Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

       Jocuri de cuvinte - țăran

       Geografie lingvistică

       (postarea precedentă)

       Țăran

  Moto: „Cu Iosif pe coclauri - Țăranul AUTENTIC - sat PĂDURENI” (https://www.facebook.com/watch/?v=503468556902660)

     

       Am scris succesiv de țară (vezi „Jocuri de cuvinte – Țară”), apoi despre națiune (vezi „Jocuri de cuvinte – națiune”) și popor (vezi „Jocuri de cuvinte - popor”). Anterior scrisesem undeva (vezi „Dor de acasă”) că sunt fiu de țăran (scriu și adresa web http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/dor-de-acasa). Pentru unii „băieți de băieți” expresia „băi, țărane!”, cred ei, că e folosită în sens jignitor. În România normală, pe care o clamează mereu unul cam anormal, țăranul era o „persoană care locuia în mediul rural, având ca ocupație principală agricultura și creșterea animalelor”, o „persoană care face parte din țărănime; sătean” DEX '09 (2009).

       Etimologic țăran e format din țară + -an, sufix. Țară provine succesiv din mai vechiul țeară, din latinul terra, „sol, uscat, pământ, tină”, ăsta la rândul său moștenit din proto-italicul *terzā, nici el de capul său, ci „împrumutat” de la proto-indo-europeanul *ters-eh₂, acestea izvorâte din *ters-, „uscat”.

       Terra este cognat cu torreō, „sap, ard, gătesc, coc”, grecescul antic térsomai – τέρσομαι, „a (te) usca, a deveni uscat”, vechiul irlandez tír, „țară, teritoriu”, sanscritul tṛ́ṣyati - तृष्यति, „însetat”, vechiul englezesc þurst (devenit thirst, „sete”). Iar cuvântul țară comparați-l cu cuvântul aromân tsarã, cu dalmatul tiara, „pământ, teren”. Greu, nu?

       Revenind la țăran, să vedem cum îi spun străinii în limbile lor:

Bauer în germană (din germanele medievale būre, gebūre, din vechile germane būr, gibūr, gibūro, din proto-germanicul * būraz), boer (hopa”!) în olandeză și în afrikaans (din olandezul medieval bure,din vechiul olandez *būr, tot din proto-germanicul *būraz, „locuitor”, cu aceeași origine ca modernul buur, „vecin”; forma boer se întâlnește în mai multe dialecte estice, de exemplu limburgheza; boer e cognat cu vechiile engleze būr, ġebūr, de unde vine englezul bower, cu vechiul german būr, de unde se trage germanul Bauer);

bonde în daneză, norvegiană și suedeză, bóndi în islandeză (din vechiul nordic bóndi, „țăran, soț”, din participiul prezent al lui búa, „a locui”, búa + -andi);

bujk în albaneză (împrumutat din latinescul bubulcus, „păstor, văcar, plugar, rustic”, din būbulus, „aparținând bovinelor sau boilor”);

camperol în catalană, campesino în spaniolă, campesiño în galiciană, camponês în portugheză, kamparano în esperanto (toate pe baza lui campo, „câmp”, din latinul campus, din proto-indo-europeanul *kh₂emp-, „a se îndoi, a se curba”; comparați cu englezescul camp, esperanto kampo, franțuzescul champ, italianul campo, portughezul campo, românescul câmp, sardinianul càmpu, în tetum kampu);

cashi - চাষী în bengali;

chaa-naa - ชาวนา în thai;

hłop în poloneză (din proto-slavicul * xolpъ);

chorikós - χωρικός în greacă;

contadin în valenciană, contadino în italiană (din contado, „zonă adninistrativă, județ”, + -in sau -ino);

daýhan în turcmenă, dëhqan - دېھقان‎ în uigură, dehqân - دهقان‎ în persană, dehqon - деҳқон în tadjică, dehqon în uzbecă, dïqan - диқан în cazahă, dıykan - дыйкан în chirghiză (toate din persană);

fallāḥ - فَلَّاح‎ m în arabă;

fshatar în albaneză;

gadzsio, bájárdo, gádzso, proszton în țigănească (luate de pe la toți, de pe unde conviețuiesc);

glexi - გლეხი în gruzină;

govi - ගොවි în singaleză;

gyułacʿi - գյուղացի în armeană;

igençe - игенче în tătară;

ikkar - אכר‎ în ebraică;

katundar în albaneză;

kaʔseʔkɑɑ - កសិករ în kmeră;

kəndli în azeră;

kisān - کسان‎ în urdu, kisān - किसान în hindi;

kmet - кме̏т în sârbocroată, kmet în slovenă (din proto-slavicul *kъmetь, din latinul comes, „tovarăș, însoțitor, argat etc.” );

