Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Și uite, așa trecură doi ani, timp în care Diana își abandonă mama în lumea viciată pe care bătrâna și-o construise; doi ani de sumbre reflexii asupra duplicității cu care Leanța se făcea un pericol tot mai mare pentru sine. Doi ani în care Leanța nu și-a oferit măcar o dată ocazia de a se dovedi mama asupra căreia Diana putea să se fi înșelat. Cu toate astea, din sufletul Dianei încă mai pleca acel fir nevăzut care o lega de această femeie ruptă de sine și de fiica ei.

Când Darius i-a spus Leanței că Diana nu o simte ca pe o mamă de foarte demult, chiar din copilărie, femeia rămase mută, părând preocupată de serioase chestiuni autoimpuse. Se vedea limpede că nu îi pica ușor declarația fățișă de care era sigură că va veni odată și odată. Dacă, pentru acest inevitabil, își construise un monolog potrivit furtunoasei Diana, lui Darius nu știa cum să i se prezinte în dreptul ei deplin la viața pe care o dusese așa cum se pricepuse până atunci. Darius îi părea un om captiv în frumoase irosiri numite idei, meditativ și de o abstracție ermetică ce o ducea până la paroxism, ca și cum ar trece prin viață fără să ia parte la treptele devenirii. Leanța, tânjind să iasă din monada ei ca viermele din măr, aștepta din partea ginerelui plusul care îi lipsea Dianei, respectiv să admită faptele în sinea lor, intraductibile și, totuși, maleabile printr-un firesc dat în vremuri ancestrale. Ori el avea darul de a privi prin oameni, prea puțin atras de patimile vieții lor plate, ceea ce stârnea femeii o nerăbdare isterică. Dacă dialogurile cu el erau mai așezate, Darius îi făcea, totuși, impresia că, cerând prea mult de la ea prin elocință, nu urmărea decât să îi râdă în nas pentru sărăcia lexicală, mai ales că fusese cadru didactic.

—Aveți o bibliotecă bogată.

—Așa! Și?... făcu Leanța strângând robinetul la chiuvetă.

—Diversitatea cărților din ea ar trebui să vă păzească de platitudinile ușor abordabile în orice dialog. Sigur, dacă nu cumva marea colecție de volume este doar expresia unui snobism lesne de regăsit în reacțiile care vă însoțesc relația cu lumea. Ca să fiu mai explicit, orice om care posedă opere precum „Faust“, poeziile lui Byron sau întreaga „Comedie umană“ a lui Balzac e susceptibil de a le fi citit, ceea ce s-ar remarca în felul său de abordare și receptare a oamenilor. Greșesc?

—Eu știu?

—În caz contrar, absența și refuzul arogant de a lua contact cu asemenea opere poate duce la o cultură literară precară, de cele mai multe ori limitată la irmoase eminesciene, celebra poveste a lui Creangă, stimulatoarele creații lirice ale unui D.H. Lawrence și, de ce nu, mărunțișuri siropoase ale Sandrei Brown. Subliniez: poate duce.

—Ei, mamă, să zici mersi că ai timpul și libertatea pentru a citi. Că pe vremea mea, dacă te prindeau citind unele cărți, te băgau imediat la zdup.

—Mda. Timp și libertate. Nu sunt cu totul de acord, pentru că remarc tineri cu timp și libertate care nu citesc opera, dar citesc critica la operă. Și asta este o altă formă de snobism, la fel de ilară ca cea de care spuneam mai înainte. De aceea, revin: orice carte citită se regăsește în orizontul omului, nu doar în cel intelectual, ci mai ales în cel moral. Lucien Chardon, privit în aparenta lui splendoare, ne-ar arăta că inteligența nativă nu are întotdeauna un scop nobil. Drama unei Fantine ar fi o veritabilă lecție pentru cei care se grăbesc să judece oamenii și faptele lor în mod gratuit. Firește, am întâlnit oameni cumsecade lipsiți de erudiție și cultură, tineri și vârstnici care emanau o bunătate interioară covârșitoare, cu toate că au avut și ei greutățile lor în viață. Cultura, însă, poate inhiba răul originar, temperează pornirile violente și reunește oameni diferiți în respectul față de diversitate.

—Și ce vrei să spui, că nu am citit la viața mea sau ce?

—Departe de mine așa ceva! Eu insist asupra faptului că ceea ce citim se reflectă în felul nostru de a relaționa cu lumea.

—Și la mine ce se vede?

—Vreți răspunsul sincer sau pe cel diplomatic?

—Am înțeles: sunt o incultă pentru tine.

