Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

'Ţi-aduci aminte, Domnul mei cel Sfânt?

Era-ntr-o joi spre vineri când, la moarte,

Te-A condamnat Pilat, urma s-Ai parte

De grele suferinţi, spre-a fi înfrânt.

Aveai de mers pe Via Dolorosa,

În spate apăsat de Greaua Cruce,

Deja ştiai, el, drumul, unde duce

Şi că, din spini, înmuguri-va roza;

A Mântuirii Cale, cu iubire,

Deschis-Ai, nouă, înspre înainte,

Purtând asupra Patimile, Sfinte,

Ai împlinit - înaltă - a Ta menire.

Ţii minte? În Grădina Ghetsimani,

Erau a' Tale clipe numărate,

Ultima noapte-a Ta de libertate,

Te judecau micimea, neumanii.

Prieteni, opt măslini, în cea grădină

Stăteau drept martori rugăciunii Tale,

Uitat de ucenici păşeai, agale,

Gândind la Iuda, fruntea-Ţi sta senină.

Plecat-Ai din Capela Flagelarii,

Iar la Pretoriu-ţi puse în spinare

Cea Cruce, Tu, în dragostea cea mare,

Zâmbeai, iertai, iubeai chiar şi samsarii.

O, "Ecce Homo!"- mi Te prezentase

Mulţimii, omul crud, cu suflet negru,

Doreau a răstigni un om integru

Toţi cei de la-nălţimi, de speţe joase.

Cu linişte în suflet, umilinţa

De-a fi încoronat cu spinii urii

Ai înţeles, cum şi a nemăsurii

Înjositoarei fapte, Tu, fiinţa,

Tu, Omul Dumnezeu ce, fără milă,

Împins ai fost pe Drumul Crucii, Sfinte!

Îngenunchind sub greul necuminte,

Sub ochii răi din ceata lor senilă.

Acolo, între Poarte, mai Ţii minte?

Ai întâlnit pe Maica Preacurată,

Şi-acum, podeaua-n piatră, îşi arată

Stigmatul încălţărilor fierbinte

De-atâta foc şi-atâta-ndurerare,

Când îşi văzu a ochilor Lumină

Batjocorit, găsindu-I-se vină

Iubirea spre a lumii-ntregi salvare.

Îţi tot dădea târcoale doamna Moarte,

Iar Cirineanul Simeon, spre-a duce

Din ce în ce împovărate Cruce,

Te-A ajutat, s-O porţi spre mai departe.

Pe-a Veronicăi vrednică mahramă,

Pictată cu sudoarea frunţii Tale

Ce-nmiresma iertare-n lunga Cale,

Cât din iubirea pură, mai cu seamă,

A chipului născu Icoana Sfântă;

Erai sfârşit, Tu, darnică fiinţă,

Voiai s-alungi a lumii neputinţă,

Nu-nţelegeau ce-anume te frământă,

Mai greu ca greaua Cruce, care-apasă;

Şi-acolo, în Capela Franciscană

Căzut-Ai iar şi-n marea-Ţi neprihană

Ai mângâiat pe Maica Ta duioasă,

Femei, mironosiţe şi-alte, multe,

Ai luat în seamă, ele, mângâiate,

Îţi răsplăteau cu şir de nestemate,

Ştiau-durerea mută-să-Ţi asculte.

Pe Golgota fu, Crucea, îngropată,

Deposedat fu, trupu-Ţi, de veşminte,

Umil Ai îndurat, 'Ţi-aduci aminte?

Durerea nu sfârşi nici de-astă dată.

Ai fost supus la groaznice canoane,

Dar a-nceput, a lumii, mântuire,

În toate-a biruit a Ta Iubire,

Iubeai şi-nveninatele piroane!

La Sfânt Mormânt, cu pietre lustruite

De rugăciuni şi lacrime vărsate,

Sub ochii Sfintei Maici îndurerate,

A curs scena Iubirii răstignite.

Pe Rocă, a Calvarului-pe nume,

Pe cea Golgotă fost-au ridicate

Trei cruci, pentru acei ce-aveau păcate

Şi nu se bucurau de-un bun renume.

Te-au pus în rând cu cei tâlhari. Ce, oare,

Determinat-a hotărârea dură?

Doar teama, ura fără de măsură

Şi mai ales prostia, că nu doare!

Dintre tâlhari, cu inima mai bună,

Unul-Te-a apărat, al doilea - vină

Găsi, cum că ignori a Ta, Divină

Putere, vorba lui era taifună.

Tâlhar, Tu, cea mai vrednică Fiinţă?

A înţelege-i peste-a mea putere!

Voiau să piardă-a lumii scumpă-avere,

LUMINA ŞI IUBIREA-NTRU CREDINŢĂ.

Soldaţii- îţi dau oţet să bei şi, glume,

Pe seama Ta-poporului-mai marii

Făceau, se pretinzând cu duh-ilarii!!

Ştiau, la ură, gloata, să îndrume.

Scuipat, bătut, împuns de baionete,

Rugai pe Tatăl de a lor iertare,

În inimă purtai înflăcărare,

S-o risipeşti, voiai, spre inimi bete.

Cam pe la ceasul şase,-ntunecimea

Se aşternu, iar Soarele pierit-a,

Din Templu curs-a, cu nemiluita

Perdea de ape, îngrozind mulţimea.

Nori negri coborât-au pe pământul

Cu oameni mici, iar fulgerele, toate,

Trăsneau, urlau cu voci nemăsurate,

Nu Te voiau, al răilor, înfrântul.

"!O, Doamne!" ai strigat cu voce tare,

Încredinţându-Ţi Duhul spre-al Tău Tată,

Natura, toată, sta străfulgerată,

Iosif, cel sfetnic bun, cu-ndurerare

A luat în braţe trup făr'de suflare,

Te-a-nfăşurat în giulgiu şi-n mormântul

Săpat în piatră, el, Te puse, Sfântul

Sabat venea spre-a lumii-ntâmpinare.

Dar când adus-au mir şi-arome rare

Femeile, pe trup ca să te ungă,

Nu Te-au găsit, privirea le-era lungă,

Nici bolovanul nu era-n intrare;

Se închinau spunându-şi :"Ce minune!"

Apostolii, nici ei voiau să creadă,

Gândeau c-Ai fost nevolnicilor pradă,

Dar ai deschis a minţii lor lacune,

Tu Le-Ai deschis şi inimă, şi minte,

Spunând de suferinţa Ta cea mare

Ce-avea drept scop mirabilă urmare,

Spre Slavă, cu o inimă fierbinte,

Înluminat, Lumină spre-a aduce

Acelor mulţi, Iubirea ce aşteaptă,

Dorind să meargă-n Lumea ceea Dreaptă,

Ţi se-nchinând, se închinând la Cruce.

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de Ion Rodica Nicoleta pe Aprilie 11, 2015 la 12:50pm

Un poem cutremurator! Felicitari! 

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->