kosakunin - 小作人 (こさくにん), nōmin - 農民 (のうみん), nōfu - 農夫 (のうふ), kobyakushō - 小百姓 (こびゃくしょう), hyakushō - 百姓 (ひゃくしょう) în japoneză;

köylü în turcă (din köy, „sat”, +‎ -lü, din vechiul turcic kon-,„a se stabili”, din proto-turcicele *kon, *ko-; am mai scris de Băicoi al nostru, „satul beiului”);

krestʹjanin - крестьянин în rusă (din vechile slavice de răsărit krĭstĭjaninŭ - крьстьꙗнинъ, , „creștin; om, persoană; sătean care plătește impozit”, krĭstĭjanŭ - крьстьꙗнъ, „creștin; țăran, ținut; sătean plătitor de taxe”, din latinescul christiānus, „creștin”; Pentru trecerea semantică la „țăran”, comparați cu englezescul cretin, tot din latinescul christiānus, moștenit prin franceză);

landarbeider, landbouwer, landman în olandeză (de la land, „teren”, + ----);

lsāo nā - ຊາວນາ, ka si kǭn - ກະສິກອນ, khon bān nǭk - ຄົນບ້ານນອກ în laoțiană;

mužik - мужик (istoric) în rusă (din muž - муж, „bărbat (înnsurat); soț”, + -ik - -ик, sufix);

nông dân – 農民 în vietnameză;

nongbu - 농부 (農夫), nongmin- 농민 (農民) în coreană;

nóngmín - 農民, 农民, nóngfū - 農夫, 农夫 în chineză;

Cuvântul țăran în diferite limbi

paraszt în maghiară (ei scriu - „Egy szláv *proszt szóból, vö. szlovák prostý”, adică „cuvânt slav *proszt, vezi slovacul prostý”; noi mai completăm și cu sârbo-croarul prost, „simplu”, rusescul prostój - просто́й, „simplu”, polonezul prosty, „simplu”, toate din proto-slavicul *prostъ, „simplu”, din proto-indo-europeanul *pro-sth₂o-; de pe acolo vine și prost al nostru);

peasant în engleză (din englezescul medieval târziu paissaunt, din anglo-normandul paisant, din franțuzescul medieval païsant, din vechiul franțuzesc païsan, „om de la țară, țăran”, din païs, „țară”, din latinescul târziu pāgēnsis, „locuitor al unui district”, din latinul pāgus, „district”, + vechiul franțuzesc -enc, „membru al”, din francele -inc, -ing);

petani în indoneziană și în malai;

poyer - פּויער‎ în idiș;

rolník în cehă, roľník în slovacă (din role +‎ -ník; role din germanicul Rolle, din vechiul franțuzesc rolle, rol, „rolă de pergament, inventar”, din latineștile rotula, rotulus, „roată mică, rotiță”, diminutiv al lui rota, „roată”);

sedlák în cehă, sedliak în slovacă;

selanec - селанец în macedoneană, seljak în sârbocroată, seljanin - селянин în rusă și în bulgară, seljanyn - селянин în ucraineană, sjeljanin - селянін în belarusă (toate din selo - село, „sat”, din proto-slavicul *selo);

şarwa - шаруа în cazahă;

talonpoika în finlandeză (din talon, „casă”, +‎ poika, „băiat, fiu”), talupoeg în estonă (din talu +‎ poeg);

tariačin - тариачин în mongolă;

taungsulaisa.ma: în burma;

tuathánach în irlandeză;

țăran în română;

valstietis în lituaniană;

villager în engleză (din village, „sat, comună”, +‎ -er, din englezul medieval village, din vechiul francez village, din latinul villāticus, „„de la sat”, în ultimă instanță din latinescul villa, „casă la țară; vilă, moșie, fermă” + -aticus (de unde a rămas și englezescul villa, „casă mai arătoasă”, românrscul vilă);

zemledelec - земледелец în rusă (zemljá - земля, „pământ”, + -delec, -делец, de la дело, „ocupație);

zemnieks în letonă (din proto-balto-slavicul * źemē, comparați cu zem, în cele din urmă din proto-indo-europeanul * dʰéǵʰōm; comparați cu lituanianul žẽmė, polonezul ziemia, rusescul zemljá - земля́, persanul zamin - زمین latinescul humus, grecescul antic khthṓn - χθών).

       Țăranii în (c)arte

       Moto: „Veșnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga)

       Țăranul român a constituit baza acestui popor. A cultivat pământul, a crescut animale, unii au transhumat cu turme de oi dintr-un loc în altul. El a dat dările către conducerea diferitelor forme administrative. El a constituir baza oastei țări în războaiele de apărare. Nu putea să-l descrie mai bine decât Liviu Rebreanu, membru al Academiei Române, autorul romanului Ion:

       „Laudă ţăranului român, de Liviu Rebreanu

       (Discurs de recepţie la Academia Română, 29 mai 1940)

       Poporul. In viaţa altor naţiuni, ţărănimea a putut avea, şi a avut un rol secundar, şterş; pentru noi însă e izvorul românismului ... La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Cuvântul însuşi e de origine urbană ... Ţăranul nu-şi zice niciodată ţăran. ... Ţăranii însă numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt, ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi ...