—Nici chiar așa. Doar că trădați un soi de agresivitate care nu se regăsește la o persoană deprinsă cu citirea unor volume ca cele din biblioteca dumneavoastră. Vârsta și nonșalanța libertină ce vă caracterizează nu se regăsesc ușor la oamenii care citesc. De aceea, veți avea mari dificultăți în a ajunge la un consens cu Diana. Lipsa de cultură atrage oamenii într-un cerc al pulsiunilor instinctuale, imediate și gregare. Pricepeți?

Sigur că Leanța nu pricepuse o boabă din debitul lui Darius, prin spiritul ei troglodit aducând o pată rușinoasă nobilei meniri de cadru didactic. Aștepta de mult să afle părerea lui despre ea și credea că, odată lucrurile spuse, toate se vor pierde în neant, ca un zvon, lăsând o tabula rasa în loc. Căci ce altceva se poate prolifera într-un orizont de plutonier, pe deasupra îmbibat de inerentele etilice?

Mai târziu, Leanța își întrebă fiica:

—Cum își permite bărbatu-tău să mă facă o incultă?

—Nu cred că ți-a zis-o chiar așa franc, dar a avut un motiv serios să o facă.

—Voi complotați împotriva mea!

—Lasă orgoliul deoparte și coboară de pe piedestalul tău iluzoriu. Nu ai înțeles nimic din ce ți-a spus Darius, pentru că ești incultă. Iar acum ți-o zic în cuvintele mele: dacă nu ai fi atât de încuiată la minte, ai avea parte de o minimă fericire. Dar tu persiști în mândria pe care numai un orizont îngust o poate prezerva. Și, da: maxima latină cu tăcerea și filosoful nu te ajută în lumea ta. Fii sinceră cu tine și dă frâu liber la tot ce ai mai bun; poate așa ți se relevă latura aceea de care vorbea Darius. Altfel, ești doar un nod gordian de instincte, un șarpe uroboros, un tabernacol care îți mistuie sinele în flacăra trecătoare a amăgirii. Ca tine, sunt mulți în generația milenarilor, așa că lasă orice pretenție de originalitate!

Dar vechile ostilități ale bătrânei reveneau cu obstinație la suprafață parcă spre a cere tributul pe care ea simțea că nu îl primise. Doi ani în care se luptase din răsputeri să îi arate Arsiniei că ar da o lume întreagă la o parte pentru ea și în care simțea, totuși, că fata nu dorea acest lucru, că viața ei se ghida după alte perspective și, în felul ăsta, i se dădea de înțeles că unii oameni pot rămâne doar cu un gol interior; doi ani de speranță că poate cumpăra iubirea pe care nu o primise de la soț și pe care a suprimat-o în propria fiică trecură la fel ca toată viața ei dinainte.

Iar la capătul acestui interval de timp, Leanța vedea că oniricul imperiu de cleștar se clatină și că forul ei interior amenința să nu îi mai servească. Costea, marele sprijin din vremuri de restriște, mărețul consilier și oracol, se îmbolnăvea. Abia atunci, Leanța era cu adevărat disperată de perspectiva singurătății. Căci cine altcineva îi dădea cele mai nimerite sfaturi și o impulsiona să acționeze în unele situații chiar cu prețul absurdului? Cine să îi mai spună ce are de făcut și să îi încurajeze inițierea planurilor și concretizarea propriilor idei? Cui avea să i se mai vaite de soarta ei oropsită și de nebunia inexplicabilă a Dianei?

Și totuși, forul interior, deși dădea semne de neloialitate, trebuia să ducă la bun sfârșit menirea subconștientului și să arate lucrurile în deplina lor banalitate, oricât ar fi fost ea de neacceptat. Ceea ce Leanța negase în mod susținut și până la desființare o viață întreagă ieșea încet și sigur din capsula memoriei latente spre a deveni o nouă realitate – mai bine spus, realitatea pe care ea încercase cu toată energia proprie să o ascundă față de sine. Cu cât sporea grija ei față de sănătatea lui Costea, cu atât mai multe borne de orientare se aprindeau în arealul întunecat al automustrării. Nefiind pregătită să facă față inevitabilului, jinduia după o încurajare din partea Dianei și a lui Darius. Dar amândoi se vădeau impasibili și sceptici înaintea temerilor ei; sceptici pentru că bolnavul de acum jucase de mii de ori acest rol cu paharul în mână și impasibili pentru că, la un acces de beție, Costea a dovedit o totală lipsă de respect față de Diana.

