Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Ionel Necula – popas în lumea iubirilor lui Cioran

Despre scriitorul şi filozoful Ionel Necula am aflat întâmplător, cu puţin timp în urmă, semn că destinul lucrează mereu în favoarea noastră, aducându-ne în cale oamenii potriviţi pentru evoluţia spirituală, pentru a ne desăvârşi existenţa sau pur şi simplu, pentru a ne umple sufletul de frumos. Născut în judeţul Galaţi şi cunoscând gustul veşniciei de la ţară, Ionel Necula locuieşte în prezent la Tecuci, unde continuă să adauge, la palmaresul său impresionant de aproape şaizeci de volume publicate, creaţii de valoare pentru literatura română, care îi poartă cu cinste numele.

Deţinător al unor premii literare importante şi membru al Uniunii Scriitorilor (Filiala Bacău), acest autor împătimit al scrierilor lui Cioran şi-a dedicat o bună parte din existenţă studiului renumitului filozof şi scriitor român stabilit în Franţa, pentru a cărui viaţă şi operă a făcut o adevărată pasiune. Ea s-a concretizat în publicarea a peste zece volume inspirate de marele dispărut.

Erotismul lui Cioran (Editura StudIS, Iaşi, 2018) constituie o călătorie în lumea fascinantă a iubirilor cunoscutului gânditor, în labirintul lui sentimental, aşa cum a fost dezvăluit(ă) de apropiaţii săi ori cum el însuşi s-a lăsat deconspirat în însemnările sale jurnalistice.

Femeile au avut un rol important în existenţa lui Cioran, cu toate că dezamăgirile s-au ţinut lanţ, începând încă de când acesta era foarte tânăr. Primul episod (Cella şi păduchele) care i-a lăsat un gust amar, punându-şi amprenta pentru totdeauna în cugetul său şi influenţându-i opiniile ulterioare despre reprezentantele sexului frumos, a fost cel al iubirii sale platonice pentru o colegă de liceu, aparţinând burgheziei din Sibiu, numită Cella. Entuziasmul şi intensitatea trăirilor specifice vârstei l-au făcut să-i poarte acesteia o pasiune nestăvilită timp de doi ani, deşi nu-şi vorbiseră niciodată. Prins în capcana timidităţii, a pierdut-o însă, înainte de a o avea, în favoarea unui coleg de clasă, „cel mai dispreţuit dintre toţi”. Umilinţa resimţită a fost şi mai mare, fiindcă martor al întâlnirii dintre ea şi colegul cu pricina a fost chiar fratele său.

Resentimentele decurse din această întâmplare nefericită şi transferate (şi) asupra familiei sau prietenilor, datorită capacităţii sale extraordinare de sugestie, l-au condus la reflecţiile acide sau (cuasi)morbide de mai târziu: „Echivocul iubirii pleacă din faptul că eşti fericit şi nefericit în acelaşi timp, chinul egalând voluptatea într-un vârtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste creşte cu cât femeia te înţelege şi te iubeşte mai mult” (Amurgul gândurilor).

Ionel Necula reuşeşte să extragă esenţa arderilor lăuntrice ale lui Cioran, „localizând” această cauză a repulsiei sale ulterioare faţă de instituţia căsătoriei sau de ideea de a avea urmaşi. Teama de oficierea relaţiei cu o femeie nu l-a putut ţine, însă, departe de mrejele sexului aşa-zis slab. Chiar dacă nu era un afemeiat, el nu refuza abandonarea sporadică în braţele lascivităţii sau uneori în lumea lui Bacchus, care îl făcea, pentru câteva clipe, să vadă viaţa cu alţi ochi, mai puţin pesimişti.

Deşi cunoştea în profunzime toate curentele filozofice ale vremurilor sale, Cioran a rămas fidel existenţialismului, curent caracterizat printr-o accentuare a individualităţii şi a libertăţii individuale, dar şi printr-o gândire negativistă asupra fiindului, prin propagarea „sentimentului tragic al vieţii” şi a „absurdităţii existenţei”.

