Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Să lași orice speranță la intrare! Orice speranță! La intrare să lași! Orice speranță!
Mii de șoapte îi răsunau în urechi, repetând sinistrul îndemn. În fața porții masive, Leanța aștepta să se scurgă un oarecare interval de timp, cu ochii ficși către medalionul baziliscului. Părea că se supune unor indicații pe care poate le primise mai înainte. Fumul hăului fierbea, se ridica și se întorcea la matcă, o lua de la capăt, amintind de haosul din sufletul ei. Leanța își repeta la infinit că nu otrăvise pe nimeni, că i se puteau pune asupra o mulțime de fapte și erori, dar niciodată crima. Cu cât își intensifica acest exercițiu de persuasiune, cu atât fumul hăului se tulbura neliniștit în matcă. Apoi, sunetul unei clanțe vechi, neunse de secole, se auzi și poarta din lemn se crăpă ușor ca urnită de vânt. Leanța băgă de seamă că, în ciuda masivității tipice unei uși de temniță medievală, poarta se mișca lesne, întocmai ca foile unei cărți. Baziliscul o privi trecând pragul și, după ce repetă sentința lui Torquemada, se azvârli în fumul agitat.
Leanța pătrunse într-o încăpere luminată în clar obscur ca un amurg de toamnă târzie. În mijlocul încăperii, baziliscul o privi, inert, câteva clipe, hipnotizând-o cu acel medalion, apoi se dădu într-o parte și își reluă poziția de tribun la ușa din stânga. În locul lui era acum Arsinia, în picioare cu spatele la ea, infantă ca la trei ani și puțin. Leanța se repezi cu disperare să o ia în brațe, zicând:
—Puiule, vino la mama!
—Tu nu ești mama mea!
Ochii copilei o respingeau cu răceala din ei. Leanța, în încercarea de a se repune în termeni față de acea judecată nedreaptă, vru să apuce acele mânuțe fragile și să spună ceva, dar copila se disipă ca fumul unei lumânări abia stinse.
Baziliscul ieși pe ușa din stânga, dând de înțeles că trebuie să fie urmat. Leanța trecu pragul și, de data asta, se văzu în bucătăria unui apartament prin care ea trecuse de câteva ori în urmă cu mulți ani. Acolo, Diana și Bulă vorbeau în contradictoriu, ea manifestând totală sfidare față de pedagogia la care se preta soțul ei în etalarea propriilor viziuni asupra căsniciei. Într-o parte, Darius asista tăcut la acel schimb de replici sterile, orientate spre același eșec cu cât mai mult se doreau a fi spuse. Între ei, Arsinia, care abia împlinise patru ani, ar fi vrut să le ceară părinților să lase cearta. Diana îi spuse fetei să meargă în camera ei, dar Bulă o prinse pe copilă de mână, zicând:
—Nu pleci nicăieri! Stai aici, ca să vezi ce decizii vrea să ia mă-ta!
Diana îl privi în ochi și spuse:
—Să nu crezi că mă vei constrânge cu gestul ăsta imatur!
—Imatur? Lasă să vadă fiică-mea cum merge căsnicia noastră!
—Dacă nu ai fi băut ca porcul, azi nu ai fi recurs la manevra asta.
În clipa aceea, Bulă îi trase Dianei o palmă pe obraz, răcnind:
—Vrei să îți arăt că, în două săptămâni, te fac să joci pe sârmă? Te fac! Apoi, către Darius, dar fără să îl privească în ochi: Și tu pleacă în pușca mea, dacă vezi că distrugi o familie!
Diana îi făcu semn lui Darius să nu reacționeze în niciun fel, apoi zise:
—Bravo, dobitocule! Lovindu-mă, din nou, i-ai arătat Arsiniei în ce lume va trăi. Ești mândru de ce vrei să vadă ea la tine? Asta este familia în care vrei să o crești?
Arsinia, speriată, izbucni în plâns. Diana o luă în brațe să o liniștească, în vreme ce Bulă se încălța de plecare, bodogănind:
—Nu ai decât să rămâi cu gagiu-tău!
—Poate te măriți cu sticla! îi reculă Diana.
Leanța îl urmă pe bazilisc către dormitorul aceluiași apartament, unde ea se văzu pe sine, o apariție translucidă, pozând preocupată de o emisiune la televizor și arătând că refuza să ia o poziție față de cearta de mai înainte, ca și cum nu auzise nimic. În fața ei, se repeta la infinit momentul în care Bulă îi pălmuise fiica, iar Leanța fu înfiorată de răceala din ochii apariției, conștientă că pedeapsa îi va spori cu cât se străduise să o convingă pe Diana să accepte acea căsnicie cu toate neregulile ei. Baziliscul se așeză în fața televizorului și, rotindu-și capul ca într-un ritual, făcu să iasă din medalionul lui un con de lumină neagră care absorbi apariția în el.
Pereții camerei s-au întunecat, ca și cum bezna se instala treptat pretutindeni, punând în locul lor decorul bucătăriei din casa de la țară. Leanța revedea momentul în care Diana își făcea cunoscută intenția de a divorța. Ițenco lătra felurite amenințări turbate, precum aceea că se va desemna drept un tată fără fiică și strecurând ideea că ar recurge la orice gest pentru a preveni acel divorț. Leanța, pozând că vestea cumplită îi destabilizase țintele firești, ca și cum nu avusese acea discuție particulară cu Diana de două ori înainte, se ridică de lângă soțul ei, temătoare că ar putea primi una în bot. Femeia se gândea că, dacă furia nebunului nu avea să se stingă curând, măcar să se descarce pe cea care a provocat-o. Baziliscul readuse în plan conul de lumină neagră și absorbi în el femeia, moment în care Leanța simți cum bicele judecății se apropiau de ea.
Acum, Leanța se vedea la braț cu soțul ei, părăsind biroul directoarei de școală – mai bine spus, alungați aproape în șuturi pentru acuzația adusă fiicei lor că se droga. Diana amenințase cu divorțul și părăsise căminul conjugal înainte de a demara procesul în Instanță. Bulă, după ce a furat din contul bancar cei 3000 de dolari cu care socrii lui i-au cadorisit la împlinirea unor ani de căsnicie, a intentat proces de divorț invocând relația extraconjugală a soției, părăsirea căminului familial și înscrierea acesteia într-un anturaj de persoane dubioase. Presiunile puse, de atunci, în mod repetat asupra Dianei au dus la pierderi de calciu și magneziu, ceea ce necesita injecții intravenoase. De aici și urmele de vânătăi pe care părinții ei le invocau pentru a susține odioasa acuzație. Directoarea le făcu aspre mustrări, adăugând că ea însăși fusese în cabinetul medical al școlii, când venele Dianei se retrăgeau sub piele le fiecare apropiere a acului de seringă. Orbiți de ambiția de a păstra intactă o căsnicie vădit compromisă, cei doi se întorceau la mașină. Leanța urcă, dar Ițenco mai rămase puțin, spre a vitupera alte amenințări către Diana. Fiica lui era îngrozită de furia cu care Ițenco îi vorbea de parcă îi fuseseră luate mințile. Apoi, Diana o văzu pe Arsinia în mașină strigând în lacrimi după mama ei, în timp ce Leanța se lupta cu copila să o ia în brațe. Ițenco se așeză la volan și, înainte de a demara, strigă în plină stradă:
—Ești o curvă!
Și de data asta, baziliscul o absorbi pe Leanța.
Cu cât procesul se apropia de final, cu atât părinții Dianei își preschimbau poziția de furioși în cea de resemnați. Deși toți cei din jurul ei își arătau dezacordul față de divorț invocând sănătatea emoțională a copilului, Diana știa că, de fapt, i se cerea să revină în termeni cu Bulă. Să mai dea o șansă căsniciei nu era chip, căci furia oarbă a lui Ițenco și tăcerea manipulatoare a Leanței din acele vremuri arătau că afacerea conjugală nu avea sorți de izbândă, ci doar să se agraveze din aceleași motive. La nici trei luni de la pronunțarea deciziei în Instanță, Bulă se recăsătorise, iar acum venea cu soția lui să o ia pe Arsinia din casa foștilor socri. Despărțirea fu dureroasă pentru bătrâni, care erau tratați de femeia lui Bulă cu promisiuni fățarnice că asta nu presupunea o rupere definitivă. Ițenco mirosi că acea femeie le specula slăbiciunea pentru a dispune Arsiniei niște favoruri. Bulă urma să deschidă proces de partaj, ceea ce lui Ițenco îi deschidea perspectiva unui câștig. Iar, pentru asta, trebui să se împace cu fiica lui, căci numai el știa cât asudase la achiziționarea acelui apartament ce se făcea miza principală a partajului. Cât el se lăsa purtat de reverii, Leanța se zbuciuma de dorul nepoatei sale care, în câțiva ani, se făcuse extensia dezagreabilă a celor ce au răpit-o de lângă ea. Baziliscul se așeză în fața Leanței și, emanând conul de raze atât de nesățios, o aduse pe femeie înapoi la fumul în fierbere al hăului. Leanța era împinsă către fum de o forță nevăzută, lăsându-se dusă în Infern ca oaia la tăiere.