După moartea lui Ițenco, vizitele Leanței în casa copilăriei de la Pohu s-au întețit, iar pentru asta avea nevoie ca Darius să o ducă acolo cu mașina. Cu prilejul acestor vizite, Darius descoperi latura dominatoare și vulgară a lui Costea, precum și patetismul său fățarnic atât de asemănător cu cel al Leanței. Adresele necenzurate aduse Dianei, larghețea frivolă a evocării aventurilor lui erotice și faptul că odată o scuipase în gură ca pe o prostituată de care tocmai se folosise îl făcură pe Darius să îi spună Dianei:

—Am impresia că unchiul tău, fără să își dea seama, simte față de tine o atracție sexuală.

—Așa se manifestă el la beție. Nu îl lua în seamă.

—Mă rog, tu îl cunoști de mai mult timp decât mine.

Potrivit oricărei legi a firii, trecerea rapidă cu vederea peste asemenea lucruri culminează în mod dezgustător și, aproape de fiecare dată, cea care suferă cel mai mult are de purtat stigmatul vinovăției principale.

Așadar, Costea vânduse casa părintească după ce petrecuse câteva luni într-o cumpănă de mai mare râsul. Petrea nu era de acord cu acest demers, nutrind speranța că domeniul va ajunge pe mâinile fiului său, așa cum lăsase de înțeles Costea – un pas inteligent din partea celui din urmă, căci, astfel, Petrea aducea lingușitoare servicii. Leanța, însă, umbla cu temenele pe lângă fratele ei, într-un acord tacit față de intenția lui, visând la un gest de generozitate din partea acestuia. Totuși, Costea lătra frecvent că mama lui i-a cedat imobilul pentru că numai el avusese grijă de bătrână în ultimii ani de viață, spre iritarea cumnatei sale, zisă Olteanca cea Spurcată, care afirma cu ciudă:

—Daaa! A avut atâta grijă de mă-sa, că, la nici un an de la semnarea actului de împroprietărire, soacră-mea a murit! Și încă în condiții suspecte!

În contrapartidă, Costea reclama:

—Parvenita aia analfabetă să-și vadă de oala ei! Că mă-sa a venit la nunta ei doar cu un tort făcut din mămăligă, așa cum se face numai la pârliții de olteni!

Aceste tensiuni meticulos alimentate de Costea aveau menirea de a anunța că nu intenționa să împartă roadele cu frații lui. Întrebat de vecini ce va face cu banii din vânzarea casei, el declama cu emfază:

—Am trei nepoți! Lor le rămâne tot!

Și iată că, astfel, părinții și copiii erau puși în disensiune prin același mecanism folosit de comuniști în segregarea indivizilor dintr-o societate. Cu cât amenințările lui Costea de a nu lăsa nimic fraților lui – pentru că nu l-au sprijinit în întreținerea mamei – erau mai agresive, cu atât sporeau lingușeala Leanței și a Oltencei, spre iritarea lui Petrea. Manipulator desăvârșit, Costea aprindea tot mai multe fitiluri declarând fățiș fratelui:

—Eu i-am propus nepotului să își deschidă un service auto aici, în curte, dar să aibă grijă de casă. Dar el zice că nu poate veni din Brașov tocmai aici, în capătul ăsta de lume! De-aia știu sigur că tu și Olteanca vreți să îi las totul lui ca să vindeți!

În duminica dinaintea Paștelui Blajinilor, Costea și-a chemat frații, cumnata și nepoții la Pohu pentru a face o pomenire la mormântul părinților. O solicitare atât de extinsă nu putea decât să semene cu o invitație la negocieri. Veniră toți, mai puțin nepoții de la Brașov, care justificau treburi aglomerate la ei, acolo. Petrea invocase probabilitatea ca fiul lui să ajungă în dimineața următoare, atent în a menține un raport vesel cu fratele lui. În timp ce se ocupa de frigăruile de pe grătarul cu jar, îi spuse lui Darius:

—Roagă-l pe Costea să dea o țuică din aia bună, dar nu spune că-i pentru mine, ca să nu știe nevastă-mea.

Auzind cererea, Costea zâmbi ușor mulțumit de sine și fu atât de generos cu țuica, încât Petrea nici că se mai sinchisea de privirile reprobatoare ale Oltencei. Cum licorile fură amestecate fără discernământ, pornind de la bere, continuând cu vin și stingând arsurile cu poșirca tulbure a lui Costea, mintea lui Petrea începea să dea ușor pe lângă brazdă, stimulat fiind mai ales de ghionturile Oltencei, care nu mai avea răbdare până la soluționarea, favorabilă ei, a chestiunii succesorale. Petrea, însă, după ce mâncaseră cu toții și se simțea bine, își mai turnă un pahar, iar Olteanca, departe de orice normă a discreției, îi smulse sticla din mână și zise pe un ton autoritar:

—Ajunge cu băutura, că mai ai puțin și îți curg balele de greață!

