Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Într-o după-amiază liniștită, când vara se îngâna cu primăvara, Leanța se găsea la mormântul soțului ei, vorbind cu elan despre pacea care îi inunda inima. Când și când, cerea de la defunct o confirmare a propriilor trăiri și îl implora să se ridice din groapă spre a fi martor la sărbătoarea ce i se dădea în suflet.
—Vezi și tu, Arsinia? Pare că florile nu se mai ofilesc ca până deunăzi, nici lumânările nu se mai sting. Vezi ce mormânt frumos are bunicul tău?
Arsinia nu spunea nimic, preocupată de tainice gânduri, radiind de o frumusețe pe care Leanța o sorbea cu lăcomie. Aerul mereu liniștit al fetei era pentru bătrână simbolul împlinirilor divine, căci Arsinia, în sfârșit, renunțase la tot pentru a fi lângă bunica ei. Iar Leanța trăia fericirea perpetuă din acea zi care se prelungea la infinit. Trăia împăcată cu sine și, pentru că prezența definitivă a nepoatei o întinerea, Leanța avea convingerea propriei nemuriri. Unde erau avertismentele atât de vehement strigate de Darius și Diana? Pierdute odată cu ei, amândoi, care își dormeau veșnicia într-o groapă la marginea cimitirului. Iar, pentru aceste înșelări de sine, nu meritau nici flori, nici lumânări, nici vizite la mormânt, ci doar să fie martori la blestemul justiției divine. Destul suferise Leanța la viața ei și, în schimbul acelor suplicii, Providența i-a oferit ceea ce numai sufletele tari și pure pot primi: partea ei de astru și de cer, un paradis care începuse aici, pe pământ, spre a se extinde în infinit, ca un pod până în brațele lui Dumnezeu. Ar fi vrut să își strige fericirea spre auzul tuturor morților care puteau fi doar în ținuturi sumbre de vreme ce nu se iveau în colțul ei de rai, dar mai ales acelui ateu de ginere, spre a-i face arderea cu atât mai aspră în cazanul lui din infern.
Leanța mai admiră o dată monumentul de la groapa soțului ei, mulțumită că dusese la capăt toate rânduielile. De acum, avea să nu mai treacă niciodată pe la cimitir, ci să își trăiască veșnicia alături de nepoata care o iubea așa, în tăcere, dar într-un fel suprem. Îi propuse Arsiniei să pornească în drum spre casă și, fără să audă un răspuns din partea fetei, mai trăi o dată satisfacția că nu se făceau pomeniri la acel mormânt din marginea cimitirului și plecă pe drumul fără întoarcere al fericirii depline.
Însă, cum văzu poarta metalică întredeschisă, prefigurându-se ca o himeră prin imperiul de cruci și morminte, Leanța se cutremură de groază. Avusese acest vis de zeci de ori, un vis frumos care devenea coșmar cu fiecare trezire, căci realiza că Arsinia nu era lângă ea, că fata își trăia propria viață undeva departe și că iluzia nemuririi în paradis avea să o ucidă până la urmă. Brusc, deschidea ochii în adâncimea nopții, sub urletele îndepărtate ale unor câini și se zbuciuma cu înfrigurare să prindă din urmă frânturi ale acelui pod către brațele lui Dumnezeu. Încerca să tânguiască o implorare, dar glasul surd îi oprea aerul în gât și îi încingea plămânii. Nu putea nici să strige la copii, care dormeau în camera lor din capătul opus al holului.
Iar disperarea o împingea încet și sigur spre alt coșmar, cel întunecat de data asta, forțând-o să treacă printr-o poartă dincolo de care se vedea drumul cunoscut spre mormântul soțului ei. Acolo, Ițenco, afișând omnisciența mustrătoare care îl consacrase de-a lungul căsniciei, reproșa greutatea pământului, importanța sterilă dată monumentului și coroanelor, și aerul rece care îi venea dinspre lumânări.
—Flămând și gol, fără-adăpost...