Într-un salon al secției de Psihiatrie, Leanța zăcea în pat, sub sedativ, după ce trecuse prin încă o sesiune de dezalcoolizare. Stresul la care era supusă de tratamentul ajuns la exces o făcea să privească în gol felurite năluci, iar ea saliva abundent, incapabilă să-și controleze reflexele. Cinci zile, cât a durat până la venirea Dianei din vacanța la care nu renunțase când a aflat de situația mamei sale, Leanța a vegetat în propriile dejecții.
In cabinetul medicului, Diana completa ultimele formulare necesare pentru externarea pacientei. Medicul zicea:
—Este dificil pentru o alcoolică să își poarte de grijă dacă nu are permanent pe cineva care să o supravegheze.
—Alcoolismul mamei mele nu a atins, încă, pragul critic.
—Încă. Dumneavoastră ați spus-o.
—Mai am jumătate din vacanța școlară interanuală, așa că pot să veghez asupra mamei să nu mai guste un strop de băutură.
Medicul psihiatru aducea felurite opinii și argumente pentru a-și menține pacienta sub observație, dar Diana era mai mult decât sigură că, în acea secție, se făcea exces de zel. Ba mai mult, ea avea nevoie ca Leanța să își păstreze luciditatea, pentru a-și pune ordine în suflet, nu să vegeteze sub acțiunea sedativelor.
O scurtă vreme, după ce tratamentul și-a pierdut efectul, Leanța se arăta rușinată de criza prin care trecuse. Dar trecerea peste acel episod stânjenitor a fost facilitată de Diana, care nu comisese imprudența de a-și întreba mama ce anume a dus la acea rătăcire. Leanța își ținea promisiunea de a sta departe de alcool ca într-un jurământ cabalist, deși, uneori, făcea efortul de a lupta cu ispita. Medicamentele pe care le lua acum nu aveau alt scop decât pe cel psihologic, iar Diana o pistona zicând:
—Dacă nu iei pastila, intri iar în delir. Dacă o iei și, totuși, pui gura pe băutură, riști fie să rămâi nenorocită pentru tot restul zilelor, fie să mori foarte curând.
Leanța era deprinsă să-și administreze medicația cu strictețe de religie spartană, ceea ce îi ușurase cu mult situația. Într-o dimineață, când văzu că lângă paharul cu apă nu se găsea nicio pastilă, avu un sentiment de triumf. Diana îi spuse:
—Da, avem motiv de sărbătoare, dar fără strop de băutură!
—Nici nu m-am gândit la asta, zise Leanța ușor atinsă în ambâț.
Treptat, femeia revenea la viața dinainte, plină de energie și de dorința de a-și duce suma de întreprinderi gospodărești la bun sfârșit. Cum se termina o treabă, se iveau altele în loc, așa cum văd bătrânii când își caută de lucru pentru a-și da o motivație în plus de a trăi. Printre aceste lucruri, Leanța privea fotografiile nepoatei aninate prin diferite locuri și tânjea:
—Oare când am s-o revăd?