Ochii și așa tulburi ai lui Petrea se făcură negri. Intră în casă, trecu pe lângă Darius și Costea, care discutau în camera din mijloc și merse în dormitorul dinspre stradă, unde începu să răscolească cu furie prin dulapul cu așternuturi. Vădit nemulțumit de situație, Petrea vociferă:

—Băga-mi-aș picioarele! Bine că primești toți nespălații în casă și eu nu găsesc o lenjerie curată!

Costea atât aștepta.

—Dar de ce umbli acolo și nu mă întrebi pe mine?

—Unde sunt cearșafurile?!

—Mă, dar tu îmi ții socoteală pe cine primesc în casa mea?

Petrea își luă un ascendent furibund:

—De când gura mă-tii e casa ta, mă?!

—Hei! strigă Leanța cu vocea ei stridentă și enervantă, ceea ce stârni furia lui Petrea. Nu uita cine e mă-sa!

Petrea, părând că își conștientizează derapajul, ieși să fumeze o țigară. Fumătorii pică deseori în capcana de a crede că țigara calmează, când, de fapt, are un efect invers. Numai cele câteva minute necesare pentru a o consuma pot să facă oarecare ordine în gânduri și să tempereze un comportament agresiv. Asta, însă, nu știa Olteanca cea Spurcată, care, rănită în amorul propriu de cuvintele lui Costea, își întrebă soțul:

—De ce îi permiți să îți vorbească așa? Dar tu ești mai prost ca el?

Agitat de aceste întrebări colțuroase, Petrea stinse țigara și merse hotărât să ia taurul de coarne. Olteanca venea încet din urma lui, dornică să vadă dacă imboldurile ei au avut efectul scontat. Petrea, abia trecând pragul, răcni la fratele lui:

—Ia spune, mă, de când e asta casa ta?!

—De când mi-ați cedat părțile voastre și mama partea ei, boule!

—Dacă mă mai faci o dată bou, îți trag un pumn în bot!

—Ești un bou! zise Costea rânjind a totală desconsiderare.

Petrea se repezi să își consume furia, dar fu oprit de Darius, care îl ruga în mod repetat să nu facă treaba asta. Petrea, însă, îi puse lui Darius mâna în gât răcnind turbat:

—Tu ce vrei, mă?! Ieși, că îți trag și ție una!

Folclorul urban spune că cel care intervine într-o încăierare riscă să o încaseze cel mai rău. Însă Darius dovedi o forță surprinzătoare față de calmul lui obișnuit și, ținându-l pe Petrea blocat, îl privea în ochi repetând rugămintea de a nu face greșeala pe care Costea o aștepta. Leanța, cu tonul ei acut, mai degrabă alimenta starea urâtă decât să o aplaneze, în timp ce Olteanca amenința că cheamă Poliția. Aproape jumătate de minut se zbătu Petrea să iasă din strânsoare pentru a-i îndesa pumnul promis lui Costea, în vreme ce acesta continua să îi rânjească provocator și să îi trimită bezele din vârful buzelor, ca la curve.

Când Petrea își reveni în fire, ieși la țigară însoțit de Darius, căruia îi spuse, gâfâind:

—Îmi pare rău că am sărit la gâtul tău, dar trebuia să mă lași să-i dau una dobitocului!

—Sincer, dacă nu eram de față și auzeam că l-ai pocnit pe Costea, nu îmi păsa. Dar cum să asist la încăierarea dintre doi frați cu părul alb? Poate, dacă erați mai tineri, organizam o gală și câștigam niște bani din reclamă!

Petrea zâmbi ușor, dar reveni la problema care îl apăsa și zise:

—Crede-mă, Darius, că ăsta a căutat mereu să mă umilească.

—Am văzut că a făcut-o în toți anii ăștia, de când vă cunosc.

Olteanca ieși cu gura întredeschisă ca să-și ia bărbatul la rost, dar Petrea o repezi:

—Fă! Dacă mai spui o dată că chemi Poliția, îți trag și ție una peste fălci, de-ți ies toate fumurile pe nas!

Olteanca se văzu pusă la punct și plecă înapoi de unde venise, cu coada între picioare. Locul ei fu luat de Leanța, care se vedea în drept să o facă pe moralista:

—Mă, frate, ce a fost în capul tău?