       Continuitatea. Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ... El se simte zămislit şi născut din acest pământ ... Astfel, destinul pământului care ne-a născut şi ne-a crescut a trebuit să comande şi destinul dezvoltării neamului nostru. ... Rezultatul? România actuală (din 1940, n.n.) cu Dacia de odinioară sunt congruente nu numai în privinţa configuraţiei geografice, dar şi a configuraţiei etnografice ... Acest singur fapt, această evidenţă bătătoare la ochi ar trebui să puie pe gânduri, dacă nu să-i desarmeze, pe apostolii interesaţi ai discontinuităţii ...

       Limba. O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca şi comunitatea de sânge, este limba. La noi şi aceasta e opera ţăranului. ... Farmecul şi expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost ţăranul. ... Până la Eminescu totuşi limba literară a mai avut destule şovăiri. Numai geniul eminescian a ştiut să integreze organic comoara limbii ţăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu ţăranul a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilitatea de eternă înoire, cu dinamism etern ... Colaborarea dintre Românul cel mai modest şi poetul cel mai mare a fixat linia generală a originalităţii literare româneşti.

       Religia. Precum şi-a modelat limba, tot astfel a păstrat şi modelat ţăranul român, după chipul şi asemănarea lui, credinţa în Dumnezeu. Din bătrâne superstiţii, din rămăşiţe de credinţe străvechi transformate şi adaptate, din dogme şi precepte creştine, el şi-a alcătuit o religie specifică, un amalgam profund de creştinism şi păgânism. Religia aceasta, legea românească e unică pentru întreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. În ea se rezumă concepţia de viaţă a ţăranului român, resemnarea şi încrederea lui în dreptatea divină.

Frumosul. Oricât ar părea de ciudat şi de trist, adaptarea la sărăcie, împreună cu toate consecinţele ei, a fost o necesitate vitală pentru poporul românesc. Altminteri n-ar fi putut îndura viaţa şi s-ar fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri. Închizându-se în sărăcie ca într-o găoace indestructibilă, s-a singularizat şi a putut să-şi dezvolte însuşirile specifice, să-şi dobândească o fizionomie naţională deosebită. Viaţa săracă nu exclude bogăţia sufletească. Săracul e mai aproape de sufletul său decât bogatul şi are mai multă nevoie de frumosul care, transfigurând realitatea, devine izvor de speranţă şi de mângăiere. Folklorul nostru, în toate manifestările sale, e creaţie de popor sărac, ceea ce nu-l împiedică să fie mai valoros şi mai bogat decât al multor neamuri trăite în belşug.”

       Lumea satului românesc în literatură

       Moto: „Au crezut atâţia ani/ Că a ţării talpă sunt!/ Azi pământu-i la ţărani,/ Iar ţăranii... la pământ.” (antimetabola epigramatică „Reforma agrară” de Teodor Capotă, din Antologia epigramei româneşti, 2007)

       Ţăranul român şi lumea satului au fost surse de inspiraţie pentru literați. Desigur, și ţăranii au fost ei înşişi făuritori de cultură, deşi nu au avut vreodată pretenţia de a rămâne înscrişi în vreo istorie. Ne putem întreba, de pildă, dacă, din 1990 încoace, locuitorul de la sat din zilele noastre mai poate fi un țăran autentic şi cât de ofertant poate fi ca personaj de roman, de piesă de teatru sau de poezie, făuritor de istorie.        Mă gândesc la ăla care, la o înzăpezire, se plângea că nu are de-ale gurii, că de patru zile nu a putut merge la magazin! Oare grădina `mnealui a fost lucrată? Are varză acră în putină, mălai, făină, ceapă și cartofi în beci?

       Putem constata din propriile cunoştinţe şi trăiri că lumea de la sat nu mai este deloc asemănătoare cu aceea din operele bine cunoscute ale autorilor consacraţi, precum Ion Creangă, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt. O. Iosif, Zaharia Stancu, Marin Preda.

Că unii ar dori ca nici Coșbuc să nu mai fie prezent în manuale! Cum care Coșbuc? Cel care a scris „Noi vrem pământ” și la care se referea prin 2007 Emil Sângeorzan într-o antologie printr-o „coşbuciană” (De sub terenuri nelucrate/ Coşbuc se-nalţă din mormânt/ Şi-ntreabă pe ţărani la sate:/ - Mai vreţi sau nu mai vreţi pământ?)

