Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Întâlnirea din acea jumătate a lui februarie a trecut peste Diana și Darius ca o părere a ceva ce nu ar fi fost. Cu sufletul tăbăcit de abuzuri emoționale, de nedreptăți și deziluzii, Diana trăia acum certitudinea ruperii definitive de părinții ei. Avea un singur crez în relația cu ei: putea trece cu vederea peste aproape orice, dar niciodată nu va ierta insinuările altora în dragostea ei față de Darius. În trecut, Ițenco a fost cât pe ce să îi jure solemn că va da cu mașina peste acel neica-nimeni care a sucit mințile supusei fete, iar Diana îl luase în serios, cunoscând extremismul tatălui ei. Sătulă să i se dicteze ce să facă cu sufletul ei și cum să își ucidă sentimentele prin cenzuri arbitrare, Diana rememoră întregul calvar trăit sub tutela acestor părinți. Așa că făcu prima ei mare alegere și se distanță de aceștia, afront imposibil de îndurat pentru odiosul cuplu.
Anii care au urmat au debutat cu pistonări sistematice, au continuat cu apelative în stradă de tipul curvă descreierată spre a culmina cu declarația la directorul școlii că Diana se droghează și că ei, personal, au văzut-o vânzând stupefiante în piețele publice împreună cu haimanaua aia de baistruc. Apoi s-a lăsat o tăcere deplină, pesemne că Ițenco ar fi fost informat în treacăt că putea fi dat în judecată pentru calomnie, voyeurism și hărțuire. Diana decise că viața este suficient de complicată și fără părinții ei, așa că, dacă aceștia nu își vor fi dat socoteli pentru propriile fapte, ea nu avea de gând să plonjeze în mlaștina lor. De aceea înfruntase cu sânge rece ultimele avertismente ale tatălui ei aproape senil, prevenind o repetare a calvarului care încă se resimțea în sufletul ei.
Apoi, imediat în ziua de 8 martie, secretara școlii intră în clasă pentru a-i anunța vizita părinților, ca într-un deja-vu. Diana avu aceeași reacție, dar femeia din fața ei insistă:
—Hai, dragă, mergi și schimbă o vorbă cu ei. Stau eu cu elevii cât lipsești.
Secretara avea un renume pentru adresele ei sugestive, așa că Diana o ascultă și merse afară. În fața porții, Leanța aștepta lângă mașină cu aceeași mutră plângăcioasă care cerșea consolare. Lângă ea, Ițenco, vizibil slăbit și cu fața străvezie, tremura de frig, lămurind Dianei insistența de mai înainte a secretarei. Starea bătrânului era îngrijorătoare, iar ochii lui verzi – sfâșietor de bolnavi, ca și cum ar vrea să se stingă după un plâns chinuitor și îndelungat. După un schimb sec de îmbrățișări, prilej cu care Ițenco sărută pătimaș obrajii fiicei sale, el luă din mașină un ghiveci de flori și i-l oferi Dianei stârnind acesteia o întrebare premonitorie: S-a pregătit îndelung pentru scena asta sau a intrat în anul morții?
Ca și cum i-ar fi auzit gândurile, Ițenco spuse:
—Fata tatii, eu simt că nu mai am mult de trăit.
În clipa aceea, Leanța cea doritoare de discreție absolută suspină parcă spre a preveni izbucnirea de melodrame la care se aștepta. Pe drept cuvânt, Ițenco își vărsa amarul în brațele fiicei sale cu sfâșietoare sinceritate, zicând:
—Sunt bătrân și gura mi-o ia deseori pe dinainte, dar te asigur că nu am nimic cu bietul Darius.
—Tătuț, aș dori tare mult să nu îl mai judeci pe nedrept. Darius nu a dorit niciodată să mă rupă de voi. Dimpotrivă, el a insistat mereu să țin legătura cu voi. Dar ați fost amândoi atât de aspri cu mine, încât nu mi-ați dat de ales. Tu nu știi cât mi s-a rupt sufletul să trăiesc durerile inumane pe care mi le-ați provocat tocmai voi, părinții mei. Numai Darius știe tot ce e în sufletul meu și o știe mai bine decât voi amândoi la un loc.
—Te înțeleg, puiule drag. Știu că l-am necăjit, dar hai să uităm supărările și să fim o familie. Darius este ca și copilul nostru și tata vă iubește foarte mult pe amândoi. Te rog să reții un lucru: nu știu cât mai am de trăit, așa că gândește-te!
Aceste cuvinte au sunat ca un ultimatum, dar Diana era prea absorbită de ochii bolnavi ai tatălui ei pentru a mai da curs unui reproș. Mai târziu, când Darius a aflat de la iubita lui despre cele invocate de Ițenco, acesta fu indignat:
—Nu agreez faptul că acel ultimatum pune presiune asupra ta. Sper că tatăl tău nu a sugerat că distanța dintre noi și el îi va grăbi sfârșitul.
—Și eu sper același lucru. Cert este că mi-a lăsat impresia că va muri în curând.