—Sor-meo, nu mă face să vorbesc niște treburi de față cu ginerʼ-tu. Te prefaci că nu cunoști situația?

Leanța rămase în impas, iar Darius o privi cu recomandarea de a trece peste povestea neplăcută din acea seară. În numai câteva minute, atmosfera se detensionă. Darius merse la Costea, care ședea în același loc, calm ca un pașă, savurând poșirca tulbure și afumată căreia îi zicea magistral: țuică.

—Darius, tată, îngăimă el, nu mă simt bine.

—Păi crezi că trotilul asta de-i zici țuică pică ușor la ficat?

—Nu, băiatule! Știu că sunt putred pe dinăuntru, de-aia beau și nu îmi pasă când oi muri. Nu mi-e bine așa, de singurătate. Vezi și tu că frati-miu sare la bătaie ca să îi dau casa. Sor-mea se dă pe lângă mine pentru că vrea ceva – știu eu ce! Voi, nepoții, aveți serviciile, tinerețile voastre și o lume cu alte priorități, ceea ce e de înțeles. Eu o să mor singur, așa, cu un șpriț, cu un rachiu!

—Cum singur, cavalerule? Ieși în lume, gustă viața și răpește inima unei domnițe!

—Ehei, o domniță îmi trebuie mie?

—Ah, da! Două domnițe cu aptitudini de cadână. Îmi cer scuze că ți-am subestimat potențialul, tinere!

—Ce potențial? S-a dus cu el, e doar aparat de pișat! Cât am fost tânăr, trebuia să mă însor cu o femeie serioasă și să fac un copil, în loc să mă încurc cu toate curvele!

Costea făcea parte din acea categorie de bărbați care cred că toate femeile sunt curve, indiferent de rang și de condiție socială, de la cea cu talpa mică pânʼ la ultima băbică.

—Acum, ce să zic? Ți-au plăcut.

—Sigur că mi-au plăcut, că doar dădeau bine din cur și strângeau cearșaful cu el. Dar, așa cum dădeau la mine, dădeau și prin alte părți. Uite-o pe Tuți, cu care am trăit mai bine de douăzeci de ani. Dădea fata... de toate pentru toți! Până și socru-tău a avut parte de gaura ei.

—De-aia soacră-mea are o bunăvoință străduită față de ea? Înseamnă că Tuți a fost piesă de calitate superioară, dacă picau bărbații ca muștele în jurul ei! După cum arată la vârsta ei, presupun că încă pârâie strașnic!

Costea dădu paharul peste cap dintr-o sorbire, apoi zise:

—Gluma-i glumă, dar uite ce este. Eu am vorbit cu frații și am stabilit că cine are grijă de mama să primească drepturi depline asupra casei. Soacră-ta, care era pensionară, avea mereu scuza că nu o lasă Ițenco, dar eu știu cum e sor-mea și cât i-a păsat de mă-sa. Petrea zicea că Brașovul e prea departe și nu poate renunța la serviciul bun de acolo. Iar eu nu puteam să o las pe mama singură, cu toate că aveam serviciu. Ei amândoi știu cel mai bine cât am avut grijă de mama, că nu i-a lipsit nimic și că ea își cheltuia pensia la discreție, de-aia mi-au cedat partea lor de moștenire. Apoi, mama a zis că sigur Ițenco și Olteanca se vor ridica cu pretenții, chiar dacă nu aveau niciun drept și mi-a cedat și partea ei. Iar acum bag de seamă că această casă a devenit un focar de dușmănie. Ce pot să fac?

Darius mirosise de la început ipocrizia acestui preambul la o decizie luată demult, pe care Costea o îmbrăca în veșmântul fals al îndoielii celui preocupat de soarta casei părintești.

—Nu îmi permit să dau sfaturi, dar, dacă tot m-ai întrebat, îți spun să faci ce vrei. Fiind unic proprietar, tu știi cât vei mai putea să o întreții, mai ales că locuiești la 100 km de aici.

Costea, mimând indignarea, strigă ca pentru a fi auzit de cu totul alte urechi decât cele ale lui Darius:

—Și frații mei nu mă ajută cu nimic, așa cum nu au ajutat-o nici pe mama! Gata! M-am hotărât: vând tot! Casă, teren, nimic nu mai țin, că nu le pot duce! Iar pământul de la câmp să-l ia ei, dacă vor! Eu nu-i mai plătesc impozit, îl las pârloagă! Să îl muncească cine vrea! Îmi ajunge! Nu mai pot!

