Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Poate li s-a întâmplat multora să viseze că cineva din apropiere urma să moară și, în acel vis, numărau cu înfrigurare secundele în scădere până la clipa morții căreia îi vor fi fost martori, dar se trezeau brusc din somn, trăind o spaimă rece. Poate că, pentru unii, asemenea vise au fost premonitorii, așa cum începuse Leanța să creadă despre visul ei. Rămasă acasă, singură sub biciul propriilor gânduri, își făcea mustrări pentru că nu avusese tăria să divulge partea de vis în care se bucura de moartea lui Darius și a Dianei – mai bine spus, în care îi devenea indiferentă moartea lor pentru că o avea pe Arsinia aproape, dar simțea că aceștia își meritau nenorocirea.

Încercase de câteva ori să îi sune, dar ei călătoreau printre dealuri și nu legau o linie stabilă cu furnizorii de servicii mobile. Leanța își pierdea vigoarea cu fiecare eșec, speriată de perspectivele care i se arătau, gândind că, dacă moartea copiilor i-a fost prevestită, visul trecerii prin Infern ar fi o altă premoniție. Din instinct, fugi în casă și deschise la întâmplare o carte de rugăciuni. Se afundă în lecturi frenetice și disperate, citind fără discernământ rugăciuni de la cină după icoase și condace, rupând ritmul pentru a mai încerca un contact telefonic. Nimic! Părea că toate erau făcute pentru a-i sfida orice intenție de a preveni inevitabilul. Scenarii teribile i se prefigurau înainte parcă spre a-i anunța, totodată, sfârșitul inerent. Poate că mașina copiilor derapase și, în urma unui impact violent, telefoanele au fost avariate în mod irecuperabil. Își contactă din nou cumnata cu rugămintea de a încerca să ia legătura cu Diana, dar fu respinsă ca înainte:

—Lenuța, tu ai o mare problemă. Ce atâta panică? Poate că nu au semnal. Când vor ajunge într-o zonă propice, fii sigură că vor lua legătura cu tine. Ia mai bine și bea un ceai de lavandă, dar să fie cald, căci te liniștește.

Leanța urmă sfatul cumnatei și puse apă în ibric. Căutând în dulap, dădu peste cana a cărei apariție misterioasă i-a provocat neliniști grave. Acceptă și de data asta că vârsta îi juca feste și că i-ar prinde bine mai multă odihnă. Imediat ce luă cana în mână, sună telefonul. Era Diana, care făcea asigurări că amândoi erau bine, că nu aveau de gând să renunțe la concediul lor în baza unor fantezii delirante.

—Bine, mamă, mergeți sănătoși. Dar mai sunați când și când, ca să știu că sunteți bine.

Diana califica atitudinea mamei sale drept un patetism ieftin, reacție la teama de a nu fi părăsită și tendință de a da climatului banal un morb de nesiguranță cu titlu de presentiment.

—Dar ce se aude la radio?

Diana apropie telefonul de difuzor, în care se auzea vocea Nanei Mouskouri:

Jʼaime septembre quand tu viens me rendre

Les jours plus courts, les nuits plus longues.

Je vois descendre de lʼor et de lʼambre

Au fond de tes yeux que lʼamour inonde.

Cu totul absorbită ca într-o reverie de amintirile provocate de acest cântec, Leanța mai întreținu cu fiica ei un scurt dialog mecanic, fără să știe ce vorbe debitase. Cântecul o purta către un sfârșit de septembrie, la o întâlnire specială cu iubitul ei. Șarmantul Ițenco nu știa o boabă de franceză, dar fredona linia melodică într-un timbru amețitor, ceea ce o făcea pe Leanța să se simtă cea mai frumoasă fată de pe pământ. Încă de atunci, ea avusese impresia că acel cântec era o chemare la aduceri aminte și, de-a lungul vieții, retrăind momentul, ochii Leanței se luminau de extaz pentru ca, din aceeași cauză, să se întunece de o furie demonică. Vocea Nanei Mouskouri îi amintea de căderea ei în ispită, de faptul că se agățase cu disperare de niște precepte care nici măcar nu erau ale ei și că, de atunci, drumul sinuos al vieții o purtase prin deșertul de vitregii pe care ea le primea ca pe o cruntă pedeapsă. Faptul că iubea și gustase din fructul Edenului înainte de cununia religioasă a preschimbat ceea ce ar fi fost o viață minunată într-un calvar pe care numai temerile ei fataliste îl sporeau până la cote apocaliptice. De aici și isteriile spontane, tulburarea bruscă a dispoziției, ca o veșnică temătoare că un inamic stă în umbră să împlinească pedepse din precepte bisericești.