Fiind adept al trăirismului, orientare filozofică aparţinând lui Nae Ionescu, ce „propune căutarea autenticului prin experienţa trăirii nemijlocite a vieţii” (DEX), nu este de mirare că „verbul lui Cioran” era „mereu înmuiat în toxine şi-n dezabuzări astringente”, afirmă Ionel Necula. Dragostea a fost, la rândul său, „impregnată de recuzita celor două direcţii de gândire, cărora le-a rămas credincios”.

Marele filozof încerca să uite de sine în braţele „dorinţelor obscure”, fiindcă astfel nu trebuia să dea explicaţii ori să se teamă de o prea mare intimitate a conştiinţelor; el se străduia să evadeze din „neantul, vidul, vagul, existente în cadrul realului”. Erosul său „poartă această pecete a inconştientului, a iraţionalului şi a trăirii delirante, el nu derivă din real, ci dintr-o dorinţă învolburată, nestăvilită...”, susţine autorul volumului de faţă. La polul opus, acelaşi Emil Cioran anula „sublimul şi delirul din actul sexual”, considerându-l “un stupid exerciţiu de gimnastică”.

Deşi nu era un confident al femeilor, el reuşea uneori să le câştige încrederea, cum s-a întâmplat şi în cazul scriitoarei Sorana Gurian, una din iubitele lui Mircea Eliade, pe care o consiliază după ce acesta o părăsise fără nici o explicaţie, în urma “insistenţelor (ei) obositoare şi posesive”. Evenimentul nu afectează, din fericire, bunele relaţii dintre Cioran şi Eliade, a căror prietenie trece cu succes peste aparentul obstacol.

O altă persoană de sex feminin amintită în carte, care înfiripase o prietenie intelectuală cu Cioran, a fost Jenny Acterian, sora scriitorilor Arşavir şi Haig Acterian, de origine armeană, ce avea să devină mai târziu regizoare, fiind cunoscută în teatru cu pseudonimul Jeni Arnotă. Urmând studii de filozofie în aceeaşi perioadă, avea un respect deosebit pentru el, fiind “traversaţi” amândoi “de singurătate şi de spaimele neantului inflamant”.

După experienţa iubirii platonice din liceu, care l-a marcat profund, Cioran se teme, vreme îndelungată, să se mai aventureze pe tărâmul nesigur al Afroditei, mulţumindu-se cu escapade regulate la casele de toleranţă bucureştene, oraş în care şi-a petrecut studenţia. Şi totuşi, în toamna anului 1939, în scurtul interval de timp pe care şi-l petrece în ţară, după ce se întoarce din Franţa, unde primise o bursă oferită de Institutul Francez de Înalte studii din Bucureşti, el lasă “garda” jos, când o cunoaşte pe tânăra Margareta, profesoară de matematică şi fizică la Liceul “Domniţa Ileana” din Sibiu (actualul “Gheorghe Lazăr”). Între cei doi se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste, perturbată “doar” de interesul Ecaterinei Săndulescu, o altă admiratoare a lui Cioran, profesoară de română şi colegă de cancelarie cu Margareta, acordat “tânărului crai din Răşinari”, de un magnetism indiscutabil.

Ionel Necula aminteşte, în continuare, de implicarea lui Cioran în Mişcarea Legionară a vremii şi de modul în care acesta reuşea să se împartă între dovezile de susţinere a legionarilor şi cele de afecţiune/interes pentru noile sale prietene. Relaţia sa cu Margareta se revigorează la întoarcerea lui în ţară, în 1940, devenind “una convulsivă, tensionată” şi exteriorizând “un Eros patetic şi incendiar”, căci amândoi “conştientizau, în subsidiar, perspectiva neîmplinirii relaţiei lor”. Din pasajele desprinse din scrisorile tinerei, presărate în volum, se deduce că ea îl iubea necondiţionat, fiind “prinsă în mrejele unei iubiri neconsolidate”, în timp ce “el era mai detaşat”.