Peste câteva luni, după insistențele lui Costea de a dezbate moștenirea pe pământ și după inexplicabilele ezitări ale fraților, când Leanța, în sfârșit, se decise a duce treaba la capăt, Costea a luat-o la rost:

—Pentru ce vrei asta? Ca să îl vinzi? Nu! Eu nu vreau vânzarea pământului! Să stea pârloagă până la Paștele Cailor!

Aflând reacția oscilantă a lui Costea, Diana îi zise mamei sale:

—Și uite așa o să vă lucreze fratele vostru, din nou, cum v-a lucrat cu casa. Pe de altă parte, când v-a chemat la dezbatere, nu ați avut nicio reacție.

—Păi ne-am gândit că vrea să ne tragă în piept, că doar îl știi.

—Singuri v-ați tras în piept: tu pentru că ești o lașă incapabilă să abordeze o discuție serioasă și Petrea pentru că se așteaptă să muriți amândoi ca să rămână el cu toate!

Costea a lăsat să circule, prin comună, zvonul că se gândea să vândă casa și, de atunci, diverse oferte i-au ajuns la urechi. Pozând ezitarea în actul delicat de a vinde casa părintească, el aștepta ca cifrele din oferte să capete progresii măgulitoare. Vecinul lui, care îi era văr, nu a stat pe gânduri și, deși suma primită pe vânzare era frumușică, practicul Costea mai stătu în cumpănă aparentă vreo două luni. Cumpărătorul curții alăturate nu putea face nicio investiție fără domeniul lui Costea, de aceea veni la el cu o ofertă oarecum disperată, pe care Costea o acceptă mimând nemulțumirea de a fi cules de crud. În urma acestei afaceri care valora – chipurile! –75.000 de Euro, Leanța scuipa din vârful buzelor ca și cum își mușca unghiile, iar Petrea, proaspăt pensionar, își prelungi contractul de muncă cu încă trei ani, declarând că visa să își lase moștenire funcția de maistru inadaptatului său fiu.

Condiția de pașă cu care pozase Costea până atunci devenise, după spectaculoasa căpătuială, carența unei societăți înapoiate economic, sterile și demne de toată sila, o societate spre care făcea favoarea de a privi când și când cu suveranul său dispreț. Iluzii de luxură îi îmbibau mintea spre a se prelinge ca balele pe chipul lui ostentativ de chemător, convins că muieruști naive îl ocheau din bordeiele lor pentru a-și depune nurii la picioarele sale în schimbul unei nopți de concupiscență alături de emirul în proaspăta sa măreție. Putea fi văzut plimbându-se pe jos, cu veșnica-i cravată fluturând cu indicație spre prohab și cu gulerul ros al aceluiași sacou peste care își prinsese bogata colecție de trese fanteziste. Fostul turnător la Securitate conchise că a venit timpul să iasă din bârlogul anonimatului și să cunoască lumea nouă, acea lume dispusă să îi dezmierde aparatul de pișat revenit ca prin miracol la o condiție din vremuri apuse.

Cu aceeași inerție se întoarse la Pohu pentru a pregăti un ultim transfer de bagaje. Noul proprietar era pus pe treburi serioase, așa că îi făcu lui Costea declarația că limitele propriei răbdări se regăsesc printre clauzele contractuale. Patetic ca de obicei, Costea își sună sora să întrebe dacă ea ar vrea ceva din lucrurile mamei, pentru că, altfel, se vede nevoit să arunce din ele. Altă cărpănoasă și avidă după chilipiruri, Leanța îi răcni în receptor să nu arunce nimic până la sosirea ei. Ajunsă acolo, își puse deoparte perdele, cuverturi, preșuri, covoare, mochețele, ștergare, unele păstrate bine, altele găurite, roase pe la margini sau îngălbenite de vechime, toate puțind a naftalină râncedă. După ce își stabili partea ei din dota părintească, fu rândul lui Costea să fie și mai nostalgic:

—Uite patul mamei, dulapul, fotoliile și canapeaua! Toate sunt bune și o parte din spiritul ei încă se simte în ele!

Un strop de rouă stătea să se prelingă din colțul ochiului, iar Leanța, înduioșată de acest semn al atașamentului atavic, zise:

—Daʼ ia-le tu, Costică!

—Și unde dracuʼ să le mai pun?! Poate, dacă le țin o perioadă la voi în garaj...?

—Să vorbesc cu Didi...

—Două-trei săptămâni! se impuse el. Și zic să vă uitați peste ele, că sunt bune și le puteți folosi. Măcar atât să mai rămână de la mama...!

Când auzi propunerea asta, Diana spuse:

—Nu zău! El își ține mașina afară, a întins o masă pentru chiolhanuri în garajul lui și vrea să își depoziteze vechiturile la mine?

