Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Astăzi nu este ziua de naştere a nimănui

Jovan Bilici (nuvelă, a treia parte - mențiune la concursul de literatură ținut sub egida USR Spania 2020)

Ca printr-o ceață auditivă, îndepărtată, Jovan Bilici nu îl auzea. Ori așa dădea impresia. Atât poteca tenebră, cât și chipul blând al lui Ivica îl bântuiau ca niște imagini suprapuse. Îl prefera mort pe Milutin decât pe Ivica. Sau, dacă se gândea mai bine, n-ar fi preferat mort pe niciunul. Milutin îi dădea în cazurile de presiune extremă o mare siguranță pe el, fapt ce nu îl făcea niciodată să se simtă în misiune singur…

…Patru săptămâni durase morbida misiune, ca să afle apoi că Serbia intrase definitiv în război cu forțele NATO, cu mai bine de zece zile în urmă. Sergentul Milutin Vikelici și caporalul Jovan Bilici de-abia acum înțeleseră de fapt că tunetele pe care le tot auzeau din depărtări nu erau manevre de-ale lor militare, ci tomahawkuri lansate de pe submarin, care vizau obiectivele lor militare. Mirko, cel care îi aducea de la graniță, trecu încet cu mașina de teren pe lângă cazarma militară din Novi Pazar. Era pe jumătate bombardată. În afara câtorva camioane care așteptau să fie încărcate la repezeală cu arhiva și mobilierul încă intact al unității, nu era deloc populată. Șoferul îi punea la curent cu cele întâmplate. Militarii părăsiseră locația care pe unde, adăpostindu-se prin școli, grădinițe, hale ale întreprinderilor, ori prin tuneluri, deși mai nou și acelea începeau să fie bombardate. Fură duși într-o școală și, la fel ca toți ceilalți, fură puși să își dea jos uniformele. La 20 de kilometri deasupra pământului avioanele americane Alax pluteau pierdute în aer, depistându-le de sus orice mișcare militară.
Foarte puțini le mai erau cunoscuții. Fuseseră împrăștiați prin tot felul de misiuni în toată țara, inclusiv în Kosovo și Metohia. Unii dintre ei nici că se mai întoarseră. Numărul morților și al răniților sărise deja de peste câteva mii.
Vreo câteva zile fură lăsați să se odihnească în interiorul școlii—transformată subit într-o cazarmă—și să se plimbe pe străzile goale și înspăimântate ale orașului. Acestea le fură îndeletinicirile dinamice, pentru că cele statice îi omorau pe amândoi. Nici nu-și închipuiră vreodată că se putea scrie atât de mult la niște rapoarte. În afara declarațiilor despre obiectivele bănuite că ar fi fost populate de mișcări paramilitare, și alte mișcări de trupe invizibile pe care le-au observat timp de o lună cât rătăciseră prin Kosovo, fură puși să declare în scris despre toate incidentele prin care au trecut, mai ales despre accidentul pierderii vieții lui Iivica, unde ofițerilor care le cereau rapoartele nu le era clar de ce Jovan putea jura că i-ar fi putut aduce trupul în patrie, pe când Milutin jura că aveau pe urme toată armata kosovară…

…-Idiotule! îl dojenea în dormitor Milutin printre dinți, trosnindu-i o palmă peste ureche.
-Ce dai așa, bre, cretinule! ripostă Jovan.
-Șșșșt! îl avertiza pe întuneric, deoarece nu erau singuri în încăpere, ci alături de mai mulți recruți înspăimântați, încorporați de urgență ca să își apere glia; ca apoi să se rățoiască la el în tainică șoaptă: Ce te-a apucat să bravezi?!? Că tu ai vrut morțiș să îl iei în spate, că poate că își revenea și că poate nu era mort, iar eu nici n-am vrut să aud de toate astea?! Ai căpiat?! Păi nici acum nu ne-am fi odihnit în patul ăsta dacă îl căram în stare de putrefacție!
După o scurtă tăcere, răbufni și Jovan:
-Onoarea militară mă obligă să…
-Te obligă pe naiba să te ia, bre, nebunule! Dacă te apuci să raportezi cuvânt cu cuvânt toate cretinitățile întâlnite în război… scrii romane, și-ți zic eu, o să aduni destule. Vezi să te pună îngerii să le zici că am gâtuit fetița aia, sau că i-am străpuns mâne-sii greabănul cu cuțitul, că o să tot scriem de-a să ne doară încheieturile!