De câteva luni, Arsinia nu mai răspundea la telefon, ba chiar își făcuse inaccesibilă propria pagină de Facebook, păstrându-se inabordabilă și de negăsit. Iar asta se întâmplase la puțin timp după ce firul epic al acestor înscrisuri a dus la copilăria fetei, când trăgea pârțuri la comandă și mutila păpuși.

Cum stătea așa, patetică, pe marginea patului, Leanța văzu că poștărița a lăsat ceva la poartă. Era unul dintre acele plicuri mari, de format A4, care nu conțineau altceva decât lucruri ce îl interesau pe Darius. Leanța fugi la poartă, înșfăcă pachetul și se întoarse în casă. În timp ce sfâșia ambalajul, retrăia un moment din urmă cu peste un an, când își băgase nasul în corespondența lui Darius. Crezând, atunci, că va găsi cine știe ce taină compromițătoare pentru ginerele ei, Leanța găsi în plic numărul unei reviste în care amicul lui publicase primul capitol al celor de față. Revista era însoțită de o scrisoare în care autorul îi cerea lui Darius permisiunea de a iniția demersurile editării unei cărți. Leanța a ascuns acel pachet, abia rezistând ispitei de a-l pune pe foc.
Acum, citi cel mai recent capitol publicat și se îngrozi la pasajul în care bețivul din fața speluncii declama vesel că ambulanța duce la cimitir. Numărul din fața ei era însoțit, la fel ca cele anterioare, de solicitarea autorului:

