Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Pe drumul de întoarcere din capitală, Diana răsfoia dosarul primit în copie de la medicul cu care se întâlnise. Îi răsuna și acum în urechi mărturisirea lui că i se păruse suspect modul tranșant și expeditiv cu care Leanța reculase la ultimul apel telefonic. Iar Diana simțea o neliniște furibundă la gândul că mama ei continua să distrugă ori să țină ascunse lucruri de mare însemnătate pentru familie și mai ales pentru ea. Respingerile nejustificate, cenzura arbitrară, restricțiile absurde, precum și idealizarea frivolă a unora și devalorizarea crudă a altora, toate acestea se desprindeau dintr-un trecut incert și invadau prezentul parcă pentru a spori cu atât mai mult angoasa. Iar Leanța, cu aceeași aură de liniște și detașare, îi rânjea victorioasă, obtuză și autosuficientă, făcând asigurări că nimic nu va ieși decât așa cum vrea ea și numai ea. Diana rememoră etape însemnate din trecutul ei și realiză cu stupoare că, până nu demult, viața ei a fost umbrită de această mamă toxică.
—Îmi dau seama că părinții mei m-au influențat astfel încât să pară că eu am decis mereu pentru mine. De câte ori au intervenit în deciziile mele și ceva a mers prost, au sărit amândoi să latre la mine că nu le-am urmat cu strictețe indicațiile.
—Pretențioși în căutarea perfecțiunii, dar comozi în a te forma și grăbiți mereu să îți taie aripile, zise Darius. Nu cumva părinții tăi au avut o mare problemă cu ei înșiși, iar tu ai fost doar sacul de box în care ei își refulau frustrările?
—Tata, mai puțin. Uneori îmi făcea pe plac nu pentru că meritam sau aveam dreptate, ci pentru a-i face în ciudă mamei. Dar mama se încăpățâna să nu admită lucruri evidente – și nu pentru că nu le înțelegea la justa lor valoare, ci pentru a mă tortura cu sentimentul de nedreptate și desconsiderare. O furie oarbă îi întunecă și acum privirea, iar uneori îmi arată că mă consideră o prezență ostilă în viața ei. Știu că, spre binele meu, ar trebui să stau departe de ea, dar nici nu pot să o las singură. Își merită supliciul cu vârf și îndesat, ba chiar aș contribui la pedeapsa care i se cuvine. Dar o las așa. Cu cât persistă în erori, cu atât mai mare îi va fi regretul, căci ea nu suferă de vreo boală psihică semnificativă, în ciuda alcoolismului ascendent, ci de patima golului de sine, un gol pe care crede că îl suplinește transferând asupra mea vina pentru eșecurile ei.
Zicând acestea, Diana lăsă dosarul pe bancheta din spate și zise:
—Vreau să ajungem la Pohu. Știu pe cineva care vorbește foarte deschis despre trecut.
La Pohu, Diana și Darius s-au întâlnit cu femeia misterioasă care, la înmormântare, se făcuse martora scenelor Leanței și ale Arsiniei.
—În sfârșit, ați ajuns! Numele meu este Rita. Haideți, poftiți înăuntru.
Rita era o femeie între două decade, cu părul ușor albit, dar încă bogat, păstrând în permanență pe chip un aer vioi. Ochii ei erau mari, senini și lucitori, ca și cum anii au fost generoși cu ei și nu le-au răpit farmecul tinereții, semn că poarta către suflet i-a rămas mereu deschisă. Nu avea copii, însă adoptase o fetiță din orfelinat și, pentru că aceasta învățase carte bună și a plecat în Franța, luase de suflet nepoții unei surori, ai căror părinți se prăpădiseră într-un straniu accident de barcă pe Dunăre. În vacanțele școlare, curtea ei se umplea de copii din comună și din satele apropiate, căci Rita și soțul ei construiseră un veritabil parc de distracții acolo, un paradis în care vegetația bogată se armoniza cu aranjamente moderne, cu fântâni arteziene, piscine, tobogane, trambuline și o tiroliană care pornea de la o căsuță din lemn construită în copac și se oprea într-un panou căptușit cu bureți spre amuzamentul inedit al copiilor. Se dusese vestea că la Rita în curte era un colț de rai.
După ce musafirii se făcură comozi, Rita se adresă Dianei:
—Sper să îți amintești de mine. Ne-am întâlnit la priveghiul bunicii tale. Ciudat să ne vedem numai la morți, nu-i așa? Dar uite că, acum, nu mai porți doliu și îmi pare bine că ai trecut ușor peste asta.
Diana își aminti abia acum că, la acel priveghi, Rita i-a remarcat suferința și i-a oferit umărul.
—Te-am văzut acolo singurică, nebăgată în seamă și tare mi s-a rupt sufletul să văd că mama ta o dădea înainte cu rachiu și se scremea să pară doborâtă de situație. I-am spus să fie mai aproape de tine, pentru că suferi cumplit în tăcere și drept îți zic că nu mi-a venit bine să văd atâta răceală la ea.
—Așa e mama: o actriță de mâna a treia, rece cu familia și beată de iluzii și rachiu.
—Dar acum bea mai mult decât înainte?