Când reveni cu gândurile pe pământ, Leanța vru să întindă mâna ca să apuce cana cu ceai, dar încremeni la vederea imaginii imprimate pe ea. Părea că Ițenco părăsise fotografia folosită la înmormântare pentru a se așeza pe un obiect folosit la consumul de lichide, ca o prevestire a faptului că șirul lucrurilor vieții ajungeau la un firesc sfârșit. Sub impactul devastator, Leanța nu putea să mai miște deloc. Încerca să accepte ceea ce mai tare refuza. Atunci, ar fi strigat după ajutor, dar glasul vlăguit se încăpățâna să rămână în străfundul pieptului, infidel și crud. Leanța gândi că, dacă acela era ceasul morții, trebuia să învețe resemnarea, ceea ce îi lipsea, în ciuda tiradelor cu care își însoțise amenințările cu sinuciderea de-a lungul vieții. Grădina, parcela cu legume, acareturile și alte anexe din curte se transfigurau pentru a reveni la un aspect avut cu mult înainte de moartea lui Ițenco. O realitate paralelă se contura pentru a lua locul celei existente. Cu toate că nu simțea cum i se scurge viața, Leanța își repeta obsesiv că nu se mai poate face nimic și că, la fel ca mama ei, murea singură și neconsolată.

Câinii urlau a jelanie, pisicile se refugiau prin înălțimi, iar păsările se agitau în coteț ca la o invazie de dihori. Leanța nu își putea desprinde ochii de la cana termosensibilă, privind chipul soțului ei, care apăruse acolo pentru a-i aduce ultima și cea mai cumplită veste. Femeia clipi de câteva ori pentru a se convinge că nu visa, dar vestitorul morții o fixa cu aerul său absent și ușor afectat. Își spunea că trebuia să fi ascultat sfatul Dianei din urmă cu câteva săptămâni, să se interneze într-o clinică și să dispună de grija unui personal calificat. Auzi câțiva pași venind dinspre poartă și își spuse că aceea era vecina, care mai făcea astfel de vizite când nu i se răspundea la telefon. Cu toate astea, realitatea transfigurată nu revenea la starea inițială – și Leanța remarcă asta prin faptul că resturile rămase după arderea mobilierului vechi nu mai erau la locul lor din fundul grădinii. Când pașii se opriră chiar lângă ea, Leanța putu să își miște capul și, îndreptând fața către fotoliul din dreapta, îl văzu așezat acolo pe Ițenco, care răsufla în felul lui specific după un drum lung. 

Bărbatul era îmbrăcat cu aceleași haine pe care le purtase la plecarea la București pentru ultimele analize.

—Dar de ce stai așa țeapănă, femeie? 

Vioi, plin de energie, Ițenco emana aceeași violență ascunsă în glas, autoritar și plin de sine. Leanța își făcea felurite socoteli: își amintea clar că se trezise din somn în dimineața aceea, că băuse cafeaua împreună cu Darius și Diana, că trăsese o spaimă cruntă la plecarea acestora și că tot ce se petrecea acum nu putea fi decât o halucinație provocată de vechile ei temeri.

—Spune ceva, Lenuță! Nu sta ca o momâie, de parcă rachiul ți-a luat glasul!

—Tu ești mort, Coco! Ești mort de...

Nici ea nu mai știa câtă vreme s-a scurs de atunci. Ițenco, surprins de acea inepție, zise:

—Eh! Recunoaște, mai degrabă, că asta ai așteptat să auzi de la Spital. Ce naiba, am lipsit o săptămână de acasă și tu, gata, ți-ai făcut toate scenariile: că am murit, că m-ai îngropat și ai rămas singură?

—Daʼ chiar ai murit, Coco! Te-am îngropat, ți-am făcut toate pomenile... Nu-mi vine să cred că, deși știu asta, vorbesc cu o nălucă!

Ițenco, iritat, se ridică în picioare, se apropie de Leanța și, apucându-i o mână, i-o așeză pe pieptul lui. Pe lângă bătăile inimii, Leanța remarcă o vigoare nespecifică la soțul ei.