„Amicul tău, Diavolul, insistă cu mare elan să acorzi încredere proiectului său și te roagă să arăți o poziție în acest sens. Editorul spune că ai inaugurat romanul-dialog introspectiv, ceea ce mie îmi sună drept o calificare necritică, firavă și prematură. Dar am fost invitat, pe de altă parte, să lucrez la conceperea unei piese de teatru, lucru pe care, desigur, nu l-aș face decât în urma acordului tău prețios, după care tânjesc de atâta vreme. Nu voi lua tăcerea ta drept un refuz, așa că mă văd nevoit să mă deplasez la tine personal. Arrividerci, fratre mio!“

Leanța puse pachetul lângă celelalte și se lăsă pe așteptare. Când Diana ajunsese acasă, ea s-a întins în pat invocând migrene. Diana se duse să verifice dacă ușa de la cămară fusese forțată și, găsind-o în regulă, își spuse că acea migrenă fie era o formă ușoară de sevraj în recidivă, fie ascundea un lucru, obicei tipic mamei sale. După două ore, sosi și Darius. Leanța îi ieși în întâmpinare, luând un ton autoritar și pretențios, întrebând:
—Cum ai permis să se scrie despre mine că am fost internată la dezalcoolizare?!
Darius înțelese că Leanța era informată de cursul acelor scrieri și din alte surse.
—La Psihiatrie, zise el. E o diferență!
—Și de ce, mă rog, ambulanța duce numai la cimitir? Să înțeleg că îmi doriți moartea?!
Lui Darius îi venea să râdă.
—E numai problema dumneavoastră cum înțelegeți lucrurile. Pe mine nu mă preocupă de mult timp acest aspect.
Leanța nu se aștepta la o declarație atât de rece. O privi pe Diana, care o cerceta cu aceeași răceală, apoi, crezând că deconspira marile păcate, reveni la Darius:
—Și de ce amicul tău își spune Diavolul?
—Nu ați văzut serialul „Lucifer“, nu-i așa?
—Pentru ce să-l văd?!
—Pentru că actorul principal vorbește o engleză impecabilă! o luă el în derâdere. Apoi, intrând în personaj, Darius o privi adânc în ochi și întrebă: Tell me, what is your deepest desire?
Leanța nu știa că apelativul de Diavol era un capriciu al celor doi prieteni în amintirea vârstei la care își permiteau să cânte pe stradă și a serilor care se întindeau până dimineață la un pahar cu vin, discutând filosofie și literatură. Își duse mâna la gură, zicând:
—Ferească Dumnezeu!
Diana oftă, sătulă de acea invocație silită. Însă Darius înțelese că Leanța știa de adresa de Diavol dintr-o singură sursă, căci amicii stabiliră să o facă doar în scrisori, de aceea spuse:
—Sper să înțelegeți că faptul de a-mi viola corespondența poate atrage repercusiuni nu tocmai comode. Nu vă e destul că vă băgați nasul în intimitatea noastră și, mai mult, vârâți mâna în poșeta Dianei? Unde e scrisoarea?
Leanța fu tentată să creadă că Darius dorea cu ardoare acea corespondență pentru că ea ar fi conținut vreun mesaj codificat. El insistă să știe de soarta scrisorii, iar Diana interveni:
—Mama, înțelege că Darius poate afla de la prietenul lui când a expediat scrisoarea și ce parcurs a avut aceasta. Fii femeie de omenie și, dacă nu ai distrus corespondența, adu-o!
Leanța luă o mutră îndurerată și, abia târându-și pașii spre casă, bodogăni:
—Nu pot să cred că mă amenințați cu Tribunalul!
La auzul acestor cuvinte, Diana sări din locul ei și, mergând în urma hârcii, spuse:
—Ia să văd eu unde îți ascunzi secretele! Nu te uita la mine ca vita în târg! Sper că nu ți-ai dosit vreo litruță de rachiu, altfel te întorci la dezalcoolizare! Pardon, la Psihiatrie!
Leanța nu avu încotro, căci risca să își preschimbe coșmarurile somnului într-unul mai mare: Psihiatria. După câteva minute, Diana ieși cu brațul încărcat de plicuri, pe care le etală pe masă zicând:
—Uită-te și tu, halal cotoroanță!
Leanța veni înapoi cu aceeași mutră spășită, încercând o manevră:
—Mamă, dacă vă este greu cu mine, faceți cum credeți mai bine, că eu sunt bătrână și...
—Lasă smiorcăiala! i-o reteză Diana. Gata cu spectacolul, gata cu spectatorii! Nu ascunzi lucruri care aparțin celorlalți!
Leanța privea maldărul de reviste și parcă se înciuda. Între timp, Darius începu să hrănească pisicile, pregătind pentru ele o mână de boabe și două conserve. Nemulțumită de grija lui față de feline, Leanța zise:
—Darius, nu le mai îndopa, că n-au să mai prindă șoareci.
—Pisicile nu vânează de foame, ci din instinct.
—Văd că nu ții la soacră-ta cum ții le ele.
—Dacă țineam la soacră-mea ca la pisici, o îndopam cu boabe și conserve! În plus, ele nu mă supără niciodată.
Leanța se aprinse de furie și spuse:
—Daʼ nu ți le mărit eu?! Poate le dau și niște sodă caustică.
Era, firește, o aluzie la textul care o viza. Sfidând manevra hoaștei, Darius reculă:
—Bag seama că cineva continuă să vă înrăiască. A început, cumva, să vă răspundă la apelurile disperate?
—Despre cine vorbești?! se eschivă ea.
—Despre aia care fuge ca o găină, la braț cu prințul Mîșkin, atunci când trebuie să dea dovadă de maturitate, dar vi se ascunde după ceafă și vă injectează inepții!
Pe Leanța o dureau cumplit acele cuvinte și tare ar fi vrut, atunci, să aibă curajul de a trăsni gura care le rostise. Dar, în materie de Arsinia, bacceaua evita orice confruntare. Privi către Diana ca și cum i-ar spune că era cazul să intervină pentru copilașul ei, însă ea rămase în afara discuției. Darius luă un motan în brațe și, gâdilându-l pe după urechi, spuse:
—Motănel, să-mi spui dacă ți s-a dat vreodată sodă caustică!
Leanța, vrând să pară împăciuitoare, întrebă:
—Dar cum se termină povestea?
Lui Darius nu-i făcea deloc plăcere să discute asemenea lucruri cu cei pe care îi lua drept obtuzi și autosuficienți, căci aceștia pun verdicte înaintea întrebărilor. Dar, pentru a mai pune gaz pe foc, spuse:
—Dacă ar fi după mine, aș arăta că personajul principal nu avea să se îndrepte niciodată, că va rămâne aceeași acritură perfidă și veșnic în căutare de scandal, la fel cum și-a trăit toată viața. Dar eu nu sunt în mintea scriitorului ca să îi anticipez demersurile industriei literare. Poate că, dacă v-ați cerceta cu sinceritate deplină sufletul, ați ști cum se încheie povestea. Eu am mari dubii că o veți face!