       Că de, astăzi ţăranul român nu seamănă nici măcar cu cel din poeziile pline de tâlc şi ironie ale lui Marin Sorescu din ciclul „La Lilieci” ori cu țăranul din romanele lui Dinu Săraru. Satul românesc tradiţional a dispărut. Mai există ici-colo mici conclave de ruralitate arhaică, şi acelea întreţinute mai mult de dragul turismului şi nu întru totul autentice. Ba și unii orășeni deveniră după 1989 țărani pârâți, martor fiindu-ne Gheorghe Gurău (1991) cu o „nostalgie târzie...” (Se supărau până mai ani/ De le spuneai că sunt ţărani/ De când cu legea funciară/ Tot orăşanu-i de la ţară!).

       Un fiu de țăran vă propune să ne aducem aminte câteva fragmente, opinii şi referinţe despre operele ce privesc spațiul și timpul în care viaţa oamenilor era luminată de cu totul alte valori. Nu ca azi, când Nicolae Nicolae, într-o antologie „cânta” în 2007 „măria sa ţăranul” (Scrutând mereu cuprinsul zării/ Ţăran român, tu eşti eternul,/ Eşti veşnicia, talpa ţării/ Pe care calcă azi guvenul).

       Ar fi o naivitate să credem că ţăranilor le-a fost totdeauna bine în trecut, că nu au suferit de-a lungul veacurilor tot felul de nedreptăţi şi umilinţe, că nu au fost exploataţi şi lăsaţi de izbelişte de mai-marii vremurilor. Chiar „Măria Sa Ţăranul” pe care îl descria Maria Ioniţă (Între cer şi-ntre pământ,/ Fie ploaie, fie vânt,/ El, cu mâinile crăpate,/ Duce pâinea ţării-n spate). De aceea ne vom referi și la răscoale ce avură loc pe aici.

       Că mereu avură țăranii, ca și azi, groparii lor, după cum depunea mărturie prin 2005 (18 octombrie) Nicolae Bunduri în ziarul "Viaţa Buzăului" (Pe-acest ţăran, când vremea-i vine/ Şi veşnic pleacă dintre noi,/ Îl bagă-n groapă şi, în fine,/ Îi dau pământul înapoi”). Tot e bine, că altora, care nu fură găsiți, li s-a lăsat pământul la poartă...

       Ar fi o ignoranţă şi un cinism să credem că viaţa satului românesc trebuia să rămână încremenită în ceea ce se afla acum mulți ani, după împroprietărirea lui Cuza, când s-au ofuscat monstruoasa coaliție și clerul sau după împroprietăririle de după cele două războaie mondiale, de pildă. Dar este datoria noastră să cunoaştem şi prin intermediul literaturii resorturile acelei vieţi care avea un firesc al ei în urmă cu mai mulţi ani, în acea vreme despre care spunem că viaţa la ţară era „tradiţională”.

       Humuleştiul amintirilor din copilăria lui Creangă era un „sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului”, cu oameni „gospodari tot unul şi unul”, care ştiau „a învârti şi hora, dar şi suveica”. Nu erau doar lucrători ai pământului sau crescători de vite, ci şi negustori, harabagii şi ciubotari. Dar unele mămici cred că Ion Creangă trebuie scos din manuale, că are multe arhaisme pe care nici ele, cam certate cu cultura, nu le înțeleg.

       Ţăranul moldav al lui Creangă este hâtru, harnic, muncitor, neştiutor de carte, dar dornic să-şi dea copilul la şcoală pentru a-l face preot, de pildă. Aflăm cum era un sat întreg privind la o singură gospodărie, cea a părinţilor lui Creangă, în care fiecare avea rolul său, această utilitate a fiecăruia fiind foarte preţuită în colectivitate.

       Hărnicia era izvor de bunăstare şi de veselie. Într-o aşezare sătească precum Humuleştiul, în care aflăm un registru divers de activităţi gospodăreşti, într-o dinamică permanentă, putem identifica un portret fidel al tuturor satelor moldoveneşti. Aici întâlnim cultivatori ai pământului, plugari și cosași, crescători de animale, dar și negustori, cum este tatăl lui Nică (pe acolo nu veniseră încă evreii).

       Bărbaţii vindeau „iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite, ştergare de borangic alese şi alte lucruri”, în iarmaroacele şi târgurile organizate săptămânal. Femeile torceau, ţeseau, singure sau la clăci, ocupându-se şi de copii, aveau grija casei, bărbaţii pe aceea a ogorului şi a vânzării produselor, iar copiii se jucau pe ulițele pline de praf.