—Hai, mamă, că și tu ții mașina afară!

—Mă, femeie! Tata s-ar răsuci în groapă dacă ar afla că în garajul nostru zac...

Apel suspendat!

—Hai, că rezolvăm, zise Leanța.

—Bun! se arătă Costea satisfăcut. Eu asigur transportul. Vă dau și abricul, și mașina de sudură. Îl învăț eu pe Darius cum să le folosească! Dar ia zi, Darius vine sigur mâine să mă ajute cu mutarea vinului acasă?

—Dacă a promis, poate că vine.

Costea, fiind tare de psihic, făcu ușor față ezitărilor teatrale ale surorii lui, prilej de a-i spune acesteia că este naivă și proastă. Mai jucase rolul ăsta în fața lui Darius și a Dianei, însă Leanța, incapabilă de calcule multiple în momentele acelea, lăsa la raționamentul lui finalitatea oricărei situații plauzibile, o eschivă menită să arate că femeia nu era doar nesinceră cu fratele ei, ci nesinceră în general. Leanței îi era comod să pozeze naivitatea chiar cu prețul ridicolului, mai ales în cazuri de vârf precum cel de atunci.

Când ajunseră la Pohu, Darius și Diana îi găsiră pe Costea os de beat, tolănit ca un pașă în aceeași canapea pișată și pe Leanța aproape în aceeași stare, pretins ocupată de treburi în bucătărie, cu limba făcută plută și pozând indignarea pentru faptul că bețivanul o muncise ca pe o sclavă pentru o nimica-toată. Casa și prispa erau aglomerate de vechituri în dezordine, un amalgam de cabluri, cârpe, scânduri, furtunuri, țevi, covorașe, lețuri, ziare și reviste, geamantane jalnice și resturi de proveniență imprecisă pe care Costea le punea cu generozitate la dispoziția oricărui om practic și doritor de chilipiruri. Diana, privind cu un ochi fugar peste grămada de nimicuri, zise:

—Și iată, așa iese la suprafață putregaiul din spatele cravatei!

—Vorbești ca tac-tu! sări Leanța cu un calm autoimpus. Vezi că te aude Costică și se supără!

—Bolbezg ga dada! făcu Diana imitând vorbirea stâlcită a bețivei. Ce ai mâncat?

—Nimic! se boci Leanța.

—De trei zile ești aici. Chiar nu ți-a dat nimic Costea să mănânci?

—Am gătit pentru toți hăndrălăii din comună, dar azi nu am avut loc de gura lui! Zici că s-a zăpăcit de tot!

—Las-o mai moale, că deja începi să îl confunzi pe unchi-miu cu tata.

Dinăuntru se auzea Costea, cântând:

Aseară trecui călare

Pe la poarta dumitale...

Of! Ooo-of!

Leanța era mai degrabă nervoasă pe starea jenantă în care se găsea fratele ei decât pe faptul că se săturase de stat acolo.

Costea vorbise cu un soi de nepot de a zecea spiță, pe care Leanța îl respingea cu scârbă pentru mizeria în care trăia, să adune vechiturile de pe prispă. Acesta, un oligofren nespălat, venise cu mama lui, o fostă elevă a Leanței din primii ei ani la catedră. Femeia, mirosind a paie mucezite mai rău decât iapa de la căruța din poartă, era privită de lumea comunei cu suspiciune nu atât pentru că născuse un copil din flori, cât pentru relația lor vădit incestuoasă. Leanța icnea de greață la vederea ei retrăind momentul în care libidinosul Costea, cherchelit, o surprinse de la spate și îi vârî o mână între picioare, fapt la care nespălata reacționă cu îngăduință și plăcere mută.

După ce prispa fu curățată, Costea îi dădu nepotului o brumă de parale și îl trimise la casa lui. Pentru că afară se lăsase întuneric și lui Costea îi crescu apetitul de băutură, au lăsat treaba pentru ziua următoare. În timp ce Leanța spăla vasele afară și Darius își fuma țigara, Costea, tolănit pe aceeași canapea, îi debita Dianei aceeași melodramă dinainte să-i sară Petrea la bătaie, cu boli închipuite și capete de drum. Luat de val și uitând cine îl asculta, Costea duse o mână la pieptul Dianei și îi cuprinse sânul stâng. Ea sări din loc, tremurând de furie și merse afară, unde le spuse Leanței și lui Darius ce i se întâmplase. Leanța, temătoare de un scandal cu martori, propuse:

—Lăsați-l acum, că e beat și nu realizează ce face și spune. Dar mâine discutăm cu toții și punem totul pe tapet.

