inocența nu se face doar cu versuri si copii!

Lumea e așa făcută, încât un sistem integru

Se ascunde în colaje concepute-n alb și negru,

În speranțele ucise, în concepții noi și vechi –

Echilibru fără sprijin cu iluzii în perechi.

Toate – cică! – balansează dinamismul din natură,

Liniște produc din haos și măsuri din nemăsură!

Însă, în complexitatea ineditului, sporește

O dezordine spre care tindem tipic omenește,

Ne descreștem tensiunea și încet ne consumăm,

Dar visăm că nu ne pierdem, ci, mai mult, ne transformăm!

Unii își sedimentează gândurile complicate,

Vindecându-și deformarea regăsiți în simplitate.

Ceilalți, însă, motivează malformatele lor gnoze

Cu o fugă disperată după noi metamorfoze.

Pricepând complexitatea vieții noastre trecătoare,

Ne asimilăm naturii care, prin dezintegrare,

Caută să afle-n sine altă ordine, alt for,

Alt atom din care toate iar se nasc, trăiesc și mor.

Tu, un individ sihastru, cauți lumea să descui,

Universul ăsta care n-aparține nimănui.

Doritor de libertate și de bine deopotrivă,

Pui oglindă vieții tale într-o clipă fugitivă

Și de ea te prinzi oniric, pendulând cu disperare

Între haosuri și umbre, în gândirea pieritoare.

Azi te-ntrebi ce-a fost trecutul. Mâine ai să-ntrebi de azi,

Fără a vedea abisul către care-alergi să cazi

Și ai să ajungi patetic să întrebi: cine-i de vină

Că la capătul durerii nu s-a inventat lumină?

Mai târziu ori mai devreme o să știe fiecare:

Nu în clipa ce se naște, nici în clipa care moare

Nu încape rostul vieții, ci în ultima secundă

Care sufletul adapă și cu beznă îl inundă!

Intervalul ce se scurge între naștere și moarte

E-o iluzie ucisă de-altă stingere departe

Și care, asemeni ție, fără a se înțelege,

Se supune implacabil, după-o riguroasă lege,

Unui infinit ce piere chiar atunci când ea se-aprinde,

Își ia numele de viață și pe toate le cuprinde

În destinul ei de-o clipă, până când va fi murit.

Dispărând cu toate, prinde viață noul infinit!

Însă în acea scânteie ce demult e consumată,

Noi ne ducem cu ardoare viața noastră complicată,

Duși de valuri fataliste spre un țărm necunoscut

Și pe care înainte alte valuri l-au bătut.

Construim idei înalte despre om și despre viață,

Pe când moartea ce ne paște ne rânjește crud în față –

Toate numai pentru șansa de-a spera la nemurire,

Negăsind în moartea noastră dreptul sfânt la fericire.

Toate fac deliciul vieții și se pierd ca o himeră

În această nebunie: viața noastră pasageră.

Poate epopeea morții ne va împlini minunea

Că-n sfârșit norocul nostru și-a atins promisiunea.

Ai să-ntrebi, acum, amice, care-i rostul de a scrie

Despre drama omenirii – mai ales în poezie! –

Și de ce cultiv speranțe dacă viitorul nostru

E supus fatalității cu figura ei de monstru.

Vezi tu? Nu speranța însăși e problema ce apasă,

Ci absența ei, căci omul din prezent captiv se lasă

În torente uriașe ce-l cuprind, față de care

El un ce infim se simte și lipsit de apărare.

Chiar din primii ani ai vieții, el înghite cu lopata

Mii de gânduri și precepte de la mama, de la tata,

Astfel suprimându-și eul în oceanul de-anonimi,

Estompându-se cu firea tot mai mulți în mai puțini.

Mințile înăbușite de prejudecăți discrete

Aparțin societății de tipare, siluete;

Vagi păreri că ar fi oameni se înalță cu răceală

Într-o epocă incertă și din ce în ce mai goală.

Înmulțindu-și indivizii după legile gregare,

Lumea doar se șubrezește, compromisă din născare.

Azi se bucură prostimea invocând egalitatea,

Neștiind că forța morții este chiar natalitatea.