—Acum nu se mai ascunde sau o văd eu altfel de când m-am mutat la țară. Dar știu că i-a plăcut rachiul dintotdeauna.
Rita turnă cafea în cești, apoi întrebă:
—Ai tăi ți-au povestit vreodată cum s-au cunoscut și ce anume i-a adus la căsătorie?
—Tata mai închega mici povestioare, vagi și presărate cu ficțiune. Dar mama, care manifestă pudibonderie străduită, pare că nici nu își amintește acele vremuri. Și nici pe tata nu îl lăsa să dezvolte povestea, spunând mereu că e un lucru rușinos.
—Aha! Rușinos. Pentru ea, poate! Păi în acea poveste pe care ea o consideră rușinoasă zace explicația căsniciei lor. Știi despre ce vorbesc?
—Bănuiesc ceva, dar nu strică și niște detalii.
—L-ai auzit vreodată pe tatăl tău vorbind despre iubirile dinainte de Leanța?
—Iubiri, nu. Dar de multe ori a spus că a avut de ales între două Elene și, când amintea de cealaltă, devenea melancolic și asta îi punea mamei orgoliul pe jar. Se pare că părinții mei nu s-au căsătorit din iubire adevărată. Nu cunosc amănunte, dar fotografia lor de nuntă o spune foarte clar: mama abia își putea stăpâni un surâs triumfător, iar el avea ochii înecați în nostalgii, parcă nedorind să fie prezent la propria însurătoare.
—Îți dau mare dreptate. Acum e rândul meu să spun că eu sunt cealaltă Elenă.
—Și asta mi-am imaginat de când am remarcat ostilitatea mamei față de tine când ai venit la înmormântarea tatei. Sigur, nu credeam că ești cealaltă Elenă, ci una dintre iubitele cu care tata și-a înșelat soția.
—Eh... Pe acelea nu le-ar fi privit cu atâta ostilitate, căci ele îi aminteau de erorile soțului și întăreau imaginea ei de soție fidelă. Dar pe mine Coco m-a iubit enorm și înainte, și încă o vreme după ce s-a însurat.
Diana zise cu un surâs:
—Mereu am remarcat la tata a afecțiune cumva străduită față de mama.
—Nu-i așa că se zvonea că tatăl meu a lovit un om cu sapa în cap, că acel om a murit din cauza asta și că familia lui Coco a fost împotriva relației noastre?
—Asta zicea și el, dar a revenit de atâtea ori cu povestea, încât am bănuit că intenția lui era să ajungă mai departe cu mărturia.
—Adevărul e că, de fapt, nici mama ta nu a fost agreată de familia lui – și încă mai înverșunate au fost mama și surorile lui la vestea că el stabilise deja ziua nunții.
Darius interveni:
—Într-o confesiune a lui, socrul meu a lăsat să planeze ideea că însurătoarea lui și nașterea Dianei au fost unele dintre condițiile cerute pentru a ocupa postul de șef de Centru, ca și cum statutul de părinte completa un tablou al responsabilităților. Dar am luat asta ca pe o declarație fantezistă menită să lămurească relația lor compromisă ori ca pe un preambul la niște mărturii cu adevărat edificatoare.
Rita privi spre Diana și întrebă:
—Este cu referire la o sarcină pierdută în primele luni ale căsniciei lor?
—Poate că da, zise Diana. Dacă eu m-am născut în decembrie, am fost concepută în martie, când ei împlineau abia trei luni de la nuntă. Mama zicea că ar fi trebuit să nască băiat. Dar nu îmi iese ceva la socoteală. Când putea să evolueze sarcina astfel încât să se distingă sexul fătului, să îl piardă și să mai rămână însărcinată cu mine? Dacă țin cont de aluziile mamei, înseamnă că era deja însărcinată în ziua nunții, ceea ce intră în contradicție cu falsele ei pudori.
—Dar noi știm foarte bine că o femeie frigidă și excesiv de pudică este așa pentru că nu se simte bine cu corpul ei. De cele mai multe ori, această jenă reiese fie dintr-o traumă, fie dintr-un secret murdar. Iar mama ta, pentru că a consumat prima experiență sexuală înainte de cununie, a devenit excesiv de moralizatoare, strictă și intransigentă privind sexualitatea.
—Înțeleg de aici că l-a legat pe tata de ea cu o sarcină inexistentă.
—Bingo! Decretul 507 era deja dat, iar tatăl tău se cam temea de abuzurile comise de organele comuniste. Ca o altă ironie, Leanța i-a dezvăluit pierderea sarcinii chiar de ziua lui, la Bobotează. În perioada aceea, eu și Coco ne mai vedeam din când în când și schimbam o vorbă. El a zis că s-a însurat cu strângere de inimă, dar că acum nu mai are ce face. Iar soacra lui a știut mereu treaba asta, ba chiar și-a privit fiica cu vădit reproș pentru gestul ei neortodox. Tatăl tău a fost un cavaler șarmant, de aceea înțeleg ca naiva de Leanța să nu îi fi putut rezista. Mama ei s-a opus acestei cununii explicând că în ochii lui Coco se citeau iubirea pentru altă femeie și teama de a-și lega viața de cea cu care a trăit un moment de infatuare erotică. Iar tu trebuie să ai o idee despre mentalitatea acelor vremuri.
—Costea zicea că multă lume a declarat că, prin acea cununie, mama mea a căzut pe rele mâini. Dar el e recunoscut pentru felul de a denatura faptele.