Vizualizări: 54

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Noiembrie 22, 2019 la 12:00pm
Distinse domn Adrian Scriminț, mii de mulțumiri pentru lectură și opinii. „...că ar putea primi una în bot“ este mecanismul psihologic prin care cititorul e atras în climatul momentului. Astfel, cititorul este invitat să accepte că Leanța și-o merita, de aici și licența. Cu prețuire,

moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Noiembrie 21, 2019 la 7:04pm

Lecturat cu mare drag!


ACTIV
Comentariu publicat de Adrian Scriminț pe Noiembrie 21, 2019 la 5:34pm

Un text aerisit, foarte bine scris. Observ o adevărată măestrie a purtării cititorului prin dimensiuni multiple. Subiectul abordat este stereotipic, întâlnit adeseori, însă foarte bine ticluit, rezultând și doza de rezolvare a paradoxului de la sfârșitul lui. Îmi denoți că scrii de mult timp și că ai o meritorie iscusință în a ctitori reușite împletiri ale cuvântului, Paul. M-a bucurat popasul. Nu știu cât de bine dă: „ temătoare că ar putea primi una în bot„ aici intervenind povestitorul, care ar trebui să fie imparțial la cele etalate. Dacă sintagma ar fi fost întâlnită în dialogul terților, da, dar așa mi se pare că rupe nițel firul! Baftă pe mai departe, la cât mai multă inspirație! 

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/