-Fii sigur c-am să le zic! îi strecură Jovan printre dinți cu ură.
Pe-ntuneric, palma vânjoasă a lui Milutin Vukelici nu-l nimeri pe cel vizat, ci pocni doar în perna acestuia.
-Nu mai da, bre, cretinule! aproape că răcni la el Jovan Bilici, iar învățăceii din dormitor prinseră să se foiască.
-Șșșșt! îl domolea Milutin cu șuierături isterice. Le zici doar de mascul, auzi? Ne-a surprins în iesle, aplecați deasupra hărților. Imediat după ce i-am făcut felul am tăiat-o spre pădure. Ne-am săpat un adăpost și am dormit acolo!
Nu îi răspunse decât liniștea, și suflul pufăit al nasurilor celor din încăpere.
-Vezi să te pună naiba să le înflorești că le-am cotrobăit țăranilor prin cămară, că ne-am burdușit ranițele cu brânză și carne afumată! Nu, taică. Am crăpat în noi numai rădăcini și coajă uscată ca urșii, așa cum ne-au învățat la instrucții. Victimile suntem noi, înțelegi? Nu ăia…
-Dobitoc notoriu! își certa Jovan Bilici superiorul. Pic de demnitate n-ai în tine!
Tăcerea adâncă îl încredința pe Jovan că Milutin reflecta adânc la faptele pe care le comise, și că suferea aprig…
-Dacă le mai îndrugi ofițerilor verzi și uscate, am să le spun că tu ai gâtuit-o pe fetiță, eu m-am ocupat de matahala kosovară iar Ivica i-a făcut de petrecanie soției acestuia. V-a fi cuvântul meu împotriva cuvântului tău. Inventez eu ceva, că mă duce capul, pe când tu… o să pici de muiere!
Cu scârțâituri aprige, patul anunța că nu își mai odihnea ocupantul. Dintr-un singur salt, Jovan fu călare pe vânjosul lui tovarăș, și îi cărăbănea pumni cu nemiluita.Se aprinseră treptat și luminile dormitorului improvizat. Doar cei experimentați îndrăzniră să îi despartă…

Deși era încălzit din mai multe unghere cu reșouri, beciul școlii părea deosebit de urât și rece. Era folosit atât ca și comandament, cât și lăcaș de socializare cu prizonierii mai privilegiați, ca să nu căpieze de plictiseală atunci când erau ținuți prea mult în izolare. De când intraseră în război cu NATO, nu mai exercitau asupra lor tot felul de anchete și alte presiuni, pentru că nu își mai aveau rostul. La fel făceau și albanezii. Procedurile de a te repatria înapoi drept eunuc sau femeie scăzuseră drastic. Oricum, mai nou, din motive temeinice de siguranță, sârbii preferau să mineze granița fâșiei subțiri pe care o controlau de cea atât de groasă, aflată sub controlul separatiștilor, or să îi bombardeze cu tunurile de să îi desfințeze de la câțiva kilometri buni depărtare. Pentru ei era acum și riscul destul de mare să dea peste soldați albanezi profesioniști de această dată, veniți direct din Albania, or peste pușcașii marini din NATO, deoarece în momentul de față Kosovo și Metohia colcăia de ei. Peste tot în Serbia, în orașe, în localitățile rurale, inclusiv în școala în care erau adăpostite câteva plutoane și ținuți în captivitate câțiva prizonieri, domnea tensiunea. Cât despre procedura întemnițaților aceasta era simplă: kosovarii erau bătuți în fiecare zi atât de tare încât strigau după mame, și erau ținuți în izolare până când paznicii își aduceau aminte să le azvârle din când în când și câteun coltuc de pâine la picioare, iar pe mercenari îi tratau cu totul altcumva. Erau profesioniști ca și dânșii, la fel ca și bravii Scorpioni Roșii ai Serbiei. Cei doi mercenari, unul ungur și celălalt ucrainean, primeau cu totul alt tratament. Jucau cărți cu cei ce îi țineau în captivitate, primeau țigări, jumătate din rația sârbească de mâncare, indiferent dacă se mânca macaroane cu majun sau carne. Între ei, în calitatea lor de inamici ce luptau pentru trupele paramilitare kosovare, și unitatea specială de parașutiști din Novi Pazar, se legară chiar amiciții. De vreo două săptămâni de când erau semicaptivi, și de vreo cinci zile de când sosiseră acolo și Jovan Bilici și Milutin Vukelici, sporovăiau într-una. Și sporovăiau spre disperarea celor din urmă, care tot completau rapoarte despre ce făcuseră ei de la parașutarea la granița albaneză, și despre întregul lor periplu pe care îl făcuseră până la întoarcere în decursul celor patru săptămâni pe acolo, prin zona Kosovo și Metohia. Nici urmă să mai amintească despre dezirabilele mișcări de trupe, aproape inexistente, pe care le observaseră prin regiune. Trebuiau să tot specifice despre epopeea morții lui Ivica, pentru că, dacă i-ar fi adus în patrie corpul, glonțul găsit în trupul acestuia le-ar fi ușurat munca celor care încondicau în registre oștenii căzuți la datorie.