—Numai în spitalele din București se face treabă bună, zise el cu elan. Am plecat pentru analize descurajante și m-am întors sănătos-tun! Dar tu ce ai băut, de nu m-ai sunat trei zile și, în plus, ai inventat povestea asta că aș fi murit demult?

Așa se întâmplase atunci. Telefonul lui Ițenco trebuia să rămână închis în preajma aparaturii medicale din salonul clinicii, iar Leanța lua legătura numai cu Maurice, care poza ocupat și dădea informații lacunare, evazive. Leanța își întrebă soțul:

—Unde îți sunt bagajele? Dar telefonul? Cu ce mașină ai venit?

Ițenco își scoase telefonul din buzunarul pantalonului, același pe care Leanța și-l însușise după moartea lui, de care începea să nu mai fie atât de sigură. Maurice veni cu bagajele în mâini și, după ce le lăsă deoparte, spuse:

—Te-am pupat, Lenuța. Îmi cer scuze că am zăbovit în mașină, dar am primit un telefon la care trebuia musai să răspund.

Leanța îi privea lung pe cei doi bărbați și nu putea pricepe ce mecanism al minții putea manipula atât de tare subconștientul încât să creeze realități alternative cu scopul de a coborî pe frecvența iluziei. Femeia simulă că ar fi auzit un zgomot ciudat la șosea și merse în dreptul porții ca să vadă dacă mașina lui Maurice era acolo. Într-adevăr, bolidul staționa pe pod. Atunci, Leanța își spuse că, dacă alcoolul i-a jucat mii de feste, aceea era una în plus, care trebuia să aibă un final.

—Ce fac copiii? întrebă Maurice.

—Au plecat în concediu la munte, răspunse Ițenco în locul ei.

Leanța își aminti că, la fel ca atunci, copiii erau plecați când Ițenco revenise din capitală. Se gândi să verifice repetabilitatea scenariului și, dacă lucrurile ar fi fost întocmai după cum se aștepta, nu putea trage de aici decât o singură concluzie, deși sumbră, totuși infailibilă.

—Beți o cafea? îi întrebă ea.

Maurice, în felu-i caracteristic, se uită la ceas și, răsuflând a grabă, zise:

—Una scurtă și plec, pentru că trebuie să ajung neapărat la Galați și, apoi, cât de târziu, înapoi la București.

Leanța luă cana de pe masă și, pentru că ceaiul se răcise de tot, îi vărsă conținutul în chiuvetă. Nu părea preocupată că imaginea soțului ei dispăruse de pe cană, ca și cum nici nu se întâmplase ceva în sensul ăsta. După ce turnă cafea în cești, Leanța spuse:

—Vă las două minute singuri, căci vreau să golesc cada din baie.

Fără să aștepte vreo permisiune, Leanța intră în casă și merse în dormitor, unde constată că poza de la funeralii nu mai era, nici comoda pe care ea improvizase un mic altar de pomenire pentru răposat, cu candele, tămâier și fotografii din diferite perioade ale vieții lui. Apoi merse la camera copiilor și băgă de seamă că aceasta era neschimbată ca în urmă cu câțiva ani, că lucrurile lor personale nu se aflau acolo și gândi că se putea ca multe altele să nu se fi petrecut. Ieșind înapoi în curte, Leanța își spuse că da, totul era aievea acum, că moartea soțului ei, certurile cu Diana și visele care o blocau în catatonie puteau foarte bine să fie semnele de care foarte puțini oameni se bucură în viață.

Maurice a stat foarte puțin, așa cum anunțase, bând cafeaua ca pe apă și dând fuga la mașină. După plecarea lui, Ițenco spuse:

—Dă-mi, te rog, ceva de mâncare, căci am o foame, încât aș mânca și bătaie!

—Dar un întăritor înainte de masă, nu vrei?

—Păi, dacă nu l-ai mistuit pe tot cât am fost plecat, mi-ar prinde bine unul.

Dacă, altădată, Leanța s-ar fi mâhnit la acele cuvinte, acum îi venea să-și pupe soțul pentru că le-a rostit, regăsindu-l deplin în ele. Aduse o litră de țuică din cea mai bună și o puse în fața bărbatului ca să facă „onorurile“. Ițenco gustă puțin și, plescăind de plăcere, zise:

—Asta e singura parte proastă când te crezi bolnav: nu te poți bucura de plăcerile vieții. Ia să mai torn, că bine cade pe gâtlej!