—Te rog să mă crezi: unchiul tău este un mincinos fără pereche. El presară minciuna cu mici adevăruri, puse judicios în context, iar acest obicei i-a fost cultivat din adolescență, când își pregătea lungul drum în slujba comuniștilor. E drept că mama Leanței a primit acele avertismente, dar femeia, cunoscând dedesubturile situației, a avut un singur răspuns: fiica ei a ales singură pe ce mâini să încapă. Iar tu știi că bunica ta a fost o femeie obiectivă și modernă.
—Din partea mea, bunica a fost demnă de toată stima și nu înțeleg de ce mama nu i-a împărtășit viziunile.
—Între Leanța și mama ei e o deosebire la fel de mare ca între tine și Leanța. Nu e deloc ușor să faci uitat un secret murdar ca al ei, să menții aparențele pe o linie fixă; ajungi să turbezi și, puțin câte puțin, viața dublă pe care o trăiești te transformă până la manie și psihoză. Nu e de mirare că ea a îndurat cu atâta stoicism căsnicia vitregă cu un soț care nu a iubit-o niciodată. Iar femeia care dovedește asemenea ambiție și tărie trebuie să ascundă un spirit înfiorător. În toți anii ăștia, natura profesiei m-a purtat des la Coridu și am putut să remarc crisparea lui Coco, mereu aceeași. Revederile noastre erau pentru el un prilej de a evada din cotidian prin evocarea unor amintiri dulci. În rest, ne păstram în limitele profesiei: făceam intabularea și plecam la treburile noastre.
—Acum înțeleg de ce tata spunea că, dacă femeia lui ar fi lucrat la Primărie, ar fi recuperat mai lesne pământurile din mâinile comuniștilor. Era felul lui de a-i face în ciudă mamei, punând-o permanent pe un loc inferior în topul femeilor din viața lui. Iar mama, cu toată căsnicia complicată de care se văita, nu a suportat gândul de a se ști departe de omul lângă care se simțea bine ca un cățel întors mereu să lingă bocancul care tocmai îl lovise.
—Dar cum a fost el în ultima vreme?
—Total diferit față de cum l-am știut o viață întreagă. Mai bine spus, a fost tatăl de care mi-a fost greu să mă despart, cu toate că am și lui multe să-i imput.
—Of! Copile, îți înțeleg dificultatea și știu ce viață aspră ai dus sub auspiciile unor părinți care nu s-au iubit, ci doar s-au tolerat de dragul uzanțelor impuse de rigorile vremii. Deși mi-am iubit soțul cu toată ființa, recunosc că o parte a sufletului meu s-a întors mereu către dragostea adolescenței mele și asta m-a făcut să vreau să văd cum a mers viața lui Coco. Nu regret viața fără el, ci nefericirea lui – și nu mă poate convinge nimeni că nu a fost un nefericit.
—A fost un nefericit, într-adevăr și asta se vede cel mai bine în fotografii.
—Cu toate astea, el te-a iubit mult. Nu spun vorbe mari în preajma morții lui. Dar pune-te în pielea lui – femeile se pot pune în pielea bărbaților, nu și invers! – și încearcă să experimentezi viața intimă alături de femeia dificilă care este mama ta.
—Ar reieși că mama a fost geloasă pe iubirea lui sinceră față de mine?
—De ce nu? În materie de competiție, noi suntem exterminatoare: nu vrem ca rivala să devină cuminte și neputincioasă, ci vrem ca ea să nu mai existe! Așa că, dacă nu ai simțit dragostea mamei tale, ci o sumă de respingeri și văitări, află că asta era metoda ei de a cere libertate pentru propriile idei și manufacturi personale.
—Pe bune?! Rita, îmi faci impresia că, în toți anii ăștia, ai dezvoltat o obsesie față de familia mea. Mă rog, poate că surescitarea de moment îmi amestecă percepțiile, dar să fii pe aceeași undă cu întrebările mele îmi întrece orice surpriză.
—Vezi ce face iubirea dintr-o femeie? Nu că ai fi străină de riscurile dedicării unei iubiri totale, văd bine asta în relația ta cu Darius. Fără să îmi fie rușine, susțin că nemurirea iubirii mele față de Coco mi-a ghidat viața pe drumuri ce au făcut inevitabile oricare intersectări ale destinului.
Diana îl privi pe Darius cu un acces de lăcrimare, apoi își refugie ochii către poarta de suflet care se deschidea tot mai larg în privirile Ritei.
—Ai ochi de copil nefericit, îi spuse Rita. Și mă doare cumplit să văd că te agăți cu disperare de o iubire vaporoasă, ca și cum ai vrea să îți găsești completarea ființei în ea. Nu caut să îți destabilizez reperele și așa destul de șubrede în raport cu mama ta, dar țin să te întăresc pentru cele ce vor urma. Tu ești, încă, un copil inocent și nepregătit pentru ce are să se releve din imaginea ideală a femeii vieții tale.
Intuind unde va duce subiectul, Diana spuse:
—Dă-mi voie să te contrazic, Rita. Mama e demult abrutizată. După cât rău mi-a făcut, între noi a rămas o relație sterilă. Dacă aș pune ura și iubirea pe balanța sentimentelor mamei, brațul urii ar coborî din prima secundă. Așa că nu îmi mai fac speranțe că își va reveni, ci doar încerc să îi înțeleg noaptea minții pentru a ști de ce rele să mă feresc.