Arta, în această lume construită cam pe dos,

A lăsat să i se fure tot ce are mai frumos

Și, din veac în veac, s-ajungă o paradă de idei

Pentru care nu mai este ce să dai și ce să iei.

Revenind la inerție, arta nu ne mai înalță,

Ci de spirit se golește și pe oameni îi descalță,

Ea fiind valuta neagră absorbită de Puteri,

Lozul care ne deschide poarta către nicăieri.

Cu sau fără voia sorții, omu-i un eșec în sine,

Mutilat de paradigma care-l face de rușine,

Iar aceea este faptul că, pe fond instinctual,

Fie troglodit sau geniu, el e tot un animal.

Sigur, legea naturală ne-a numit inteligență,

Specia evoluată care, doar în aparență,

Tinde să învingă răul stabilit de univers,

Consumându-se în scopul vitregit de-al său demers.

Și, pentru că lanțul trofic nu se termină aici,

Cum puternicul consumă pe cei slabi, și cei mai mici

Pot a devora gigantul doar prin numărul mulțimii.

Unde este fondul sacru stabilit de omonimii,

De-ăia ce se erijează-n pacifiști de conjunctură,

Simulând noblețea, însă ronțăindu-și fiii-n gură?!

Filosofi, poeți ori pictori mulți s-au remarcat prin vremuri,

Dar de soarta lor amară, când o afli, te cutremuri,

Căci în fața omenirii, dacă-ajungi să te ridici,

Devorat vei fi de oameni și mai mari, dar și mai mici.

Viziunea ideală despre monștrii cei de humă

Se probează și se-acceptă numai dacă e postumă.

Altfel, tot ce spui în viață sună grav a distopie –

N-or aduce ordinarii credit sincer tocmai ție!

Știu că pare-o resemnare scepticismul meu de-acum,

Dar măsoară tu ideea pe-al istoriilor drum:

Din imberbii de-altădată, cu pretenții de atlanți,

S-au perpetuat în lume tot mai proști și ignoranți.

Tot mai mulți își promovează simfonia lor debilă,

Scoarța, pseudocalitatea și emoția sterilă.

Tot ce s-a dorit să fie artă, azi e-un paradox,

Un soi de principiu cinic, fără suflu ortodox,

O retorică bizară în oglinda deformată

Care-ncearcă să-și prezerve farmecele de-altădată.

Astăzi toți ar vrea să fie limpezi și operativi,

Înregimentați doctrinei care nu-i vrea creativi,

Abuzând până la greață de folclorul lor minuscul

Și făcând epifanie din eternul lor crepuscul.

Toată dogma ce rezidă în filozofii de gheață

Îi tâmpește, îi absoarbe și devine stil de viață.

Toate falsele principii ce derivă și decurg

Din gândiri corporatiste, îi țin veșnic în amurg

Ca pe turme de recoltă, ca pe vite de povară,

Într-o viață cenușie, într-o perspectivă chioară.

Sorții lor se suprapune mantia religioasă,

Pe sub care toți se află mai comozi decât acasă;

Temători de un periplu care le-ar schimba destinul,

S-au lăsat atrași orbește și-n mulțime-și văd căminul.

(E comod să-ți dai iluzii dintr-o falsă competență

Care-mbată și se cheamă autosuficiență,

Să cultivi idei mărunte și concluzii fără miez,

Într-un spirit mediocru, cu un fals bemol-diez.) 

Din cultura suburbană își invocă dumnezeul,

Nepricepători, de altfel, că-i așteaptă apogeul

Undeva la colț de stradă ori la casa lor în prag,

Ruinându-se cu tocmai ce le este cel mai drag.

Din aceste obiceiuri nonșalante și sumare,

Practica încurajează prostituții literare,

Libertinii își trag seva și se dau cumva boemi.

Dacă îi privești de-aproape, inocentule, te temi?

Necesară rezistenței e o inimă de fiară,

O postură degajată și-o privire din afară...

Sau inconștiența crasă de-a-i lua pe toți în piept,

Fără-a ține cont de cine e mai prost ori mai deștept.