La auzul acelui glas, Leanța trăia spaima morții și nu se întreba de câte ori va reveni acest coșmar, ci câte alte noi torturi îi va mai aduce până să o răpună definitiv. Fără să zică o vorbă, Ițenco o luă de mână, părând ușor fascinat de hăuliturile din depărtări. Lumina lunii îi aprindea ochii ca ghebele de jar, spre a stârni groaza Leanței, care era dusă să își vadă viitoarele suferințe. La un semn al lui Ițenco, în fața ei se deschise un hău dens ca fumul, iar el îi spuse:
—Aici este abisul întrebărilor tale. Cu cât mai nesincere sunt răspunsurile pe care ți le dai, cu atât mai mult se adâncește. Iar căderea care te așteaptă în el nu este deloc plăcută. Știi tu, Lenuță, cum e să cazi în beznă fără să știi dacă vei ajunge într-un ghem uriaș de spini ori într-o baltă clocotită, să simți durerea de un infinit de ori mai tare decât în viață? Știi tu că adâncimea hăului și disperarea din timpul căderii sporesc chiar și după ce regreți neadevărul și vrei să te redai sincerității? Hăul e oglinda ta și tu ești el!
Leanța se prăbuși la picioarele lui, jelind de tot amarul:
—Dar eu ți-am fost soție bună!
În clipa aceea, hăul scoase urlete amenințătoare, iar Ițenco spuse:
—Iată ce te așteaptă, cotoroanțo! Nu te amăgi cu ateismul lui Darius – l-ai detestat pentru asta! Iadul există pentru oricine și-l creează! Iar eu sunt aici să îți arăt că propria tortură este creată doar de tine și alimentată de un sentiment de culpă ascunsă, acea vinovăție pe care încă nu ți-o admiți. Hai, dă-mi mâna, să mergem împreună spre iadul comun pe care l-am creat cu faptele noastre, apoi fiecare să rămânem în iadul personal, să trecem printr-o veșnicie de dureri, acolo unde vei trăi singurătatea de care ai fugit cu atâta disperare! Acolo te vei judeca singură pentru tot ce ai făcut. Hai, cotoroanțo!
Leanța mai încercă un strigăt pentru a se trezi din groaznicul vis, dar fu în zadar. Din gâtul ei ieși un fel de tuse mută, seacă și, chiar dacă atunci ar fi vrut să exprime sincere regrete, își simți damnarea inevitabilă. Ițenco întinse o mână către bezna spumoasă și, indicând femeii să privească acolo cu luare aminte, spuse:
—Oh! Fiat lux!
Deasupra hăului ce clocotea în fum, se vedea în suspensie un ovoid din care ieșea capul amenințător al unui bazilisc, purtând un soi de colier din ghimpi. De colier era prins un medalion pe care Leanța văzu un mesaj straniu: EXURGE DOMINE ET JUDICA CAUSAM TUAM!
În momentul acela, o poartă masivă, din lemn, se deschise greoi într-o parte, iar Leanța își acoperi urechile spre a îndepărta sunetul ei lugubru. Însă, cu cât respingea sunetul, cu atât acesta i se auzea mai clar în creieri, căci de acolo ieșise. Baziliscul părea să devină mai furios cu fiecare respingere, în vreme ce Ițenco șopti, conspirativ:
Să lași orice speranță la intrare!

Acest coșmar se construia treptat de când Leanța descoperise scheletul câinelui învelit în ambalajele de sodă caustică. Îl visa doar câteodată și, multă vreme, nu și-l amintea la trezire, ceea ce îl făcea cu atât mai înspăimântător la fiecare revenire. Acum, pentru că frânturi din el se prefigurau printre meandrele rutinei, Leanța începu să creadă că avea premoniții. Notă repede pe o hârtie câteva cuvinte și, la venirea lui Darius acasă, îi dădu acestuia înscrisul cu rugămintea să îi facă o interpretare.