—Mai pune și mie puțin, zise Leanța care, în loc să guste, golise paharul.

—Femeie, ai grijă să nu ți se înăsprească limba de la blițurile de rachiu!

Leanța era distrată și drăgăstoasă, spre uimirea lui Ițenco, care încerca să devină mai caustic pentru a încerca toleranța femeii. Vru să spună ceva, dar atunci sună telefonul și Ițenco răspunse. Bărbatul vorbea cu una dintre surori, care se interesa dacă el a prins drum bun și dacă a ajuns cu bine acasă. După nici două minute, convorbirea se încheie în registrul clasic atât de cunoscut Leanței: cu promisiuni de curânde revederi. Ea mai înțelese că nici ceilalți doi cumnați care au urmat la înhumare după Ițenco nu răposaseră și se întrebă ce straniu fenomen se petrecuse astfel încât, în doar câteva zile, să fi trăit o realitate alternativă atât de vastă. Nu cumva obiceiul ei de a se victimiza degenerase într-atât, încât mintea ei a pierdut balanța proprie? Și, dacă, totuși, pentru că senzațiile pe care le trăise în acel timp paralel erau intense în veridicitatea lor, ceea ce i se întâmpla acum era, de fapt, scăparea frâielor normalității? Dacă mintea ei, în dorința de a ușura povara unor drame pe care nu le prevăzuse, închipuia acest ultim episod pentru a-i pregăti trecerea la cele nepământești? Fie ce o fi! își zise Leanța dând al doilea pahar peste cap. Destul ostenise să atragă oamenii într-o lume pe care singură și-o crease. Dacă cea în care ea era atrasă, de data asta, se construia de la sine, asta era. Îi dădea dreptate lui Darius în privința orizontului mental, orizont de care Leanța recunoștea, acum, că se înstrăinase cu un motiv ascuns și, obosită de a mai rezista unei lumi iluzorii, se lăsa pradă revelațiilor. Lumea mare se desfăcea în mii și milioane de fășii spre a reda vederii acea lume veche, capsulată într-o obstinată dorință de negare.

—Îți plac sarmalele? își întrebă soțul.

—Văleu, femeie, iar le-ai greșit bune! Apoi, ștergându-și gura: Sărut mâna pentru masă. Au fost la fel de bune ca cele de la soacră-mea! 

—Mai nou, îmi stimezi mama? 

—Lenuță, e regretabil cu nu mi-ai remarcat stima pentru mama ta în toți anii ăștia. Chiar atât de groase să fie zidurile bulei tale, încât... 

—Iar începi să vorbești ca Darius. 

—Lasă-mă să termin! 

—Te las, dar pe mine de ce nu ai putut să mă iubești? 

—Vezi tu, femeie? Califici iubirea drept o opțiune și, în consecință, îmi impuți lucruri pe care le-ai făcut în egală măsură. 

—Ce vrei să spui?! 

—Te-a durut să vezi în ochii mei, toată viața, iubirea pentru altă femeie. Ți-a zis-o și mama ta, de aceea te-ai îndepărtat de ea. Mai mult, te-a durut să îmi vezi dragostea pentru Diana... 

—De ce ești nedrept? 

—Nu sunt! Credeai că pierderea celeilalte Elene m-a abrutizat și, abia după nașterea Dianei, ai realizat cu groază că pot iubi o lume întreagă, dar pe tine – niciodată! Aici a fost declicul tău și asta te-a înrăit. Ai căutat să mutilezi sufletul Dianei, crezând că, astfel o vei îndepărta de mine și ea va semăna sufletului tău pretins însingurat. Și continui, cu aceeași disperare, să faci asta răpind-o pe Arsinia în lumea ta sterilă. Nu mai pierde vremea reproșând universului întreg că nu te-am iubit. Nu te-am iubit et punctum! Întreabă-te pe tine de ce nu ai iubit.

—Dar nu mă crezi capabilă să iubesc?

—Ba da! Chiar o faci într-un fel mistuitor! Praf și cenușă rămân de pe urma iubirii tale! Doar că iubești ideea de a fi iubită mai mult decât oamenii care te-ar putea iubi. De aici, strădania de a mima perfecțiunea și pretenția de a primi stima unei lumi care vede lucrurile altfel decât tine. Deși te crezi capabilă de iubire absolută, anulezi dragostea celorlalți strivindu-le-o sub picioare. Iată de ce nu poți fi iubită! 