       Cu toții îşi ştiau rostul dintotdeauna, cu boii sau cu caii lor, după cum spunea Ştefan a Petrei: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească”. Cam astfel era viaţa sătească la 1880, iar cum frumos scria profesorul universitar Eugen Munteanu, „fără Creangă nu suntem ceea ce suntem, nu ne putem imagina o identitate comună fără repere comune, dialogul şi coeziunea între generaţii au nevoie de asemenea repere”. Eu aș completa că ne cunoaștem mai bine istoria civilizației pe meleagurile daco-pontice, de care unii fac bășcălie. Puteți revedea „Amintiri din copilărie” (http://www.youtube.com/watch?v=X3qbGcb4NxY).

       Ne mutăm în Transilvania, pe unde era Slavici. Aici aflăm tabloul vieţii rurale în care dragostea şi munca sunt două coordonate esenţiale pentru împlinirea bunăstării materiale a familiei. Slavici creionează o tipologie a familiei ţărăneşti în care personajele acţionează sub legi nescrise, vegheate de întreaga colectivitate. Totul se face sub teama de „gura satului”, pentru a nu se strica echilibrul social.

       Munca cinstită este elogiată frecvent în operele lui Slavici, singura care aduce bucuria unei vieţi liniştite. Încercarea de a prospera pe căi necinstite aduce mari necazuri, cum este relevat în nuvela „Moara cu noroc”. Scena în care Iorgovan din „Pădureanca” vede târgul de oameni pentru seceriş din ţinutul Aradului constituie un instrument pentru cercetarea etnografică: „Oprind caii, Iorgovan se uita ameţit împrejur. Lume, lume şi iar lume, sute şi sute, mii de oameni, un bâlci întreg şi tot nu era bâlci, fiindcă la bâlci sunt şi care, sunt şi şetri, iar aici nu erau decât oameni vii, o oaste întreagă, şi tot nu era oaste, fiindcă aici erau pe câţi flăcăi, pe atâtea fete. Şi precum privea şi precum asculta din drum, el nu putea să înțeleagă nimic: pe ici, pe colo câte un foc, şi oameni grămezi-grămezi, unii întinşi pe jos, alţii înghesuindu-se, cei mai mulţi jucând, - cimpoi, lăutari, fluieraşi, cântece, chiote şi vorbă, vorbă, vorba care le leagă toate şi le împreună în o singură bâjbâitură”.

       La Rebreanu „țăranul e începutul și sfârșitul”. În literatura interbelică, lumea satului românesc a fost zugrăvită cu realism şi observaţie psihologică fină de romancierul Liviu Rebreanu, în romanele „Ion” şi „Răscoala”, precum şi în câteva povestiri. Cele două romane au fost și ecranizate (vezi „Ion” , partea I „Glasul pământului” - http://www.youtube.com/watch?v=KJxggk2XYnM și „Răscoala” - http://www.youtube.com/watch?v=T8EVYi19v_Q).

       Poate vă va plăcea și scena cu Petre și Nadina, care i-a plăcut și epigramistului Sorin Olariu prin mai 2003, când parcă nu eram în carantină, ci sub Iliescu Voievod și Năstase, după ei urmând carantina de 10 ani sub revoluția portocalie a lui Traian DA (Dedicat străbunei vetre,/ Din romanul cu pricìna/ Mi-a plăcut țăranul Petre.../ "Răscolind"-o pe Nadina!)

       Operele ardeleanului Rebreanu, devenit ulterior muscelean, fac un tablou complet al lumii săteşti transilvane de la acea vreme. Solidaritatea cu viaţa grea a ţăranului nu l-a părăsit niciodată pe autor. Ați citit mai sus discursul intitulat „Laudă ţăranului român”, rostit de Liviu Rebreanu la primirea în Academia Română, la 29 mai 1940, când concluziona că pe pământurile noastre, se face agricultură din vremuri imemoriale, care presupune existenţa ţăranului și lupta cu năvălitorii nestatornici, nomazi, umblători după pradă şi setoşi de sânge.

       Sărind Carpații spre Moldova, constatăm că Sadoveanu a scris despre viața grea a celor de la munte, a căror principală ocupație era creșterea animalelor, în principal oieritul. Între diversele tipologii, aflăm la Mihail Sadoveanu, în romanul „Baltagul”, portretul ţăranilor de la munte: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea, şi beţia, şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru - mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte - de cântec, de prietinie.” ...

       „Viaţa oamenilor de la munte e grea; mai ales viaţa femeilor. Uneori stau văduve înainte de vreme, ca dânsa. Munteanului i-i dat să-şi câştige pânea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei; după aceea îi fac punţi pe care le mână până la Galaţi, la marginea lumii.