Atât Jovan Bilici cât și Milutin Vukelici completau alte rapoarte. Cele stufoase tocmai le fuseseră întoarse de la comandamentul militar din Niș. Cel puțin pe Jovan, prima lui misiune, lugubră, interminabilă, cu tot felul de orbecăiri prin toate mlaștinile, cu înfometări și sadice debarasări umane, îl obosise complet și îl aduse la limita cedării psihice. Iar cei doi mercenari îl scoteau zilnic din sărite, de parcă ei erau gazdele, nu cei care îi țineau captivi acolo. Exact când îi fierbeau nervii mai tare, de îi venea să rupă în sute de bucăți nenorocita de declarație interminabilă, să plece de acolo direct la femei și să se alăture pe urmă de bună voie celorlalți prizonieri, pe ușă năvăliră doi ofițeri ai poliției militare cu niște mine grave. Înaintară niște procese de constatare, schimbară câteva vorbe în șoaptă cu superiorii, și ieșiră. Cei doi captivi, ucraineanul și ungurul, încă zâmbeau, însă le dispărură subit zâmbetele când văzură fețele marcate de îngrijorare ale celor cu care legaseră în câteva săptămâni prietenii atât de sincere. Fură conduși înapoi în beciurile desemnate fără să li se acorde nicio explicație.

…Căpitanul Bugarsky îi ironiza din răsputeri, dar crizele de nervi pe care și le dezvăluia nu îi făceau pe cei din binecunoscutul subsol nici măcar să zâmbească. Aceleași crize de nervi le aveau și Bilici cu Milutin, căci, după un relaș binevenit de vreo trei zile de la a face declarații, li se întoarseră rapoartele de la comandamentul general din Niș, pentru că nu coincideau cu descrierile amândorura. Iarăși se luară la bătaie. Jovan strigase la Milutin să recunoască boalii odată că l-a împiedicat din răsputeri să îi care leșul lui Ivica până la graniță. Li se sugerau să recunoască precum că în toiul patrulării erau toți trei în stare de ebrietate, că nu își aminteau bine ce se petrecuse, și că tocmai din această cauză nu prea le coincideau mărturisirile. Plănuiau cu orice chip să îi vâre la batalionul disciplinar, de parcă nu le era de-ajuns misiunile în spatele frontului liniilor inamice. Milutin se săturase adânc de toate. Se apucă să declare precum că îi smulsese lui Jovan corpul lui Ivica din spinare, deoarece, sesizând mișcări militare atât de ample, grabnica lor retragere le-ar fi fost îngreunată până peste măsură din cauza cărării acelui leș. Milutin risca în felul acesta o amplă muștruluială, poate chiar și o reducere consistentă din solda acordată pe timp de război, căci se incrimina singur de lașitate și, în orgoliul lui, nu dăduse niciodată în lunga lui carieră de asemenea comportamente, dar măcar nu îl păștea pușcăria militară. Dacă ulterior conflictului spontan cu albanezii nu mai întâlniseră nimic în cale, corpul soldatului Ivica ar fi trebuit obligatoriu adus în patrie, trebuind conform protocoalelor să fie abandonat numai în cazuri care le-ar fi periclitat absolut retragerea, un fapt care nu prea reieșea din declarațiile amândorura, rezultând încălcarea gravă a regulamentelor.