Fiat lux! Este o aluzie la legenda biblică din momentul în care divinitatea creează lumina. Exurge Domine et judica causam Tuam înseamnă: Ridică-te, Doamne și apără-Ți cauza, sentință care se găsea pe emblema Inchiziției Spaniole. Iar Să lași orice speranță la intrare parafrazează un vers din Divina Comedie – Lasciate ogni speranza voi chʼintrate –, pe care Dante îl vede la intrarea în Infern.
Cu fiecare interpretare, Darius remarcă pe fața Leanței o groază in continuă creștere.
—Asta-i culmea! zise ea, dând în plâns.
—Despre ce este vorba?
Leanța povesti numai partea din coșmar care începea la ieșirea din cimitir, încheind cu următoarea reflecție:
—Dar cum să dea Coco citate din cărți, de vreme ce a fost un incult?
—Înainte de a trasa considerația asta, nu uitați că lucrurile s-au petrecut în mintea dumneavoastră. Toate întâmplările și ființele dintr-un vis sunt, uneori, alegorii ale unor temeri ascunse, ale unor dorințe și regrete pe care psihicul le refulează ca să se elibereze de ele. Tendința de a reprima toate acestea prin negare și uitare nu ușurează cu nimic situația. E nevoie să vi le înfruntați cu hotărâre, altfel nu veți avea liniște.
—Dar despre ce temeri vorbești?
—Teama de a fi părăsită, de a pierde pe cineva drag, de a vă fi descoperite unele taine incomode, teama de judecată și altele asemenea.
—Cum ai tras concluzia asta?
—Haideți să luăm lucrurile invers. Ați citit Divina Comedie?
—Nu.
—Mare pierdere.
—De ce? Ce satisfacție ai citind cărți?
—Când vă este sete, beți un pahar cu apă și vă trece. La fel e și cu lectura.
Diana interveni:
—De fapt, când îi este sete, se îmbată!
Leanța o privi cu indignare, voind să îi acuze neobrăzarea, dar fu oprită de Darius, care își continuă explicațiile:
—Chiar dacă nu ați citit Divina Comedie, caracterul universal al operei face imposibil să nu fi auzit, fie și în treacăt, frânturi din ea, cum ar fi, de pildă, șocanta descriere a infernului, unde metehnele omenești sunt personificate pentru a fi supuse unor torturi greu de îndurat. Faptul de a respinge aceste imagini îngrozitoare nu înseamnă că memoria s-a descotorosit de ele, ci dimpotrivă: le-a înmagazinat în arealul imens al subconștientului pentru ca, ulterior, să le înfrunte. Fiind la senectute, cu cât realizați că vi se apropie sfârșitul vieții, cu atât teama de moarte se concretizează în imagini pe care nu numai Dante le-a asociat iadului, ci și Biblia! Iar faptul că vă vedeți trecerea prin Infern inevitabilă trădează însuși caracterul culpelor ascunse. Nu vreau să știu care sunt acestea, pentru că ele sunt strict treaba dumneavoastră. De altfel, v-ați remarcat întreaga viață prin tăinuire, negare și denaturarea multor lucruri.
—De ce crezi asta?
—Nu încerc să vă ghicesc tainele. Repet: treaba asta vă privește și ține doar de puterea de a fi sinceră cu dumneavoastră. Dacă ați fi fost împăcată cu sine și cu lumea, nu ați fi avut asemenea coșmaruri. Căci de o dereglare mintală nu poate fi vorba, nu-i așa?
Leanța se abținu de la replică, crezând că, în felul ăsta, evita un neadevăr. Dar nu lua în calcul faptul că tăcerea, în situații similare, este doar o altă minciună prin omisiune.
—Mă rog. Tu știi ce vrei să spui.
—Partea interesantă a coșmarului, urmă Darius, este dictonul latin de pe emblema Inchiziției. Cred că o lume întreagă se pune de acord cu faptul că Inchiziția s-a remarcat prin excesul ei de zel, ajungând să ucidă la grămadă vinovați și inocenți, și declarând că, dintre toți morții, Dumnezeu îi va recunoaște pe ai lui. Nu știu cum v-a parvenit acest dicton, însă, judecând insistențele comuniștilor atei de a da Bisericii o aură sinistră prin evocarea trecutului ei sângeros, lucrurile încep să se clarifice. Ei bine, psihicul își sedimentează informațiile acumulate în subconștient pentru a le da o coerență, iar, în cazul de față, putem vorbi de teama unei inevitabile și aspre judecăți așa cum o arată religia. Nu rămâne decât să ajungeți acolo ca să vedeți ce și cum va fi!