—Și, dacă tot spui că am torturat sufletul Dianei, pe ea o vezi capabilă de iubire?

—Spre surprinderea ta, iubirea ei ar fi o lecție pentru tine.

—Atunci, de ce nu a luptat pentru copilul ei? Doar fata nu avea nicio vină.

—A luptat. Și încă foarte mult. Doar că noi, în loc să o sprijinim ca niște părinți normali ce ne pretindem, i-am îngreunat lupta până i-am făcut-o imposibilă. Recunosc că eu nu am dorit un soț pentru Diana, ci un ginere pentru mine. Tu, însă, poți recunoaște că nu ai dorit ca ea să lupte până la capăt pentru copil deoarece o voiai pe Arsinia numai pentru tine? Îți mai amintești cum am crezut amândoi că Bulă nu va lua pe umeri povara creșterii Arsiniei, știindu-l de leneș, de egoist și indolent? Iată că Bulă ne-a jucat un renghi: pozând neputincios, ne-a pus împotriva Dianei pentru o vreme. Dacă eu m-am trezit din amăgirea asta, tu ai preferat să rămâi acolo, în bula ta plină de așteptări, voind să te bucuri de Arsinia ca de un cățeluș de odaie! Și ai început prin a o scoate pe Diana din viața Arsiniei, făcând jocul lui Bulă, în ciuda multor avertizări care ți-au parvenit. Eh, ce zici, femeie? De ce continui să judeci faptele Dianei dacă îți nesocotești propriile păcate?

Leanța avu impresia că soțul ei, în loc să se interneze la Oncologie, a plecat la București ca să ia legătura cu un psiholog.

—Bag de seamă că te excluzi din scenariu, îi zise ea cu vădită imputare.

—Deloc, femeie! Crezi că ascund zecile de bătăi pe care le-ai încasat de la mine? O lume întreagă știa când îți luai papara. Unii o știau dinainte ca tu să o primești. O lume întreagă știa că ai patima beției, că ești o ipocrită, că îmi era simplu să te plesnesc deoarece nu te-am dorit ca nevastă. O lume întreagă știe că m-ai legat de tine cu o sarcină inexistentă, că ești mică și a dracului, că o faci pe oropsita și bolnava. Cu toate astea, iată că eu am murit primul, iar moartea mea nu te-a afectat.

Leanța duse mâna la gură, exclamând:

—Dumnezeule! Știam eu!

Senin și impasibil, Ițenco urmă:

—De-aia vin la tine, femeie. Vin să îți reamintesc tot ce ți-am spus în ultimii mei ani de viață, când mi-am scos ficații pe masă și am dat în ei cu parul ca să te fac să admiți lucruri pe care le știai, de fapt, dar le ascundeai sub masca nepriceperii. Nenorocind o lume pentru un strop de iubire din partea mea și a Arsiniei, credeai că tu, femeie plină de ură, poți simți iubirea celorlalți?

—Coco, ia-mă acum și du-mă la moarte, căci nu mai îndur chinul ăsta!

—Dar ce sunt eu, emisarul lui Hades?! Nu, femeie! Tu vrei să mori înainte ca lumea să te vadă în hidoșenia ta, înainte să afle toți că m-ai otrăvit de moarte!

—Nu am otrăvit pe nimeni!

—Ba da! Ești o criminală cu acte în regulă! Și îți spun că vei fi lucidă atunci când lumea te va judeca așa cum ești, lucidă și când vei muri ca să mergi la Marea Judecată!

—Dumnezeu mi-e martor că nu am otrăvit pe nimeni!

—Iar vorbești cu păcat și îți agravezi viața!

Leanța fugi în casă, temătoare că vorbise prea mult cu o nălucă și că vecinii indiscreți ar fi putut lua seamă de rătăcirea ei. Acolo, regăsi totul cum era înainte: fotografia funerară atârna pe perete deasupra patului, iar pe micul altar improvizat, o candelă aștepta să i se pună o nouă pastilă de ceară cu fitil. Cartea de rugăciuni, din care citise mai devreme, era lăsată cu neglijență pe noptieră. Leanța își schimbă hainele, încuie toate ușile casei și luă drumul bisericii.

După ce închise poarta, văzu trei bețivi ieșind din curtea lui Nelu, care cântau voios:

Hai! Hai cu trăsioara

Până-n deal la Mărioara!

Calul merge le pas

Și-apoi facem popas.