—Dar cu fiica ta cum este?
—Arsinia nutrește ostilități mocnite față de mine. Știu originea lor, dar nu mă zbat să duc lupte de lămurire cu ea, de vreme ce refuză cu obstinație să gândească profund asupra lucrurilor. În plus, acum, după moartea tatii, caută să întărească relația cu mama mea.
—Dar ce a fost diferit până acum?
—Arsinia își făcea iluzia că părinții mei au deținut o imensă avere și speră că va primi o cotă impresionantă. Tata a mirosit visul ei neortodox și a început să o privească numai cu ochi critici. Păi cu o zi înainte ca tata să moară, ea se interesa de existența vreunui testament.
—Și mama ta știe oroarea asta?!
—Desigur că știe. Mai bine spus, a știut și a uitat foarte repede.
—Dar de ce este așa permisivă cu ea?
—Se teme că dojana va fi pedepsită cu o lungă perioadă de absență. Și doar i-am zis și eu, și tata de atâtea ori, ba am avertizat-o asupra unor lucruri cu puțin înainte ca ele să se întâmple. Nu, domnule! Se aruncă precum berbecul cu capu-n zid și râde ca proasta când își duce obsesia la capăt. Iar meschinăria Arsiniei este opera hoanghinei de maică-mea, căci îi dădea bani pe ascuns, îi promitea marea cu sarea și o învăța să țină toate astea în secret. Ea nu ține cont de consecințe, nu privește în perspectivă și face numai după cum o taie capul.
—Totul ca să te pună cu botul pe labe?
—Să mă vadă distrusă definitiv! Ar avea o mare satisfacție dacă o lume întreagă m-ar vedea adusă la nebunie. Îți dai seama cât a evoluat mania ei? În ultimele zile din viață, tata nu a vrut să vorbească nimic cu ea, ci doar cu Darius. Nici să mănânce din mâna ei nu voia, ci doar de la mine. Vecina a întrebat dacă el s-a împăcat înainte să moară, iar ea, neavând inspirație la minciună, zicea că nu poate judeca deoarece nu își revenise din suferință. Acum, scoarța așteaptă să îi spună Darius tot ce a vorbit cu tata, dar el o lasă să fiarbă la jar mărunt.
—Nici nu ar fi indicat să îi spuneți toate. Vă răciți gura degeaba, iar Leanța își croiește un scenariu fictiv pe care îl va expune într-o nesimțire lumii proaste și iscoditoare.
—Dar stai, că bomba abia acum vine. De câteva ori am surprins-o delirând în urma unui coșmar și, de fiecare dată, zicea că nu a otrăvit pe nimeni. Tata mai avea obiceiul să îi spună că ea îl otrăvește. Apoi completa: că îi otrăvește sufletul. Și continua jocul refuzând să mănânce din ce gătea ea. Zilele trecute am fost la București, unde tata a făcut ultimele analize și am cerut doctorului care s-a ocupat de el o copie după dosarul medical. Știi ce apare în rubrica indicatorilor secundari? Posibilă intoxicare accidentală cu hidroxid de sodiu! Tata era foarte atent la tot ce băga în gură, iar despre o tentativă eșuată de suicid nici nu încape vorbă. Cât o privește pe mama, ale cărei uri sunt totale, pot să cred că a făcut un lucru necurat și s-a oprit cu câteva luni în urmă, când corpul tatii era deja prea slăbit ca să se recupereze. Mama are profilul psihologic al criminalului clasic: dârză în întreprinderi, ambițioasă din cale afară, lipsită de remușcări, are fantezia crimei și poate închega un plan perfect, numai că îi lipsește un element: complicele, cel care să îi spună că gestul ei este perfect justificat și că nemernicul și-o merită din plin. De aceea nu are curajul să înfigă cuțitul, dar, dacă ar găsi mâna potrivită, ar duce lucrul la capăt. M-am lămurit demult de neputința ei teatrală, de amenințările demonstrative cu pusul capăt zilelor și pe ea o irită să vadă că nu mai are influență asupra mea. Căci, după trei decenii în care mi-a împuiat capul că tata e un dobitoc și un nebun, iată că ceva s-a schimbat în optica mea și am început să îi pun asupra toate reprezentările ei despre tata. Rezultatul a fost că ea transfera propria vină asupra lui și a mea, dar o făcea în gura mare, ca și cum pregătea lumea întreagă de blestemul inevitabil ce avea să cadă asupra odioșilor care îi făceau viața un calvar.
—Bine, dar, dacă există suspiciunea asta, de ce nu mergi mai departe pe cale legală?
—Stai liniștită. De la o vreme, nu se mai găsește sodă caustică în gospodărie, scoarța tolerează pisicile, iar câinii nu mai mor otrăviți la noi în bătătură. Și totuși, meteahna ei nu are leac. Va greși din nou, de data asta enorm, iar eu sper să nu îi cad în plasă înainte de a o pune în fața Instanței. Iar acea Instanță nu va fi lumea, nici familia, ci Leanța însăși, căci oamenii ca ea ajung să se mutileze psihic și fizic cu aceeași lipsă de stăpânire cu care au otrăvit sufletele altora!

