Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Deși sănătatea lui Ițenco nu se deteriora vizibil, acesta acuza felurite dureri ale organelor interne secondate de migrene și stări depresive. Punea toate acestea pe seama cancerului la prostată și, de câte ori avea un presentiment sau un vis mai sumbru, se programa la examene clinice, uneori căutând-se la câte doi medici pentru a verifica dacă diagnosticul este același. Cel mai adesea apela la Maurice ca să îi facă intrare pentru consult la doctorul Calonfir, dar acesta, parcă sătul să alerge pentru alții decât el și familia lui, îi sugera bătrânului să se calmeze și să aștepte o vreme, căci doctorul era un om ocupat. La asemenea cuvinte, cărora le urmau diverse absențe la apelurile telefonice, Ițenco își spunea că până și Maurice, care alteori țopăia în vârf de poante să-și arate recunoștința și disponibilitatea, îl dăduse la rahat și bătrânul cădea în depresii mai adânci. Ițenco avea momente când vorbea singur, cu voce tare: Și cât am tras pentru voi și cât ați mai muls de la mine, iar astăzi unul nu își mișcă boașele să îmi facă un mic serviciu! V-am umplut frigiderele de carne, v-am ținut loazele în facultăți, v-am cărat prin țară și am dat șpăgi ca să vă scap de belele. Și nici măcar UNUL nu are timp să mă ajute la necaz? Așa îmi trebuie! Am fost prost că v-am hrănit, iar azi, când caut adăpost în ploaie, primesc de la voi ceea ce merit: să nu vă pese că mai am puțin și mor. Asta merit pentru că mi-am lăsat fata să sufere în timp ce îngrijeam de cururile voastre puturoase!
Într-o zi de aprilie, pe când Ițenco aștepta un semn de la Maurice, acesta sări de nerăbdare când telefonul sună. Leanța se aplecă asupra receptorului cu lentoarea celei care știe dinainte cine este le celălalt capăt al firului și spuse:
—Da, puiule!
Potrivit apelativului, Ițenco gândi că cea care sunase era Diana și întinse mâna cerând receptorul. Leanța, însă, nu se putu desprinde de el și continuă dialogul:
—Da, suntem bine. Și noi te pupăm și abia așteptăm să ne vedem când poți tu să vii pe la noi.
Ițenco înțelese că vocea din receptor era a Arsiniei și se ridică dezgustat din fotoliu, ieșind brusc în curte. Știa prea bine că Arsinia le respingea afecțiunea, că nu simțea nimic pentru ei și că Leanța alerga după o iluzie. Fata asta de douăzeci de ani era vicleană, ipocrită și interesată de câștiguri ușoare, pe care le obținea de la bătrâni fără să răspundă cel puțin cu o simulare. Când a fost admisă la facultate, Arsinia se autoinvită în curtea bătrânilor ca să primească felicitările de rigoare. Ițenco, știind pentru ce venea, de fapt, copila, îi zise Leanței:
—Nu-i mai da atât de mulți bani.
—Daʼ de ce?!
—Am o puternică impresie că Arsinia nu vrea decât bani de la noi.
—Hai, domʼle, nu vorbi aiurea! sări Leanța ca arsă, căci era în stare să își vândă și sufletul pentru ochii iluzorii ai fetei.
—Te rog eu, Lenuță, dă-i mai puțin, chiar foarte puțin și privește-i reacția.
Leanța acceptă provocarea, convinsă fiind de iubirea nemărginită cu care Arsinia o amăgea doar pentru că femeia se lăsa de bună voie dusă pe aceste ape primejdioase. Ițenco avusese dreptate: după ce perorase pe seama dificultății examenului, a lipsei de pregătire a celorlalți și a conștiinciozității cu care ea studiase manualele, Arsinia începu să își scuture genunchii de nerăbdare. Dar fu invitată la masă și se conformă cu o oarecare oboseală, ceea ce îl făcu pe Ițenco să gândească: Știu că nu de mâncare îți este foame, ci de banii noștri!