—Și cu monstrul ce mai e?
—După cum l-ați descris, monstrul acela este un bazilisc, o ființă fantastică pe care, cu siguranță, ați văzut-o în filme și în diverse reprezentări grafice. În mitologia europeană antică, se găsea la intrarea în peșteri care ascundeau imense comori. Se spunea că îi ucidea pe intruși cu privirea sau cu răsuflarea lui de foc. În alte versiuni ale aceleiași legende, baziliscul cerea să i se răspundă la trei întrebări sau să i se spună un cuvânt magic, unic, care era cheia de acces la comoara de nestemate. Simbolismul acestei alegorii trimite la sinceritate, la deschiderea către o comoară metaforică identificată în cunoaștere. De aici, trag concluzia că baziliscul este reflexia sinelui, ca o identificare proprie în oglinda pe care subconștientul v-o pune la dispoziție. Iar aspectul înfiorător al animalului nu înseamnă că aveți un suflet urât, ci un psihic identic cu particularitățile metamorfozate ale baziliscului. Ca o concluzie, psihicul vă invită să ieșiți din obscurantismul autoimpus și să vă faceți singură evaluări riguroase în scopul de a vă reda balanței interioare. Ce credem noi, ceilalți, ne privește tot atât cât vă privește pe dumneavoastră caracterul strict personal și intim al acestor evaluări.
Leanța nu știa dacă să respire ușurată sau dacă ateul din fața ei îi juca o festă.
—Daʼ tu crezi în Judecata de Apoi?
—De ce ar avea importanță cum văd eu preceptele religioase? Ce va fi, dacă este ceva, voi descoperi la timpul cuvenit. Până una-alta, rețineți vorba francezului: Păcat că murim o singură dată, dar pentru atât de mult timp!
Reacția Leanței fu de a se sustrage de la acest dialog incomod pretextând nevoia de a merge la baie. În urma ei, Diana întrebă:
—Cum se face că nu îți motivezi convingerile ateiste în fața ei?
—Poate că nu merită. După câte a făcut, ce ar însemna dacă i-ar lipsi teama de consecințe? Ce ar fi dacă toți criminalii ar avea convingerea că nu există o autoritate supremă căreia să-i dea socoteală și care să îi trimită la veșnică damnare?
—Ai mare dreptate. Destul că mama a făcut mult rău și, cu toate astea, a păstrat numele divinității pe buze.
—Fără a fi o bigotă în fățărnicia ei religioasă, maică-ta are, totuși, cunoștință de preceptele întunecate ale creștinismului. Cu toate astea, nimic nu a împiedicat-o să persiste în oarbele-i ambiții și nici nu dă semne că s-ar căi pentru faptele ei.
Zicând acestea, Darius intră în bucătăria de vară și, simulând că ar căuta în dulapul cu pahare, scoase din buzunarul hainei cana termosensibilă, apoi merse cu ea la chiuvetă ca să o clătească. Între timp, Leanța reveni și, preocupată de neștiute gânduri, nu luă în seamă obiectul uzurpator, însă Darius umplu cana cu suc rece într-o lentoare ostentativă. Bătrâna căzu în capcană și, parcă trăsnită de bici, întrebă:
—Ce cană e asta?!
Diana ridică fugar ochii din telefon asupra recipientului și spuse cu un total dezinteres față de reacția mamei sale:
—E cana din care tata își bea ceaiul în fiecare dimineață.
—Dar nu se poate! se arăta categorică femeia. Eu știu că am vrut să o spăl, dar am scăpat-o și s-a spart.
Leanța mințea, căci spărsese înadins cana ca să scape de ea la fel cum procedase cu multe lucruri ce i-au aparținut răposatului ei soț.