-V-am dat un ordin de vreo trei zile—spumega căpitanul Bugarsky—și văd că nimeni nu se încumetă să îl execute.
Îi studia pe fiecare-n parte. În afara lui Bilici și a lui Vukelici care își revizuiau o dată pentru totdeauna rapoartele, memorând cu orele în acest fel în retinele lor vizuale pistolul Zastava CZ 99 de calibrul 9 ce le tot stătea etalat pe masa pe care completau hârțogăriile, toți aveau capetele plecate. Urme vădite de îngrijorare se citeau și pe chipurile celor doi prizonieri, legați cu mâinile la spate de spătarele scaunelor.
-Stați cu capetele-n jos ca și credincioșii certați de popă. Doar nu vreți ca să vă duc eu la bun sfârșit ordinul. Și ăilalți doi—dădu a lehamite către cei care completau rapoartele—sunt mai rău decât muierile. Dau vina între ei, se păruiesc, și inventează vrute și nevrute. Așa stau lucrurile în armata sârbă, bre, camarazilor.
Perioada lugubru de scârboasă prin care trecuse îl aduse pe Jovan Bilici în pragul deznădejdii. La fel de parodice, la fel de scârboase, i se păreau și momentele de față, cu incriminări interminabile, care îl vizau ca și țap ispășitor, cu crâmpeiele abominabile la care asistase în ultimele săptămâni cu tot, cu un tâmpit cu care se caftise deja de două ori pentru că trata totul cu atât de multă superficialitate, iar acum avea în fața lui un marțafoi de căpitan care urla la el cu nerușinare, fără a avea abilitatea substituției, aceea de a se pune măcar un pic în locul lui, să vadă și el prin ce orori trecuse și câte hibe avea în momentul de față. Se ridică de la masa pe care o ura atât, apucă isterizat pistolul Zastava, îl armă, ajunse din câțiva pași în dreptul prizonierilor, și trase fără niciun avertisment. Prima bubuitură sparse femurul camaradului ungur, iar al doilea trosnet dislocă umărul ucraineanului, după care dezarmă pistolul, îl abandonă cu un troncănit pe măsuță, și se întoarse ca un hipnotizat înapoi în scaun, reapucându-se să își completeze raportul de acolo de unde îl lăsase. În tot acest timp, cei cinci colegi ai săi care nu s-au încumetat în ruptul capului să execute ordinul, se îngrămădiseră cu panică în pereții scrijeliți și reci ai beciului, pe când căpitanul își căscase a uimire maximă ochii, și de-abia atunci când Jovan Bilici se reașeză în scaun, își trase un lăudăros semn al crucii, mare cât toate zările.
Când își reveni din șoc, ungurul se porni să urle, scrutându-și îngrozit coapsa ciopârțită. Pentru ucrainean totul se desfășurase atât de repede, încât părea că nu pricepuse mare lucru, ba chiar îl privea cumva mirat pe camaradul lui ungur. Își reveni rapid și căpitanul Bugarsky. Și trebuia să o facă, deoarece în afara lui Jovan Bilici care își completa liniștit raportul, toți ceilalți își trăiau șocul săptămânii. Superiorul făcu rapid semne celor care se înghesuiau în pereții camerei să îi salte pe prizonieri și să îi ducă la ambulatoriu.
-Pregățiți-le amândorura morfină! îi sfătuia pe cei din echipa alcătuită din sanitari.