       Cei mai vrednici întemeiază stâni în munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, până ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălţi. Acolo-i mai uşoară viaţa, ş-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricină că vara-i prea cald, ş-afară de asta, munteanul are rădăcini la locul lui, ca şi bradul.” Puteți vedea și filmul „„Baltagul”, la http://www.youtube.com/watch?v=OVM6wkgXzyA, în regia lui Mircea Mureșan.

       „Desculț” este un roman autobiografic, scris de Zaharia Stancu între anii 1947–1948 și publicat pentru prima dată în decembrie 1948. A fost promovat masiv în țară și în afara granițelor, fiind cea mai tradusă carte a unui autor român în afara țării.

Romanul a fost publicat de 16 ori în România și a apărut de 36 de ori în străinătate (în Japonia, Europa, țările nordice, America de Nord și Asia), fiind tradus în 24 de limbi. Cîteva păreri despre romanul „Desculț”, de Zaharia Stancu puteți asculta la adresa http://www.youtube.com/watch?v=i6hLAZEEIK4&t=73s, prezentate la Trinitas TV de către Alexandru Ștefănescu, critic și istoric literar lugojan, devenit bucureștean.

       Și ca să îl înțelegeți mai bine pe Zaharia Stancu, scriitor român, poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder, recitiți nuvela „Costandina”, după care regizorul Cornel Popa a realizat 1977 un spectacol omonim, produs de Televiziunea Română, având în distribuție pe Margareta Pogonat, Emanoil Petruț, Ica Matache, Dana Dogaru, Constantin Cojocaru, Eugenia Maci, Dan Condurache, Boris Petroff (http://www.youtube.com/watch?v=aeIoxClQe8g).

       În 1976 a avut loc premiera filmului lui Andrei Blaier „Prin cenușa imperiului”, cu Gheorghe Dinică și Gabriel Oseciuc, ecranizare a romanului „Jocul cu moartea” (http://www.youtube.com/watch?v=91nABzMLaqQ). În 1982 este realizat filmul „Pădurea nebună”, de Alexandru Corjos, ecranizare a romanului cu același nume. În distribuție: Florin Zamfirescu, Ion Besoiu, Horațiu Mălăele (scriu și adresa web http://www.youtube.com/watch?v=xOhwDekg2YE pentru eventuala piblicare într-o carte).

       Ne pare rău că nu a fost ecranizat și romanul „Desculț”, roman ce reprezintă o etapă marcantă în dezvoltarea scrierilor în proză contemporane autorului. Pilonul central al romanului îl constituie momentul Răscoalei din 1907, cartea avându-l drept personaj principal pe Darie, un copil încercat de greutăți, din viața căruia, aparent, pare să lipsească copilăria. Că țăranul a rezolvat problema încălțării în deceniile mai recente ne amintește Ioan Feneşan, din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi, prin 2005, descriind noua „împroprietărire” (Desculţ din iarnă-n primăvară,/ De mii şi mii de legi furaţi/ Au fost, în fine, încălţaţi/ Cu legea funciară!)

       Putem trece acum la satul universal al lui Marin Preda, un sat tipic din Câmpia Română. Când pământul încă mai era ceva fundamental pentru ţărani, că prin 2020 vreo 40% din pământul țării e înstrăinat, Marin Preda ne-a dat capodopera sa, „Moromeţii”. „Am descoperit caracterul universal al experienţei lumii ţărăneşti moderne”. Valorile ei morale, complicate de religii, revoluţii, suprastructuri rafinate, erau mai adânci în intuiţia lor fundamentală decât neliniştea unui existenţialist, ţăranul fiind cu mult mai pozitiv.

Moromeții de Marin Preda

       După Preda, existenţa țăranilor este o datorie, după ce la început te-ai pomenit cu ea ca un dar. Nu-i o maladie mortală din moment ce un copil se poate naşte. În acelaşi timp, un bătrân poate muri. Nu este o blestemată chestiune insolubilă, ci o eternă întoarcere şi o senină perpetuare a fiinţei umane”. Și romanul „Moromeții” a fost ecranizat în regia lui Stere Gulea, (http://www.youtube.com/watch?v=L6GR26B_2vQ), în care Victor Rebenciuc are rolul principal.

       Trebuia să apară și Dinu Săraru, cu țăranii lui olteni. După unii critici literari, romanele din trilogia „Nişte ţărani” aduc în atenţie ultimele ecouri din lumea satului românesc tradiţional. Vi-l recomand din nou pe criticul și istoricul literar Alexandru Ștefănescu cu ale sale pagini despre satul românesc (http://www.youtube.com/watch?v=AYLWqufy3gc), vorbindu-ne despre romanul „Niște țărani” la Trinitas TV.