Leanța se cruci ostentativ, voind să-și arate profundul dezgust față de acest obicei prost. Își văzu de drum, obsedată de cântecul bețivilor, care îi răsuna mereu aproape, deși ea se depărtase cu mult de aceștia. Când ajunsese în preajma farmaciei, îl văzu în curtea din dreapta pe Arghilai, care tocmai se cocoțase pe gard și, privind-o fix în ochi, îndreptă un deget spre ea într-un gest acuzator. Leanța încerca să-l ignore pe idiot, dar vocea lui Ițenco îi șopti în ureche:

—Mai ții minte, femeie, ce a zis nebunul în ziua înmormântării mele?

Corul bețivilor se auzea mai tare, cântând aceeași călătorie cu trăsioara. De data asta, cei trei boemi se aflau cu spatele la gardul curții cu pricina, prinși între ei pe după umeri, legănând și forfecându-și picioarele în ritmul cântecului. Printre capetele lor se vedea degetul acuzator al lui Arghilai. Din nou, Ițenco șopti:

—Cum știa idiotul de câinii otrăviți și că eu am murit flămând?

—Nu am otrăvit pe nimeni! se apără Leanța pe un ton scăzut, să nu fie auzită în stradă.

—Cum nu, femeie? Dar eu sunt nimeni?!

La aceste cuvinte, Leanța simți că i se muiau picioarele. Oricât încerca să își continue mersul către mult-dorita spovedanie, abia dacă izbuti să mai facă doi pași, că se îndoi din mijloc, moale ca ceara de lumânare și se prăbuși în fața corului de bețivi. Ițenco insista:

—Hai, femeie, începe-ți aici spovedania!

—Nu am otrăvit pe nimeni! țipă ea.

—O spui așa, ca pentru urechile nebunului?

Leanța repeta negația în propria-i apărare tot mai agresiv și disperat, până când fu luată de tremurături. Câteva femei, văzând-o în acea stare deplorabilă, au tras concluzia că Leanța intra în delirium tremens din pricina abstinenței de la băutură și i-au sărit în ajutor. Însă, când au ajuns lângă ea, fură izbite de mirosul care grăia că femeia nu renunțase la obiceiul ei nociv. Deși corul și Arghilai nu mai erau acolo, Leanța încă îi vedea și auzea, iar groaza i se amplifica de câte ori își zărea soțul cel mort încercând să își arate fața prin adunătura de gură-cască.

Când ambulanța a sosit la fața locului, brancardierii au găsit o femeie catatonică și, aflându-i vârsta, au dat de înțeles că aceasta nu mai avea multe zile de trăit. Mașina demară cu scârțâit de roți, iar mulțimea rămase nemișcată în loc, privind în urma ei până când sunetul sirenei se pierdu de tot. Bețivii își continuau agasanta cântare, ceea ce îl făcu pe Arghilai să spună cu vădită iritare:

—Dar luați-vă, dracuʼ, trăsioara și mergeți să o alintați pe Măria, că mie mi-ați făcut capul dâmburi!

Firește, cei trei heralzi ai rătăcirii erau dintre aceia care își pierd vremea prin apropierea unei spelunci și îndrăznesc să ceară o lețcaie oricărui trecător, fie acela și un străin. Merseră, așadar, în zona lor de îndeletniciri și, luând loc pe soclul din beton al gardului care împrejmuia spelunca, păreau a se dezmetici din cine știe ce aburi și se întrebau la unison:

—A fost, cumva, ambulanța pe aici și a luat pe cineva?

—Da. Pe nevastă-mea.

Unul dintre ei, privind spre cel care a vorbit ținându-și mereu pălăria Fedora cu borul aplecat mult în față, zise:

—Ăsta e motiv de sărbătoare, că eu știu una și bună: ambulanța duce doar la cimitir! 

Fără să mai scoată o vorbă, misteriosul făcu un salut ducând două degete la pălărie și plecă. În urma lui, bețivii se lansară în dezbateri.

—Mă, ăla nu era Ițenco?

—Fugi, domʼle, că el e mort de când lupul era cățel!

—Asemănarea este izbitoare, totuși!

—Lasă băutura, pungașule, că îți ia mințile!

Apoi cei trei amici deviară într-un schimb de glume în argoul lor specific, glume pe care dipsomanii le spun de mii de ori cu același aplomb ca și cum ar face-o prima dată.

Vizualizări: 34

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/