—Poate că ai visat! insistă Diana.
Leanța luă cana la cercetat și, găsind-o așa cum fusese originalul înainte de a-l distruge, avu senzația că morții se ridică din morminte și zise într-un strigăt:
—Ferească Dumnezeu! Poate chiar am visat, cine știe?
Darius interveni:
—Unele vise sunt atât de intense, încât se confundă cu realitatea.
—Dar unde ai găsit cana?
—Undeva mai în fundul dulapului, după cele pe care le folosim în mod frecvent. Am zis că are o încărcătură emoțională prea mare pentru a fi ignorată.
Leanța nu își mai susținu punctul de vedere. Interpretarea coșmarului, poziția detașată a lui Darius față de chestiunea morții și apariția ca din neant a cănii îi întinseseră nervii până la punctul de rupere. Merse imediat să se culce, temătoare că anemia care risca să i se instaleze în corp i-ar atrage nedrepte acuzații că a revenit la rachiu. În urma ei, Darius și Diana își făcură semne din ochi.
A doua zi, dis-de-dimineață, Diana și Darius ieșeau din casă cu bagaje gata făcute pentru a le duce la mașină. Leanța se pregătea să le toarne cafea în cești, însă, văzând gențile de voiaj, crezu că ceva straniu se întâmplase și copiii au luat decizia de a reveni la o viață departe de ea.
—Dar unde plecați, mamă? întrebă ea cu un vădit efort de a-și ascunde disperarea.
—La munte, îi răspunse Darius, ignorând grija soacrei lui. Nu ne-a ajuns concediul pe anul ăsta și am decis că nu ar strica încă unul!
De la o vreme, Leanța se obișnuise cu ideea de a fi pusă în fața faptului împlinit, căci Darius și Diana au încetat să își expună planurile înaintea ei, ca și cum acea excludere îi păzea de energiile negative pe care femeia le-ar fi atras asupra lor. Situația de față o punea într-o postură ingrată tot astfel cum o punea faptul că ei își instalaseră un seif în cameră. Seiful, mascat într-o carte cu coperți din plastic și ușor de găsit în orice magazin universal cu care Uniunea Europeană a invadat România, se dorea a fi un bobârnac în nasul Leanței pentru faptul de a-și fi permis indiscreția să caute într-una dintre poșetele Dianei.
Se făcea că, într-o dimineață de duminică, pe când Diana era plecată cu elevii în excursie, la o oră la care Darius trebuia să ajungă acasă după schimbul de noapte la serviciu, Leanța a văzut poșeta cu pricina pe canapeaua din sufragerie și s-a înfipt în ea ca felina în pradă. Pesemne că se aștepta să afle acolo ceva compromițător pentru fiica ei, de unde și ridiculitatea explicațiilor care au urmat acestui gest mai târziu:
—Mamă, voiam să merg la biserică cu Maria și nu aveam mărunți de lumânări. Am luat de la tine zece lei, te superi?
—Dar nu puteai cere la Maria sau Darius, că tot venea acasă?
—Eh, mamă, daʼ știam eu când ajunge?
—Hai, lasă vrăjeala! Era de așteptat că, odată și-odată, ne vei răscoli prin lucruri. Treaba cu poșeta te-a dat de gol că faci asta de când ne-am mutat la tine. Nu ai ce să afli ca fiind delicat despre mine, în ciuda zeului tău de a dovedi asta, dar nici nu îți permit să îmi invadezi intimitatea! Ține-ți nasul departe de viața mea, ca să nu intru eu cu al meu în a ta! Altfel, te faci caraghioasă mult mai devreme decât ți-ai predestinat!
Ei bine, neprevăzutul acelei plecări avea menirea de a repune pe portativ fățărnicia cu care Leanța se poza drept o prezență pasivă în respectul față de tabieturile unei generații ce se îndepărta de ea ca prin niște vortexuri universale. Se străduia, firește, să perpetueze această aparență ca pe o promisiune făcută față de sine, promisiune pe care o califica irealizabilă prin exercițiul instabil al atitudinii Dianei.