Diana își privi mama și zise:

—Îmi pare rău că nu am ascultat avertismentul vechi al lui Darius. Dar tu, cotoroanță lașă ce ești, nu ai suflet de mamă!

Leanța se bucura în sinea ei că nimeni nu reacționase violent la gestul lui Costea. Așa că merse la culcare, sperând că totul va ajunge sub preș alături de celelalte gunoaie din viața ei.

—Uită-te la ea! Pentru Arsinia și-ar fi dat ochii peste cap la faza asta.

—Preferă să lase impresia că nu te crede, că ți s-a părut... Asta-i Leanța!

În dimineața următoare, Costea își urmărea nepoții din colțul ochiului, având un aer stingher, ușor vinovat, știind că făcuse ceva, dar mimând că nu își amintea exact ce. Leanța ședea în fața lui, în expectativă, parcă îndemnând la cumpătare, cu acei ochi în care se citea că își bagase coada ca să denatureze starea de fapt. Darius și Diana trecuseră printre ei cu bagajele strânse, iar Leanța îi întrebă cu prefăcută mirare:

—Ce faceți, mamă, plecați?

—Nu se vede? o luă Darius la papuc.

—Daʼ de ce?

Diana, aprinsă de furie, răcni:

—Meriți să te îneci în propria vomă, scârbă de femeie! Iar tu, hodorog pervers, du-te dracului! Eu nu sunt curva ta!

—Și ce?! sări Costea. Ești o curvă tu și toate din Învățământ!

Leanța își îndemnă fratele din priviri să tacă. Diana fu cât pe ce să îi scuipe pe amândoi în obraz.

La întoarcerea acasă, vecinii o văzură pe Diana dărâmată și, îngrijorați de starea ei, câțiva veniră să îi sară în ajutor, prilej cu care aceștia aflaseră de gestul lui Costea. Leanța venise abia peste două zile, însoțită de Costea, care solicitase ajutorul unor săteni la depozitarea mobilierului în garaj. Nelu și Maria o certau pe hoașcă din priviri, dar ea, pozând ocupată de treburi, le întoarse spatele. Unii i-au spus Leanței că, dacă ar fi fost în locul ei, nu l-ar mai fi primit pe boul de frate-său în curte. Leanța, însă, le răspundea cu acel zâmbet arogant, sec, dând de înțeles că ea știe cel mai bine cum stau lucrurile. A fost momentul în care, rând pe rând, sătenii începuseră să își ia adio de la această femeie stranie, care emana un demonism ascuns. Și toți îi promiseseră lui Darius că îl vor susține până la capăt în recuperarea femeii.

Într-o zi de duminică, preotul își încheie predica cu aceste cuvinte:

—Să nu credem că, dând naștere copiilor noștri, suntem stăpâni pe viețile lor. Mai devreme sau mai târziu, riscăm să fim părăsiți de ei și, chiar dacă asta i-ar durea profund, s-ar putea să nu revină niciodată pentru a ne sprijini la bătrânețe. Prin aceasta, dau curs rugăminții a doi copii care au ales să repare viciul unei femei dintre noi și transmit tuturor ca, sub nicio formă și indiferent de pretext, să nu îi ofere acesteia băuturi alcoolice. Luați aminte: boala acestei femei ia amploare în țara noastră, boală ce nu suportă nicio justificare. Este regretabil că vecina noastră a ales să își ascundă viața în băutură, lucru pe care unii dintre noi l-am remarcat de când a venit aici. Este cu atât mai regretabil că dorința ei de a-și ascunde viața în acest fel a îndepărtat-o de orice posibilitate de a lega prietenii durabile, de a-și sădi armonia în suflet. De aceea, îndrum pe oricine poate să vină în sprijinul acestor copii să facă doar atât: să dea dovadă de responsabilitate. Doamne ajută!

Trecură câteva săptămâni de la acel incident neplăcut când Arsinia veni în vizită la bunica ei. Printre altele, Leanța aduse vorba de afacerea lui Costea și o spunea cu atât elan, de parcă ar fi fost reușita ei. Diana prinse o clipă separată cu Arsinia ca să o avertizeze asupra apucăturilor lui Costea și merse cu detaliile mai mult decât ne lasă pe noi decența să o facem aici. A doua zi, Costea își sună sora să îi spună că Arsinia l-a contactat telefonic ca să îl întrebe de sănătate. Iar Leanța plutea de fericire.

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Octombrie 13, 2019 la 10:19pm

Lecturat cu mare drag...Felicitări!

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/