—Tot ce se poate. Tatăl tău are o vârstă la care moartea poate surveni oricând, fie în somn, fie după un oarecare zbucium.
—Dar nu vreau să moară, se tângui Diana.
—Oamenii mor, iubito. Moartea e la fel de naturală ca tot ce ne însoțește în viață. Orice am face, nu o putem evita, așa cum nu ne putem vindeca de cele mai firești trebuințe și patimi ale vieții. Și moartea nu este oribilă cum poate crezi. Unele religii au creat mituri groaznice despre un tărâm de dincolo în care se petrec tot felul de orori. Ba chiar oamenii tind să dea morții un caracter înfiorător deoarece nu se pot împăca cu pierderea celor dragi. Cu cât omenirea continuă să existe pe acest pământ, cu atât mai variate vor fi aprecierile asupra morții. În ciuda oricărei viziuni asupra ei, moartea are un singur aspect: este firească, naturală!
—Promite-mi că măcar tu nu vei muri curând!
—Stai liniștită. Viața e frumoasă și eu am multe lucruri de dus până la capăt. Vezi, în ciclicitatea oricărui proces există un început și un sfârșit. Ne naștem fără voia noastră, dar murim fie că vrem sau nu. Francezii au o vorbă: păcat că murim o singură dată dar pentru atât de mult timp. Așa că ne rămâne să trăim frumos și demn. Vom merge la părinții tăi, deoarece nu suntem atât de cruzi să le batjocorim bătrânețile așa cum au făcut ei cu tinerețea noastră. Iar eu nu le fac concesii nemeritate, ci încerc să te eliberez de povara pe care constat că tatăl tău ți-a lăsat-o pe suflet în mod iresponsabil.
—Oare a jucat un rol?
—Nu știu. Poate că, în ipohondria lui, este omul care strigă: Lupii la stână! Dar el nu a procedat părintește cu acel ultimatum. E ca și cum și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul și îi este groază de singurătatea care îl așteaptă dincolo. Treacă de la noi și minunea asta! Dar, din partea mea, asta e ultima concesie pe care le-o fac. Și nu pentru că m-ar măguli considerația lui paternă de care sunt sătul până peste cap, ci pentru că văd la tine o nevoie aproape disperată de a încheia socotelile cu el.
—Se vede că impresia morții lui m-a luat pe nepregătite și m-a dezvelit de toate armurile indiferenței, nu-i așa?
—Da. Dar eu voi fi mereu lângă tine.
Găsim inutil să prezentăm toate detaliile revederii care nu mișcase mare lucru în inima lui Darius. El află un bătrân ca oricare altul, ba chiar energic și pus pe cântece, diferit de bolnavul aproape muribund pe care Diana îl evocase cu spiritul ei prăpăstios. Spre deosebire de conversațiile sterile din alte întâlniri, de data asta Ițenco era animat de planul de a-și vinde casa, copiii să vândă apartamentul și toți să locuiască într-o casă nouă, pe placul tuturor, fără o curte care să necesite munci istovitoare.
—Am făcut o alegere pripită când am cumpărat casa asta cu ditamai terenul lângă ea, spuse el. Acum nu mai pot să mă ocup de el și nici vouă, copii, nu vă pot cere să vă înhămați la ditamai tarlaua. Voi aveți servicii bune, destul de bine plătite și nu depindeți de roadele curții. Poate că nici nu mai aveți pornirea să învățați tainele muncii agricole. De-aia, dacă vreți, eu propun să găsim un loc și să fim împreună.
Zicând acestea, se ridică să meargă la toaletă. În absența lui, Leanța se porni să vitupereze:
—Eu nu înțeleg de ce vrea, la anii ăștia, să se mute ca țiganul cu cortul.
Diana o repezi numaidecât:
—Știi ceva? Sunt sătulă de vorbe spuse pe la spate. Ai o nemulțumire, afirmă-ți-o când suntem toți la un loc! Vezi că foarte recent ai comis un act neortodox, de aceea te rog să te abții și să nu mă provoci să caut lămuriri tocmai la omul despre care ai mâncat rahat!
—Da, mamă, ai și tu dreptate, spuse Leanța pozând umilă, deși în ochi îi ardeau scânteile dorinței de răzbunare.
—Cum adică, am ȘI EU dreptate? Poate că omul ăsta cere cu disperare ajutorul nostru, dar ție nu îți intră decât rachiu în scăfârlie!
Cu o privire indignată, Leanța căută partizanatul lui Darius în retezarea aplombului Dianei, dar acesta își înfruntă soacra cu un dezgust fără margini. Ițenco se întoarse și se adresă nevestei sale:
—Hai, Lenuță, astâmpără-te. Eu am lăsat deoparte orice supărare. Fii și tu mai rezonabilă.
Leanța își deversă suspinul deja obositor și se ridică să plece, motivând necesitatea unui antinevralgic.
—Sigur că da! zise Diana. Vezi că pastilele nu sunt nici în cămară, nici în alte locuri pe unde îți ascunzi butelcuțele cu băutură!