Ușa de lemn li se închise în urmă. Vaietele mercenarului ungur se stingeau treptat, odată cu îndepărtarea celor care îl duceau pe brațe de-a lungul coridoarelor semiîntunecate. După ce își șterse de pe frunte broboanele de sudoare, inclusiv pe cele împlântate în mustața stufoasă, căpitanul Bugarsky rosti:
-În sfârșit a amuțit și muierea aia de ungur. Consider că este un adevărat afront adus armatei noastre ca să urli în halul ăsta. Dragi camarazi, să vă fie cu luare aminte, să vă controlați în viitor pornirile de-o să vi se întâmple și vouă așa ceva, că nu în felul ăsta se comportă adevărații oștenii în fața inamicului, ci cu demnitate patriotism și înflăcărare…

Jovan Bilici, proaspăt înaintat de la gradul de caporal la cel de sergent major, se pregătea ca după încă două săptămâni de stat sub parterul morbidei școli de o nouă misiune. Având în vedere că se ciomăgise deja pentru a doua oară cu sergentul Milutin, pe care îl și întrecuse în rang în urma proaspetei duceri la bun sfârșit a ordinului pe care numai el fusese în stare să îl execute, urma să fie parașutat singur în spatele liniilor inamice ca să culeagă informații despre mișcările trupelor albaneze ce mișunau pe acolo. Își luase rămas bun atât de la camarazii lui, cu care, în ultimele două săptămâni jucase zaruri, cât și de la cei doi prizonieri, ungurul și ucraineanul. Urmau și ei să fie deportați. Mercenarul ungur era în cârje, și, după o lungă așteptare, cât să se sature să se mai războiască cu armatele altor state, vindecabil. Problema mai mare era la ucrainean, și la acesta din urmă nu își găsea bărbăția să i se uite în ochi. În urma septicemiei își pierduse tot brațul, cu tot cu umăr. Nu mai avea să lupte niciodată, nici pentru ai lui, și nici pentru alții…

…Ca printr-o vrajă neagră, în ultima vreme eșecurile lui Bilici se țineau în lanț. Ce-i drept, reușise în majoritatea misiunilor în care fusese trimis până atunci, simple, plictisitoare, statice, tupilat prin mărăcinii hârtoapelor. Și observa de pe crestele munților chei atât de îndelung mișcările mixte de trupe, de civili, de patrule, orice intrare sau ieșire a acestora de prin localitățile cu pricina, de i se cloceau și prindeau pui ouăle de șoim, vultur sau acvilă prin camuflajul ce-l avea montat în creștetul caschetei.
La penultima misiune nu reușise să îl lichideze pe inginerul desemnat cu consolidarea baricadelor din intersecția prin care se pătrundea în cele trei sate kosovare. Îl vedea ca-n palmă pe specialistul lor. Armă și trase. Văzu scobitura glonțului și erupția de pământ aruncat în aer la vreo cinci metri depărtare de țintă. Se gândea că nu calculase bine traiectoria vântului. Reglă cu nedumerire parametrii deja reglați de el și mai trase o dată. Inginerul era tot în picioare, însă cei care îi furnicau în jur prinseseră să se agite. La mai bine de un kilometru îl ridicară ai lui cu o mașină militară de teren, și asta după o fugă nebună. Tot drumul de întoarcere o ținuse numai într-o înjurătură, destinată magazionerului care îl trimisese în misiune cu o armă decalibrată.
În momentul de față alerga de rupea pământul și se înjura singur. Impardonabil ceea ce făcuse, dăduse dovadă de cea mai amatoricească nechibzuință cu putință. Având în vedere furnicarul de oameni, sate și forțe comasate de care trebuia să se ferească, își armase pentru siguranța lui sniperul. Cum nu avea un câmp vizual lăudabil își schimbase locația, ca să observe mai bine de pe colina prăpăstioasă mișcarea celor din vale, din cazarma kosovară. Îl puse Dumnezeu să alunece pe bolovăniș, să cadă, și să i se descarce arma. Cei de jos se sesizară de urgență. De-abia mai avu răgazul să vadă mobilizarea celor din poliția militară, cu tot cu niscaiva dulăi luați după dânșii. Pe urme i se porniră și niște mașini de teren, care o luară pe niște drumuri numai de ele știute. Jovan știa că era în avantaj, dar nu pentru mult timp. Cei de jos, după parcurgerea mai multor serpentine, l-ar fi ajuns până la urmă. O luă urgent la fugă, cu dorința să își abandoneze sniperul greoi cât colo. Dar nu putea face asta din cauza insistențelor regulamentului. În armata sârbă arma era mai importantă decât omul. Nu mai avea niciun chef de umplut rapoarte. Își aruncă în schimb rucsacul, într-un tufiș. Cele mai importante lucruri pe care le avea acolo îi erau hărțile și însemnările locațiilor pe care le întâlnise în cale, însă conservele din interior, pâinea, fructele și multe alte alimente îi îngreunau retragerea în grabă. Nici nu o mai apucă pe cărarea pe care venise, care l-ar fi pus în neplăcuta situație de a ocoli trei sate, cu tot cu poliția militară kosovară pe urme, ci o apucă direct prin pădure. În loc de 11 kilometri, avea de făcut în acest fel 16, dar drumul era mai sigur. Dacă i-ar fi crăpat inima întrânsul, știa că la mai bine de jumătate din drum avea să îi iasă în cale un motel părăsit. S-ar fi poziționat acolo și i-ar fi avut de la o distanță de 400 de metri pe cei de pe urme ca în palmă. De câini se îngrijora mai mult, că ăștia nu știau ce însemna băgarea de seamă. Se oprise într-un târziu doar ca să bea apă. În afara inimii care îi bubuia în timpane și a câtorva păsări, nu auzea nimic cu precizie.