Treaba, însă, nu-i prea simplă: lumea și-a sădit beția,

Se complace-n vegetare și-și respectă inerția,

Spiritul de-apartenență, fondul etic și moral

Ce constituie impulsul și flagelul social.

Toate se dispun sinergic, contopite și pliate

Pe-un tipar inconfundabil: contemporaneitate,

Termenul ce definește într-un mod cam arogant

Tot ce ar fi vrut să fie optimistul de atlant.

Cum să scoți din letargie miliardele de oi

Rumegându-și utopia despre lumea de apoi?

Cum desființezi monada capsulată și bizară

ʼN care omul își petrece simularea lui precară?

Lumea rece și ostilă naște bule hedoniste

Care-atrag ușor tendința vieții evazioniste

Pe diverse căi și moduri într-un spectru virtual,

Fără să-și demaște riscul cu potențial fatal.

De aceea omul pică într-un separeu distant,

Unde tot ce este-afară e sordid, irelevant,

Căci exteriorul pare doar un for obscur, ilogic

Ce-l forțează-n izolare să se-nchidă patologic.

Tot ce vrea să reprezinte formă de realitate

Face notă discordantă, o particularitate

A problemei ce-l muncește zi de zi la foc intens,

Fără-a da un rost mișcării și destinului vreun sens.

Așadar, contemporanii cinici, refractari, obtuzi,

Plini de ei și de iluzii care îi mențin confuzi,

Au doar căi tangențiale spre al cărților decor,

Căci dorința de cultură nu e din prezentul lor.

Poate că prezentul nostru e motivul pentru care

Cei mai mulți devin apatici și se-ncuie în blazare.

Disprețuitori, frenetici și vexați, nu dau o iotă

Pe condiția umană transformată în marotă.

Însă e ciudat că viața li se pare o șaradă

Care cântărește numai cât o stranie butadă,

Iar, dacă-i descoși în parte, cât îi vezi de oropsiți,

Mulți vor spune cu emfază că sunt calmi și fericiți.

Oamenii preferă șarmul amăgirii și minciunii,

Regăsesc naturalețe doar în ce le zic nebunii,

Angrenați în teatrul sumbru cu actori schimonosiți

Și sunt, mai presus de toate, cu ei înșiși ipocriți.

Vezi, amice, ironia? Să fi fost așa mereu

Sau alunec în prăpăstii ce-ngustează gândul meu?

De aceea cred în taină că acolo, undeva,

O minune trecătoare cinic se va suspenda

Și că cheia sol a lumii nu se-abate din solfegii.

Simfonia moare, gata! Pier și oile, și regii!

Iar prin asta, omenirii, care cum o să mai fie,

Nu pot să-i prevăd o soartă proiectată-n veșnicie.

Vizualizări: 36

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Mai 6, 2020 la 10:22am

Gerra, eu ce pot să mai spun după aceste cuvinte? Cunoști prea bine admirația ce o nutresc operei tale literare, de aceea nu pot decât să te îmbrățișez. Cu prețuire,


ACTIV
Comentariu publicat de chindea maria - gerra orivera - pe Mai 5, 2020 la 1:50am

Copleșitoare radiografie, Paule! Dacă nu ți-aș cunoaște atât de bine spiritul puternic, m-aș întreba cum de mai poți oglindi lumina după ce te apropii atât de mult de arderile sulfurice ale infernului. Dar... „Tu, un individ sihastru, cauți lumea să descui,/ Universul ăsta care n-aparține nimănui”, ai ceva din structura psihică a lui Eminescu, atât de aproape și atât de departe de taifunurile demonice și cântecele angelice ale omenirii! Sondezi dureros și penetrant laturile duale ale omului și cred că n-ai putea face asta dacă nu l-ai iubi sfâșietor de mult, cu toate anatemele de le arunci asupra lui. Credința mea este că generația asta nu-i mai monstruoasă decât cele trecute - doar formele de informare fac să crape mai ușor măștile sub care „monștrii” se-ascund. .. Și de-am fi avut toți pregnantă lumina, ne-am fi volatizat din această dimensiune, vibrația înaltă nu ne-ar mai fi permis să respirăm această energie planetară...

Cu admirație, Gerra


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Mai 3, 2020 la 2:02pm

Admirație și prețuire!

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/