Leanța se prefăcu surdă și intră în casă. Ițenco își privi fata întrebător, iar Diana continuă:
—Dă-o dracuʼ de treabă! Asta o să moară de beție, la fel ca frate-său. Nu, tata, nu îmi mai cere să tac! Lasă, că Darius observă lucrurile mai bine decât noi toți la un loc. De ce să ținem sub preș gunoaiele care ne-au măcinat atâția ani din viață? S-a ajuns aici pentru că ne-am impus și ni s-au impus tot felul de discreții și cenzuri. De-aia nu suntem în stare să ne spunem lucruri în mod constructiv și benefic pentru toată lumea.
Simțindu-se vizat, Ițenco se întristă, dar, în același timp, îi fu drag să își vadă fiica la tribuna vervei și a elocinței. Diana îi amintea de tatăl lui în disputa cu aligatorii de la colectivizare, ceea ce îl întrista mai rău; dar îi amintea și de el în diatribele față de clasa politică, ceea ce îi lumina sufletul. Privirile lor se întâlniră într-o abundență de afecțiune, iar asta temperă verva Dianei. Restul zilei a decurs în evocarea unor timpi apuși parcă în Precambrian, frumoși tocmai prin ireversibilitatea lor. Leanța se culcase înaintea găinilor, beată fiind și temându-se că ar risca să fie deconspirată de fiica ei cu vreo intervenție stângace ca cea dinainte.
La întoarcerea acasă, în oraș, Diana spuse:
—Nu știu ce urmărește taică-meu cu datul lui pe brazdă. Sper că nu a intrat cu adevărat în anul morții, așa cum am simțit când mi-a adus ghiveciul de flori.
Darius nu zise nimic, fiind la fel de contrariat de calmul îngăduitor al bătrânului. Totuși, în mintea lui persistau întrebări cărora se simțea prea obosit ca să le dea curs. Ceva îi spunea că socrul lui rupea, pe rând, legăturile cu toate rudele din mijlocul cărora plecase și că planurile lui imobiliare au rămas abandonate pe margine de șanț așteptând să fie duse în necunoscut de zoaiele curgătoare. Dacă era așa, însemna că bătrânul a înțeles prea târziu că cei de care se dorise înconjurat i-au secătuit energia vitală cu voracitate, că nu fusese capabil să vadă firea umană dincolo de aparențe, că l-au sedus adulările și, pentru asta, s-a îndepărtat de familia lui.
Începând de a doua zi, Ițenco își telefona fiica mai des decât o făcea mama ei, purtând dialoguri interminabile și având deseori grijă să lase de înțeles că respinge apelurile rudelor de departe pentru a recupera ce a mai rămas din timpul pe care ar fi trebuit să îl petreacă cu ea. Vizitele copiilor la țară s-au întețit, prilej cu care Leanța spunea că soțul ei se văita de toate cele și că numai la sosirea lor el se lumina. Cu alte cuvinte, viața lui numai cu Leanța nu era îndeajuns, dar femeia fie nu înțelegea acest lucru, fie încerca să ascundă ceea ce era evident. Totodată, sugestiile conviețuirii laolaltă s-au făcut tot mai des auzite, dar copiii evitau să facă asigurări și să dea răspunsuri într-o direcție sau alta. Cu ocazia unei vizite, Ițenco a găsit oportun să se plângă:
—Chiar nu mai pot să muncesc atâta teren, dar nici nu pot să îl las de izbeliște.
—Dar nu te obligă nimeni să robotești – zise Diana. O parte din teren o păstrezi ca să cultivi câte ceva din ce îți place, iar cealaltă parte o transformi în parc cu gazon, foișor, băncuțe și alei. Presupun că așa îți imaginezi să trăiești ultimii ani din viață.
Ițenco respinse ideea parcului cu o negație seacă fără a pune, însă, alternativa, ca și cum gândul lui stătea fixat pe ideea de a vinde tot și a o lua de la capăt. Tăcerea care urmase reacției lui îi făcu pe Darius și Diana să schimbe priviri bănuitoare. Apoi, ea spuse:
—Dar nu grădina ar fi o prioritate, ci casa. Acoperișul trebuie schimbat, bucătăria de vară, de asemenea. Aici, în spate, pereții necesită izolație fonică și peste tot e nevoie să înlocuiești ferestrele cu altele din termopan.
—Păi vindeți apartamentul și faceți toate astea, zise Ițenco privind în gol, ca și cum se temea că a comis cine știe ce grozăvie.
În clipa aceea, copiii se lămuriră din ochi asupra chestiunii și nu mai dădură curs altui subiect privind investițiile imobiliare. Întorși acasă în oraș, Darius întrebă:
—Ai avut aceeași bănuială ca mine?
—Da, zise Diana pe un ton hotărât. Mă pot aștepta la orice din partea părinților mei, mai ales la rău. Chiar dacă tata nu ar avea intenția asta, uite că a putut să trăiască prea mult timp fără mine pentru ca eu să mai am încredere în el. Nu risc nimic și nici nu vreau să ne mutăm cu ei! Vor primi de la mine ceea ce și-au asigurat să primească!

Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/