 În toată această perioadă tumultuoasă pentru cei doi îndrăgostiţi, Nicolae Iorga este asasinat, fostul profesor al lui Cioran, Nae Ionescu, moare înainte să împlinească 50 de ani, iar istoria întoarce nepăsătoare o altă filă. “Ghimpele îndoielii” se strecoară încet între tânărul filozof şi iubita sa, deşi corespondenţa lui cu Ecaterina Săndulescu încetase, şi astfel patima lor, cândva incandescentă, devine, încet-încet, amintire…

Din corespondenţa Ecaterinei cu Cioran s-au păstrat doar scrisorile lui (spre deosebire de cea cu Margareta, din care s-au păstrat doar ale ei), care “trădau mai mult o prietenie intelectuală, decât una afectivă şi pasională”. El îi mărturiseşte unele escapade amoroase şi faptul că “a pus singurătatea înaintea iubirii”, ce demonstrează că nu îi încuraja în niciun fel vreo dorinţă de intimitate.

Scrisorile “scepticului” au fost predate de prietena sa Muzeului Literaturii Române, relaţia dintre cei doi fiind încă una fără finalitate pentru cel care afirma: “Ai iubit şi în iubire te-a traversat moartea. Şi altcum a devenit iubirea, altcum au devenit dorinţele, altcum simţirile, în fiecare gând ai devenit altul; te-ai pierdut în ele şi cu ele, şi ele s-au pierdut în tine”.

Dacă dragostea adevărată, aceea care te “arde” pe dinăuntru, l-a ocolit pe Cioran cât a fost tânăr (cel puţin în ce priveau sentimentele lui), pericolul nu a trecut odată cu vârsta, din contră: săgeata lui Eros, înmuiată în nectarul iubirii, l-a atins tocmai atunci când nu (mai) spera, adică la vârsta senectuţii (şi anume la aproape 70 de ani). Scrisoarea neaşteptată a lui Friedgard Thoma, o profesoară de filozofie din Köln, i-a stârnit interesul, iar ulterior, farmecele tinerei de numai 35 de ani l-au sedus “definitiv şi irevocabil”, dovedindu-i veridicitatea sintagmei “Dragostea nu are vârstă” şi faptul că nimic nu poate sta în calea unirii a două inimi, hărăzite de soartă să se completeze una pe cealaltă.

Prima lor întâlnire de la Paris este preludiul unei relaţii tulburătoare, în care Cioran cunoaşte culmi nebănuite ale extazului, nu doar erotic, ci şi mental, emoţional şi spiritual, femeia nou-întâlnită fiind, “nu doar metaforic”, “exact jumătatea lui”. Sedus trup şi suflet de focoasa profesoară, Cioran suportă cu mare greutate gândul că ea avea (deja) un soţ la care se întorcea, de fiecare dată după ce se întâlneau, iar el, o parteneră de viaţă (Simone Boué), chiar dacă aceasta reprezenta, în cazul său, “nevăzutul din spatele reuşitei”.

Secvenţele savuroase din corespondenţa celor doi îndrăgostiţi, redate pe alocuri de Ionel Necula, fac deliciul cititorului, dovedind că marele filozof era, înainte de toate, un om capabil de efuziuni romantice şi statornice, chiar dacă “obiectul” iubirii sale constituia “cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată”.

Ironia sorţii face ca Friedgard şi Simone să devină prietene, îngreunând situaţia tomnaticului îndrăgostit, care trebuia să lupte din răsputeri ca să nu-şi dea de gol pasiunea pentru noua “locatară” a inimii. Astfel, lucrurile nu merg pe făgaşul dorit de Cioran, Friedgard începând să manifeste sentimente de vinovăţie faţă de frumoasa parteneră a acestuia (“o femeie superbă, cu care Cioran se putea mândri”) şi să bată în retragere. Relaţia lor de prietenie şi afecţiune se menţine însă prin scrisori sau vizite reciproce, la care lua parte şi Simone.

La vârsta de 84 de ani, în 1995, susţinătorul afirmaţiei: “Omul este cel mai scurt drum dintre viaţă şi moarte” îşi încetează existenţa (“s-a stins încet, ca o flacără dintr-o candelă rămasă fără ulei”), după o perioadă în care fusese “invadat de întuneric”, lăsând un gol imens în sufletul femeilor ce l-au iubit şi al umanităţii. Plecarea sa este preambulul unei relaţii ceva mai strânse a lui Simone cu presa, ea acceptând cu mare greutate să acorde două interviuri, în care a dezvăluit unele episoade din relaţia cu celebrul său partener de viaţă, necunoscute celorlalţi.