       Astfel de scrieri ne dau speranţa că lumea satului românesc contemporan poate fi subiect grav, serios şi psihologic de roman, şi nu doar motiv de băşcălie şi hlizeală tâmpe aduse în atenţie prin scenarii de seriale de televiziune ca cel cu „țăranii” Vulpița și prințul ei consort ajunși „vedete”!.

       Dar ce fel de țărani, dacă mai sunt adevărați țărani, care în loc să-și cultive pământurile proprii sau de prin satele de unde provin, merg ca zilieri culegători de sparanghel prin Germania, pe când proaspeții imigranți arabi primesc ajutoare sociale pe daiboj în orașele germane. Zilierii noștri, duși cu zăhărelul de ai lui Flutur, cu contracte grele, fără drepturi, din sate carantinate, se plâng că lucrează 15 ore pe zi inclusiv duminica. Și asta după „înțelegeri rapide interguvernamentale”, în plină ofensivă a virusului Corona!

       A scrie despre câmpia română, obiect al muncii țăranului român, ar fi păcat să nu scriem despre romanul „Ciulinii Bărăganului” al lui Panait Istrati. Romanul se concentrează pe motive și obiceiuri ale satului românesc, în perioada răscoalelor de la începutul secolului al XX-lea.

       Povestea lui Matache începe odată cu venirea toamnei, când în câmpia Bărăganului ciulinii smulși de vânt se lasă purtați pe drumuri și copiii se cam antrenează în cursa ciulinilor. După obicei, copiii satului pleacă în lume să își înfrunte destinul. Matache va pleca, după aflarea veștii morții tatălui său. În drumul spre necunoscut asistă la o scenă din răscoala țăranilor de la 1907.

       Și acest roman a fost ecranizat, cu nume omonim, filmul remarcându-se prin atmosfera exotică pe care o degajează și prin dialogurile deosebite. Filmul „Ciulinii Bărăganului” este realizat în 1957, în regia lui Louis Daquin și Gheorghe Vitanidis (http://www.youtube.com/watch?v=pzg4UpJyuKU).

Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati

       Așteptăm noile romane despre actualul țăran, de după 1989, an în care, înainte de „îngrămădeala din decembrie”, se prefigura viitorul agriculturii „capitaliste prin cioacele lui Marian Cioacă din 1989, când descria Farmecul naturii, neștiind el ce va urma la sfârșit de an (În natura milenară,/ Cât de bine-i să trăieşti!/ Zău că m-aş muta la ţară,/ Dar cu tot... cu Bucureşti).

       Țăranul român în pictură

       Moto: „Satul în care trăiesc -/ O spun făr-a denigra -/ Este încă românesc,/ Că nu poate... emigra!” („Satul românesc”, de Constantin L. Moldovan, din Concursul Naţional „Pe aripi de dor domnesc", Domneşti, Argeş, cu tema „Lumea satului românesc", premiul I, august 2011)

       Este greu să faci o selecţie de lucrări care să reprezinte satul și țăranul. Picturile de acest gen sunt portrete, peisaje rurale, naturi statice, interioare de gospodării ţărăneşti, scene de familie şi ocupaţii tradiţionale, satul sub anotimpuri, elemente de costum popular românesc, ceramică şi încă multe altele.

       Executate în tehnici variate (ulei, pastel, acuarelă, acrilic, grafică), au ca autori, înșirați aleator, pe Nicolae Vermont, Ştefan Luchian, Gore Mircescu, Nicu Enea, Sever Burada, Alexandru Satmary, Honoriu Cretzulescu, Magdalena Râdulescu, Nicolae Brână, fiu de plugar din Sibiu, Traian Bilțiu-Dăncuș, maramureşean din Ieud, Letiţia Muntean, Petre Abrudan, Theodor Harșia ș.a.

       După mine, un neavenit în pictură, cei mai buni portretiști în temă cred că sunt Aurel Băeșu, Carol Popp de Szathmary, Nicolae Vermont, Francisc Șirato, Ion Andreescu, Ion Musceleanu, Ion Theodorescu-Sion. Ipolit Strâmbu, Ludovic Bassarab, Nicolae Enea, Nicolae Grigorescu, Octav Băncilă, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Ștefan Constantinescu, Ștefan Dimitrescu, Ștefan Luchian ș.a.

Musceleanul din mine nu se desminte, indiferent ce va zice arădeanca Viorica, cea cu influiențe bănățene. Așa că nimeni nu se supără dacă exemplific cu portrete de muscelence, deoarece musceleni au fost și strămoșii mei din Stâlpeni, județul Argeș.

Recunoașteți „obiectul”?