O luă din nou la fugă, într-un ritm al disperării. Nu îi ardea nicicum să fie prins de albanezi și trimis pe urmă la ai lui ca să le fie dat de exemplu. De curând li se întorsese înapoi la cazarmă un compatriot vârât de către kosovari cu capul în apă opărită. Ca prin minune își salvase un ochi, iar celălalt îi prindea după zile întregi de oblojeală viață, în schimb, fața îi era demnă să îi sperie atât pe ai lui, cât și pe oricine din vreo gherilă albaneză. Ca răzbunare, sârbii trimiseseră înapoi un prizonier cu o tablă cusută cu sârmă pe propriul său spate, prinsă în toate cele patru colțuri ale sale, cu un text pe care scria: „Nu dăm Kosovo”, având grijă ca delapidatorul de teritoriu să nu și-o poată smulge nicicum din piele până când o ajunge la destinație. Ca drept răspuns, kosovarii trimiseră înapoi un capturat cu ambele degete mijlocii și arătătoarele tăiate, ca să se învețe odată boalii să nu mai tragă ca lașii cu sniperul din depărtare, ci să fie bărbați, să se confrunte cu ei corp la corp dacă avea să îi ție. Sârbii trimiseseră la rândul lor înapoi trei captivi albanezi cu semnul crucii ortodoxe scrijelit adânc pe propriile lor frunți, ca să le fie cu învățătură care ar fi trebuit să le fie adevărata religie. Și exemplele astea le erau date ambelor tabere cu sutele.
Nici el nu știa cum a parcurs în mai puțin de trei ore interminabilii kilometri, urcând și alunecând de pe coline, cățărându-se apoi cu ajutorul unghiilor înapoi pe ele, ajutându-se la urcuș de fiecare copac întâlnit în cale, lăsându-se la coborâre pe coapse și pe spinare. Se îmbărbăta în gând, că dacă eroul de la Maraton fugise 40 de kilometri, el de ce nu ar fi putut duce la bun sfârșit doar șaișpe? Se mai contrazicea cu el că motivația eroului era alta, acesta fugise într-un ritm domol ca să anunțe victoria unei armate, pe când el fugea ca și căpiatul ca să nu se întoarcă ciopârțit de-acolo. Își mai rări ritmul de-abia când îi ieși în cale un excavator, mare, decorat cu două stegulețe galbene pe părțile laterale, flancat de două autovehicule ale armatei sârbești. Veneau de pe contrasens și aveau viteza lui de deplasare, cam zece kilometri pe oră. Militarii din mașinile de teren nu opriră ca să îl ia la chestionare. Aveau îndeletnicirile lor.