Tot Simone este cea care se ocupă de lucrările rămase după Cioran: 34 de caiete cu însemnări din cursul mai multor ani, pe care le dactilografiază şi le predă Editurii Gallimard. La doi ani de la înălţarea lui la stele, în timpul unei vacanţe pe plaja Atlanticului, trupul femeii este adus de valuri la ţărm. Plecase, nemaisuportând probabil pustiul din inimă ori poate că fusese răvăşită de ceea ce găsise, răsfoind scrierile fostului “partener de mansardă”, pe parcursul cărora “Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire” (Simone Boué). Adevărul este că niciuna din supoziţiile morţii ei “n-a căpătat valoare de certitudine”.

Astfel, femeia care i-a fost alături la bine şi la rău timp de cincizeci de ani, chiar dacă relaţia lor nu a fost oficializată, a plecat discret, la fel cum a şi trăit alături de geniul neînţeles pe care l-a avut în grijă şi pe care l-a sprijinit necondiţionat. I-a acceptat cu resemnare toate angoasele şi tenebrele sufletului, deşi era conştientă că îşi unise destinul cu ea “într-un moment de derută şi de precaritate materială”. Însă, cu toate că “duceau împreună vieţi paralele şi-ncercau, pe cât le sta în putinţă, să nu se stânjenească reciproc”, legătura dintre ei a fost una trainică şi complementară (“o însoţire reuşită şi funcţională”).

Volumul lui Ionel Necula mai cuprinde relatări despre alte personaje importante din viaţa lui Emil Cioran (fratele său Aurel, prietena şi traducătoarea Sanda Stolojan etc.), precum şi interviul cu Simone Boué, realizat de Norbert Dodille, director al Institutului Francez de la Bucureşti la acea vreme. Întâmplările povestite cu şarm şi originalitate de către autor, argumentate cu secvenţe din scrisorile celor cuprinşi în carte, cuceresc cititorul, învăluindu-l cu parfumul unor vremuri de mult apuse, dar reîmprospătate de pana iscusită a naratorului.

Vibrând pe vechea, dar eterna temă a iubirii, Ionel Necula şi Emil Cioran au cel puţin un lucru în comun: ei pot converti erotismul în artă, considerând că, prin sexualitate, omul “se integrează în dinamica vieţii imanente, în substanţa ei iraţională şi trăieşte cu adevărat autentic”.

 

(Deva, 30 decembrie 2018)

Vizualizări: 42

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Camelia Ardelean pe Iunie 30, 2019 la 8:32pm


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Iunie 30, 2019 la 7:58pm

Mulțumesc, Camelia! Mult succes!


ACTIV
Comentariu publicat de Camelia Ardelean pe Iunie 30, 2019 la 7:39pm

Mulţumiri tuturor pentru popas/lectură/semn: doamna Ciobotaru, doamna Dorina, Mihai Arsene, Daniela Vîlceanu, domnul Bidulescu! Cu prietenie,


ACTIV
Comentariu publicat de Camelia Ardelean pe Iunie 30, 2019 la 7:36pm

Mulţumesc din suflet de apreciere, dragă Mimi!  În "apărarea" mea pot spune doar că într-adevăr "scanarea" sufletului scriitorului (sau al oamenilor, în general) este o "activitate" fascinantă pentru mine!   Nu ştiu nici eu unde mă va duce, rămâne de văzut! Practic, de "comentarea" textelor/operelor literare m-am îndrăgostit mai repede decât de poezie sau mai corect spus, am scris comentarii la şcoală,  înainte de a scrie poezie (primele mele poezii fiind scrise, cred, pe la 12 ani). Te îmbrăţişez şi îţi doresc multă inspiraţie, că talent ai!  Cu drag,


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Iunie 30, 2019 la 5:47pm

Sunt din ce in ce mai convinsă că această latură a ta, nou descoperită te va duce mult mai departe ca poezia! Ai un talent înăscut de a vedea dincolo de cuvinte în sufletul scriitorului! Felicitări, Camelia! 

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/