În loc să mănânce bucatele la care bătrâna ostenise special pentru ea, Arsinia făcu măcel în farfurie, atingându-i marginile tot mai zgomotos cu furculița ca pentru a se observa ceea ce era evident. Ițenco putea să audă bătaia de genunchi a fetei, de aceea îi spuse cu simulată preocupare:
—Văd că nu te simți prea bine. Hai afară, la aer curat.
Arsinia respiră ușurată, știind că, după asemenea mese, mai avea puțin până la plecare... Mai bine spus, până va fi plătită ca să zâmbească ceva mai frumos. Leanța îi puse în mână niște bani, o sumă pe care ochii avizi ai Arsiniei o făceau sinonimă cu mizeria din troaca porcului. Fata, învățată cu foarte mult, luă acest dar ca pe un afront și buza de jos începu să îi tremure de dezamăgire. Ițenco îi analiza reacțiile cu ochi de uliu și gândea: Ți-aș fi ridicat statuie de aur, copil prost crescut ce ești! Nu ți-e rușine să îți bați joc de doi bătrâni așteptând să-și mulgă buzunarele pentru tine?
După plecarea ei, Ițenco spuse:
—Arsinia era cât pe ce să refuze traista cu bunuri. Păi ce, compot și zacuscă de țară îi trebuiau ei? Bani, dom’le, bani! Ăștia fac lumea să se învârtă și tot ei cumpără de la oameni dragostea care lipsește. BANII!
Leanța nu comenta nimic. Pe ea nu o interesa nici să o descopere pe Arsinia în splendoarea spiritului ei meschin, nici să facă educație cu aceasta. Leanța dorea doar ca Arsinia să o viziteze cât mai des, să îi zâmbească frumos și să se bucure din plin la darurile care i se făceau. Tristețea cu care plecase fata rupse inima bătrânei – și nu pentru că gestul era o revelație, ci pentru că asemenea nemulțumiri erau taxate de Arsinia cu vizite rare și lipsa de răspuns la telefon.
—Ehei, femeie, zise Ițenco plin de importanța propriilor judecăți, știu că nu ai să înveți nimic din toate astea, pentru că nu ai văzut lucrurile la fel ca mine. Tu VREI ca Arsinia să te mintă și, chiar dacă te-ar înjunghia direct în inimă, ai fi în stare să o privești cu drag și să plângi de emoție pentru frumusețea ochilor ei. Ia aminte că Arsinia nu mai este copilul care a stat la noi până la șapte ani. Tu refuzi să crezi că a crescut și că s-a transformat într-o profitoare.
Leanța tăcea, îndurând cu stoicism aceste răsuciri de cuțit în rană. Dragostea oarbă pentru Arsinia era consolarea cea mai de preț în acele clipe. Se ruga ca totul să fi fost o părere și pentru soțul ei, dar nicio rugăciune nu avea efect asupra deprinderii meschine de a jumuli banii bătrânei. În relația cu Arsinia, Leanța se purta ca o fetiță care nu vrea să scape din mâini păpușa preferată, iar Arsinia, sub pretextul că studenția la București este solicitantă și costisitoare, abia dacă își făcea timp să sune măcar săptămânal ca să mai întrebe de sănătate. Leanța, încăpățânată până la pierzare, dacă reușea să o prindă la telefon, își mințea soțul că Arsinia a avut inițiativa să sune și să le ureze de bine. Lucrul ăsta era parțial adevărat, căci Arsinia suna foarte rar, doar pentru a lua pulsul ambientului și își intensifica apelurile în prag de sărbători, când oamenii sunt mai buni și mai generoși.
De aceea Ițenco ieși în curte. Se apropia Paștele – nimic mai nimerit ca fata să adulmece niște bănișori. Dezgustat, Ițenco scuipă și se întoarse în casă strigând:
—Hai, femeie, că trebuie să sune Maurice. Nu mai ține linia ocupată!