Bilici de-abia își găsi puterea să le înainteze celor care îl opriseră la poarta barăcii militare numărul de identificare. Îl conduseră apoi în interiorul taberei temporar amplasate și, până la verificare, îl lăsară singur, ca să se odihnească. Era obligatoriu să afle cine era rătăcitul cu care aveau de-a face, și să îl trimită ulterior de acolo. Tabăra colcăia de militari, însă nu îl băga nimeni în seamă, aveau altă însărcinare. Răcneau incontrolabil, și dădeau comenzi răstite. Mai mult nu putea percepe, din cauza buldozerului cu motorul pornit lângă care se așezase. Stătea cu spatele sprijinit de-un molid și, nu își dădea seama dacă afară era frig sau nu îl simțea din cauza transpirației ce se așezase peste dânsul. Închise ochii și își rostea în gând, a recunoștință, toate rugăciunile învățate de la ai lui de-acasă. Ușor-ușor, dădea să își revină din spaima ce pusese în urmă cu câteva ore decisivă stăpânire pe dânsul. Și revenirea lui Bilici îi fu brusc întreruptă de kalașnikovurile ce răpăiau spinările prizonierilor. Unii dintre ei, cei mai puțin norocoși dintre dânșii, dădeau să urle, neatinși de primele gloanțe în organele vitale, ci în genunchi, fluierele picioarelor, degete, maxilare, urechi sau în anumite porțiuni ale scalpurilor, și toate acestea le zburau rapid prin aer, într-o contopire sângerie. Dădeau doar să urle deoarece debitul armelor îndreptate asupra lor era copleșitor, cam treizeci de kalașnikovuri la douăzeci de prizonieri. Cădeau fără prea multe proteste în șanțul săpat cu câteva minute în urmă de excavatorul ce îi ieșise lui Jovan Bilici în cale. Când li se descărcară încărcătoarele, cei din pluton împingeau vreo trei dintre trecuții în neființă în șanț cu picioarele.
-Încarcăăă! le ordona scurt și cu nerăbdare superiorul. Foc!!!
Ca niște lopeți umplute cu petarde, toate aprinse deodată, pocneau din nou kalașnikoavele, trimițând jeturi ucigașe celor care căzuseră în interiorul șanțului. Cei de acolo nu mai dădeau să urle de această dată, poate că nici nu își mai dădeau seama ce li se întâmplau cu corpurile ciopârțite. Bilici sări urgent în picioare. Nu îi mai ardea de nicio odihnă. Voia să se cărăbănească cât mai urgent cu putință de la prima lui execuție la care asistase vreodată ca martor. Urmărea cu groază reculul armelor, și pe deținătorii acestora. Păreau ca niște îngeri luptători ai cerurilor care aruncau săgeți de foc în văgăunile Hades-ului, în nestatornica lor luptă cu ființele infernului. Când le amuțiră armele, porniră să se îndrepte către băncile și mesele de lemn masiv ce slujiseră cândva ca temei de relaxare turiștilor ce vizitaseră în vremuri pașnice împădurita zonă. Mergeau gălăgioși, cu adâncă nepăsare, iar unul dintre ei imita zvârcolelile unuia dintre cei pe care îl executase, schimonosindu-se ca și cum fusese pus la curent electric. Țeava armei de pe umăr îi mai scotea fum încă.
-Rastislave, iei bătaie, Rastislave! îl certa un tovarăș, pus și el pe șotii.
Se așezară la mesele de stejar și prinseră să își anestezieze șocurile psihice cu șlivoviță. Buldozerul lângă care ședea se puse în mișcare, împingând în șanțul celor amuțiți de gloanțe vălătuci de pământ negru.
Un minut mai târziu îi apăru în fața ochilor și o frumoasă sublocotenentă. Îi întinse cu un zâmbet neprefăcut actele de liberă trecere. Dădu și mâna cu el. Se numea Sașka. Îl găsea simpatic. Îl lămurea să aștepte, pentru că în curând o utilitară a taberei avea să se reîntoarcă din munți și să vină după dânsul. Fata îi întoarse pe urmă spatele adorabil și prinse să se îndrepte către birourile comandamentului, nu fără a fi însoțită însă de fluierăturile cucernice ale celor din plutonul de execuție ce se odihneau la mese. La câțiva metri distanță de Bilici, conducătorul plutonului stâlcea cu patos degetele unui kosovar trecut în neființă. Palma acestuia refuzase cu încăpățânare să se lase îngropată de către buldozer. Certa împușcatul cu înjurături dese, ca să se ducă odată acolo unde îi era locul.
Se puse și buldozerul în mișcare, însoțit doar de o utilitară de teren militară, ultima ce se mai găsea pe acolo. De pe deal, din depărtări, se zărea și excavatorul flancat de cele două mașini care îi ieșiseră lui Bilici cu jumătate de oră în cale. Se îndrepta spre o altă misiune. Armata sârbă pierduse aproape zece mii de luptători numai prin intermediul raidurilor avioanelor și elicopterelor NATO, străduindu-se să țină cu fragilitate contrabalastul pe spatele armatei UCK, armata de eliberare kosovară…

…Îmbrățișările pe (va urma)

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->