—Atunci, dacă Coco făcea deseori aluzii la otravă, poate că bănuia ceva.

—Mai degrabă o credea în stare. Tu știi că tata, cu șase luni înainte să moară, și-a presimțit sfârșitul?

—Serios?!

—Ba mai mult, a fost atât de convingător când mi-a spus asta, încât și eu am simțit că va muri în anul ăsta.

—Păi bine, dar oamenii, când simt că mai au puțin de trăit, devin confuzi, incoerenți și agitați sau neobișnuit de calmi și detașați.

—Tata a fost lucid și oarecum detașat. În plus, a cumpărat găini, caș proaspăt și multe alte alimente, ca și cum strângea provizii pentru mesele de pomenire ce aveau să fie. Corelând toate astea cu refuzul de a vorbi cu mama, cred că presentimentul morții lui a fost doar o mască pusă pe dorința de a pleca mai repede dintre noi, deși era în putere.

—În cazul ăsta, tatăl tău a fost un om tare. Poate a simțit, totuși, o grea povară pe suflet și nu a mai putut s-o ducă.

—A avut poveri, a fost și el o povară uneori, dar îmi pare rău că a plecat lăsând în urma lui o cotoroanță.  

Vizualizări: 40

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Septembrie 23, 2019 la 8:47pm

Lecturat cu mare drag....Felicitări!

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/