Iosif Iser - „Țărăncuță din Muscel

Nicolae Grigorescu - „Țărancă din Muscel”

       Nefiind eu, declarat, niciodată de dreapta, dar care îi respect și pe cei corecți de pe acolo,  amintesc că un portretist aparte este pictorul realist Octav Băncilă, cel cu cariera plastică tributară ideilor socialiste. Octav Băncilă a lăsat posterității o operă caracterizată de un realism critic foarte puternic, artistul fiind cunoscut ca un deschizător de drumuri și ca „Pictorul răscoalelor de la 1907”, atunci când Alexandru Vlahuță a scris „1907” (Minciuna stă cu regele la masă.../ Doar asta-i cam de multişor poveste:/ De când sunt regi, de când minciună este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă...., la adresa http://poetii-nostri.ro/alexandru-vlahuta-1907-poezie-id-14214/).

       Atașat celor mulți și exploatați, pictorul a avut patru mari tematici cu care a făcut epocă în pictura românească. Acestea au fost: tematica proletariatului, tematica țărănească, tematica evreiască și tematica țigănească. Fiind eu militar, amintesc că la tematicile amintite se mai adaugă tematica militară, Octav Băncilă fiind unul dintre primii artiști plastici români care au criticat prin opera lor, starea materială precară a armatei române la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Octav Băncilă, „1907”

       Țăranul în muzică

       Moto 1: Tărăncuță, țărăncuță” (în interpretarea lui Dan Spătaru, compus de Ion Vasilescu, versurile aparținând lui Mihai Maximilian)

       Moto 2 „Cu ironia ta amară,/ Amice Goga, ne înveţi/ Că tu eşti `cântec fără ţară`,/ Noi... `ţară fără cântăreţi`. (Lui O. Goga, de Cincinat Pavelescu)

       În muzică sunt destule motive pentru a prezenta mediul lui natural sătesc. Înainte de folclor, din care George Enescu s-a inspirat, amintim cele mai cunoscute piese orchestrale ale sale, Rapsodia română nr. 1 în La major și Rapsodia română nr. 2 în Re major (ambele op. 11). Caracterul lor exotic, dinamismul, frumusețea melodică, orchestrația spectaculoasă au făcut ca aceste piese să intre repede în repertoriul marilor orchestre și să fie interpretate în concert ori în înregistrări discrografice de către majoritatea marilor dirijori ai lumii. Puteți asculta Rapsodia Romana Nr. 1 (completa) dirijată de Sergiu Celibidache, pentru care scriem și adresa web pentru tipărire într-o lucrare (http://www.youtube.com/watch?v=bZ1X8ieSjOM), respectiv Rapsodia Română nr. 2 în Re major Op.11 (Filarmonica della Scala, http://www.youtube.com/watch?v=-3meDgpGmf8).

       Ca să înțelegem cântecul popular, cel mai bine ar fi să îl urmărim pe maramureșanul Grigore Leșe, de la care vă propun: Când m-o făcut mama-n lume, Cântec pe înserat - din tilincă, pentru cea care va fi baza unei noi familii Cântecul miresei, dar și Nistrule, apă vioară. De la Tudor Gheorghe propunem Miorița, cu toate că unii sunt critici cu acest cântec defensiv.

       Fiind eu militar, îmi plac cântecele de cătănie sau despre război, exemplificate prin Liviu Vasilică Dunăre apă vioară, care arată nenorocirile războiului, prin Ethos cu melodia Când războiu' s-a-nceput. Grigore Leșe e prezent cu un Cântec de cătănie, dar și cu Cântă cucu bată-l vina. Un cântec de catanie are și Ionuț Fulea. În final, cum scrisei și în primul moto, puteți umbla cu Iosif pe coclauri, aici urmărind un țăran autentic din satul Pădu....

       Era păcat să nu ascultați melodia „Tărăncuță, țărăncuță”, în interpretarea lui Dan Spătaru. Compozitorul este Ion Vasilescu, versurile aparținând lui Mihai Maximilian. Că tot Ion Vasilescu a compus „Mi-am pus busuioc în păr” (cântă Maria Tănase), pe versurile lui Nicolae Vlădoianu, dar s-a adaptat și noilor condiții cu liedul popular „Drag îmi e bădița cu tractorul” (cântă Dorina Drăghici).

       Despre folclorul actual, făcut pe fugă în scop comercial, nu mă pronunț. Încolo, orășeni mai de demult sau țărani de-ai mei, să fiți iubiți!

       (continuare)

        Constantin NIŢU

1) „Amintirile noastre sunt singurul paradis din care nu putem fi izgoniți." Jean Paul Richte;

2) „Dacă-ți ștergi amintirile, e lege: praful se alege!...” Ananie Gagniuc

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html

http://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8

nitu.constantin@yahoo.com

constantin.nitu@g.unibuc.ro

Vizualizări: 79

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


moderator
Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Aprilie 29, 2020 la 10:16am

Vă mulțumesc de trecere! Respect!


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Aprilie 28, 2020 la 10:03pm

Foarte interesant!

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->