—Nu era nevoie, mamă, să vă luați seif, că doar nu vă umblă nimeni prin lucruri!
—Ba da! își adjudecă Darius cauza. Altfel, nu găseam utilitatea seifului!
Cuvintele astea semănau atât de bine cu cele trasate de Ițenco de-a lungul căsniciei, încât Leanța avu impresia că Darius căuta prilejurile necesare ca să divulge lucrurile pe care acuzase că le-a reținut din varii motive. Când el apucă toartele genții, Leanța avu impresia că i se transmite mesajul despărțirii și își cercetă fiica în căutarea disperată de a citi cel mai vag semn că o femeie se desparte cu satisfacție de mama ei. Diana, cu părul ei bogat sănătos și mereu invidiat, era mai grăbită să plece decât în toate excursiile pe care Leanța își amintea, abia atunci, că Ițenco le organizase cu același sârg, cu același patos, cam la fel cum își pregătise ultima călătorie. Leanța nu avea curajul să mai ceară un sacrificiu din partea lor, adică să renunțe la acel concediu. Leanța nu avea tăria să spună, încă o dată, că lucrurile se precipitau astfel încât moartea să preumble prin preajmă ca o zeiță pe care numai un glas romantic putea să o invoce din străfunduri. Leanța încerca să își pună coerență în gânduri și, pășind descurajată în urma lor, ca o bătrână consumată, întrebă:
—Și faceți drum lung, copilași?
—Până în celălalt capăt al țării! zise Darius cu o vădită intenție de a spori drama.
Leanța duse mâna la gură într-o intenție de a-și masca disperarea, nespecifică propriei mândrii, pistonând:
—Cât de departe?!
Diana, sătulă de acest folclor, zise:
—Cât mai departe! Ești mulțumită?!
Leanța mai avea puțin și își înfunda cotul în gură, rol de care Diana era sătulă până la greață. Plecări de genul ăsteia, cărora Leanța le rezervase reprezentații de ochii vecinilor mereu la fel de absenți, se perpetuau în linia Leanței cu o regularitate suspectă.
Portierele se trânteau într-o decizie definitivă. Leanța se îneca în colțul propriului batic. Urmărind cum mașina se micșora la orizontul dinspre miazănoapte, femeia strigă cu glas gâtuit:
—Stați acasă!
Degeaba! Leanța nu avusese curajul de a spune că visul care i se repeta putea să fie o premoniție a iadului de care ea însăși se ferea cu toată îndârjirea. Leanța nu avusese tăria de a împiedica acei copii de la tragedia pe care coșmarul repetat i-o dictase cu atâta agresivitate. Dar Leanța se întorcea în casă, cu aceeași intenție de a telefona oameni cu putere de convingere. Leanța fugea din fața dramei posibile pentru a se expune dramei care nici nu se întâmplase. Leanța săltă receptorul și, apelându-și cumnata, zise:
—Ica, io cred că copiii mor azi!
După detaliile necesare oricărei bârfe de toată frumusețea, Ica spuse:
—Cumnată, ce ai? Copiii își trăiesc tinerețile! Ce vrei, să le piardă așa cum ți le-ai pierdut tu cu Coco? Stai fără grijă!
Leanța îi trânti cumnatei receptorul în nas. Leanța știa una și bună: partea din coșmar pe care o ascunsese față de copii ar fi putut preveni tragedia. Leanța voia să țină cont de premoniții tot atât de tare pe cât îi negase lui Darius avertismentele anterioare. Leanța nu avea semnal pe rețeaua mobilă și credea că Dumnezeu o punea înaintea unei încercări de care viața ei era la supraplin.

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Aurora Luchian pe Noiembrie 8, 2019 la 5:04am


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Noiembrie 7, 2019 la 5:21pm

Mulțumesc, distinsă doamnă! Respectul meu este reciproc. 


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Noiembrie 7, 2019 la 8:16am

Lecturat cu mare drag!

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->