—Bine. Te pup. Pa, zise Leanța și puse receptorul în furcă, apoi către soț: Mă, daʼ fata voia să vorbească cu tine. Ce ai cu ea?
Leanța avea talentul de a pune întrebări despre lucruri petrecute de mii de ori sub nasul ei ca și cum acestea nu au existat. Și darul de a pune întrebări care sfidau fără discernământ gravitatea lucrurilor impuse de situație. Ițenco spuse:
—După mine, Arsinia nu ar păpa un leu de la noi. Știu că tu îi dai bani pe ascuns, mai mulți bani decât îmi zici mie. Nu procedezi bine în primul rând pentru ea; o înveți cu nărav și asta o să-i dăuneze în viitor.
—Tu te plângi de bani? ripostă Leanța fără să ia în seamă avertismentul soțului ei. Păi tu, care ți-ai operat penisul cu 6000 de euro, te calicești la câțiva leuți pe care îi dau fetei? Vezi că vorbești cu păcat.
—Fii atentă, muiere rea ce ești! Când Arsinia o să-ți dea exact ce meriți, eu nu voi fi acolo ca să te avertizez.
—Adică peste 15-20 de ani, cum ai avertizat-o și pe Didi?
—Bag de seamă că vocea nepoatei tale te-a drogat, nu că ai fi fost vreun model de judecată și înțelepciune. Dacă Arsinia șade la masa mea de Paști, îți promit că vă bag câte un pește întreg pe gât și ție, și ei!
Ca trezită din hipnoză, Leanța luă treaba în serios. Își sună de câteva ori nepoata de pe mobil, dar aceasta, tipic ei, nu răspundea. Abia spre seară, Arsinia bănui ceva grav și se îndură să răspundă. Leanța îi spuse în mod clar să își facă planuri de Paști cu prietenii, pe motiv că Ițenco este programat la un examen medical. Arsinia înțelese situația fără nicio dificultate și închise telefonul.
—Slavă Domnului! zise fata simulând că își provoca singură voma.
La celălalt capăt al firului, Leanța își privi ochii umezi în oglindă și spuse:
—Sărmana copilă ar fi vrut atât de mult să fie aici cu noi!
Într-un târziu, Maurice răspunse la telefon, trădând un calm isteric pe care Ițenco se prefăcu a nu-l observa.
—Maurice! Maurice! Nu mi-e bine deloc și am nevoie de un consult la Calonfir.
—Omule, dar ai fost la el acum trei luni.
—Da, Maurice, dar problema nu e acolo. Mă doare ficatul, inima îmi joacă feste și mă doare totul înăuntru.
—Și ce să facă domnul Calonfir? El este oncolog. Ți-a spus și el că acolo stai bine. Ai putea să mergi la un cardiolog sau naiba știe, că nu mă pricep.
—Dar poate îmi face Calonfir intrarea la niște medici competenți din București. Te rog, Maurice, știi că îmi pun baza în tine.
Maurice pricepu aluzia și respiră pentru a se menține calm, zicând:
—Crede-mă că voi face tot ce pot.
Apoi dialogul se suspendă, ceea ce îl făcu pe Ițenco să urle:
—Dintre toți paraziții, pe voi v-am îndopat cel mai tare! Acum, că sunt bolnav, vă rugați să mor ca să nu vă tulbur tihna?!
Leanța se cruci crezând că soțul ei îi făcea reproșuri celui pe care ea îl considera atât de bun și, totuși, atât de periculos. Dar se liniști când îl văzu pe Ițenco umblând de colo până colo și gesticulând agresiv din mâini. Femeia credea că acela e doar un scandal trecător, nu la fel de mare ca altele, de aceea îl lăsă pe om să refuleze. Merse în curte și, preț de aproape trei ore, lucră între vaduri, alternându-și ocupația cu vizite la raftul cu licori. La un moment dat i se păru că își aude soțul lătrându-și nemulțumirea și iar se cruci, bodogănind:
—Aracan de mine, că toată viața nu i-a tăcut gura!
Când se înseră și Leanța se simți suficient de cherchelită, ea intră în casă, unde Ițenco își susținea dramatica reprezentație. Omul răcnea până cădea istovit și izbucnea în plâns. Refuzând consolarea soției, rememora anii în care a tras ca boul la jug pentru bunăstarea bucureștenilor profitori și se punea din nou pe răcnit:
—Putori ordinare! Un capăt de ață nu v-am cerut cât am fost în putere! Și acum, când nu mai pot munci, sunteți atât de ocupați cu viețile voastre? Asta-i viața! Așa îmi trebuie!
Prea beată pentru a-și simți urechile deranjate de acele răbufniri, Leanța se întinse pe canapeaua din sufragerie și adormi fără să știe cât a durat delirul celui care, simțindu-se trădat, se condamna singur la moarte.
Criza isterică din acea zi a generat câteva pete roșiatice pe burta lui Ițenco, pete care mai târziu s-au învinețit și au crescut în suprafață. În aceeași perioadă se împlinea un an de la moartea surorii lui de la București, aceeași care îi fusese nașă de cununie, aceeași care se fălise cu încuscrirea cu fostul ministru, aceeași în care Ițenco vedea o altă formă de protecție și siguranță. Maurice îl sunase pentru a stabili condițiile de parastas, ocazie cu care îl asigurase pe bătrân de o primire la Calonfir.
—Când are loc slujba de pomenire? întrebă Diana.
—Chiar de Paștele Blajinilor – zise Leanța.
—Așa?! Din câte știu, blajini sunt aceia care s-au remarcat prin bunătate în timpul vieții.
—Nu, Didi, blajini sunt strămoșii.
—Adică străbunii. De ce să fie pomenită scorpia aia odată cu blajinii?
—Parcă nu știi cum e la ei în neam: fală, răutate și snobism, chiar și după moarte!
În timp ce femeile purtau acest dialog, Ițenco se frământa la mormântul surorii lui, luând aminte unele detalii pentru a-și indica propria îngropăciune. De aici, merse cu Maurice la cabinetul doctorului Calonfir. Pe drum, Ițenco își privea nepotul prin alianță ca și cum ar pune întrebări la care Maurice nu avea de gând să răspundă. Până la urmă, soția lui se înrudea direct cu bătrânul, așa că acesta nu avea decât să o întrebe pe ea. În cele din urmă, Ițenco întrebă:
—Maurice, putem lungi puțin drumul ca să vorbim ca în vremurile bune?
—Sincer, mi-ar face o mare plăcere, dar sunt presat de niște urgențe și trebuie să ajung la Galați. Ți-am spus că am de rezolvat unele chestii și că riscam să nu ajung nici la parastas.
Ițenco băgă de seamă că spiritul deschis al lui Maurice de altădată se exprima acum în urgențe și unele chestii. Cu alte cuvinte, simțea că Maurice purta cu el conversația sterilă, așa cum însuși procedase de atâtea ori pentru a evita subiectele cu adevărat importante. Băgă de seamă că nepotul îi evita privirile, drept pentru care nu putea înțelege dacă acestuia îi venea greu să accepte ceea ce părea evident. Tot atunci, Ițenco a simțit că orice fir cu bucureștenii s-a rupt definitiv.
La întoarcerea acasă, fu întâmpinat de o soție mai degrabă dornică să-i fie satisfăcută curiozitatea femeiască decât îngrijorată de veștile pe care le-ar primi.
—Nu vorbesc nimic cu tine! o repezi el de la poartă. De acum încolo, discut numai cu Darius.
—Ai vrut să spui Diana?
—Poftim: cu Diana și Darius.
—Dar cu mine de ce nu vrei să vorbești?
—Pentru că ești ruptă de realitate!
Din urma lui, Leanța bodogăni:
—... zise luciditatea întruchipată!

Vizualizări: 40

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Aprilie 2, 2019 la 11:02pm

Felicotări!

Lecturat cu mare drag!


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Martie 30, 2019 la 12:04pm

Lecturat cu admirație!

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/