Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Pasărea pe limba ei piere”
(Înţelept anonim)

Capitolul 21
LIMBAJUL VOCII UMANE. PARAVERBALUL

Undeva, cândva, citeam o amuzantă povestire autobiografică a lui Mark Twain. Scriitorul îşi justifica întârzierea
la o petrecere cu o frază de genul:
„Îmi cer scuze, Doamnă! A trebuit să o înjunghii pe mătuşă mea şi treaba asta mi a luat ceva timp”.
Rostea cuvintele răspicat, pe un ton serios şi natural, în timp ce oferea gazdei
uriaşul buchet de flori. Doamna a răspuns natural: „Nu face nimic. Bine aţi
venit!”.
Mizez pe forţa de sugestie a scurtei poveşti pentru a trece împreună graniţa dintre mesajul cuvintelor (verbal) şi cel al vocii care le
rosteşte (paraverbal). Faptul remarcabil în această întâmplare este acela că,
dincolo de cuvinte, vocea firească în ton, modulaţie şi ritm făce ca mesajul
cuvintelor să fie ignorat. Primirea musafirului întârziat decurge de ca şi cum
nu s-ar fi spus nimic neobişnuit.
Atunci când înţelesul cuvintelor contrazice mesajul vocii, în mod involun¬tar şi inconştient, acordăm mai mult
credit vocii şi tonului decât cuvintelor. În povestire, mesajul luat în seamă de
gazdă a fost cel paraverbal, transmis exclusiv la nivelul vocal al comunicării.
În registrul limbajului paraverbal, vocea se înalţă mai presus de conţinutul
cuvintelor. Tonul face muzica. Limbajul pur al vocii poate fi lipsit de conţinut
verbal, dar nu de emoţii.
VOCEA
Aminteşte-ţi o conversaţie telefonică sau una purtată cu o persoană necunoscută, căreia nu-i vedeai chipul!
Ştiai că, în clipa în care rosteşte primele câteva cuvinte, persoana dezvăluie
brusc o uriaşă cantitate de informaţii despre sine?
Afli instantaneu dacă este bărbat sau femeie, tânără sau în vârstă, calmă sau nervoasă, liniştită sau
speriată, odihnită sau obosită, energică sau moale, hotărâtă sau şovăielnică,
grăbită sau răbdătoare, sinceră sau prefăcută, dominatoare sau supusă,
cooperantă sau competitivă, prietenoasă sau ameninţătoare şi încă o sumedenie de
alte „date primare” despre acea persoană.
Surprinşi sau nu, vom accepta fără rezerve faptul că toate aceste informaţii despre acea persoană ţi-au fost
transmise nu atât prin înţelesul cuvintelor rostite de ea, cât prin tonul şi
modulaţia vocii sale. Iată o primă lecţie banală, dar plină de tâlc, bună pentru
a netezi drumul către ceea ce numim limbajul vocii sau paraverbalul.
Din păcate, vorbitori şi ascultători deopotrivă, ne-am obişnuit să fim atenţi mai
curând la ceea ce spun cuvintele, limbaj verbal, decât la ceea ce spune vocea
care le rosteşte, limbaj paraverbal. La nivel conştient, deja acordăm cuvintelor
o importanţă exagerată, nemeritat de mare şi, mare greşeală, ne antrenăm zilnic
în marginalizarea mesajului vocii care le rosteşte.
Iniţiatic şi demonstrativ pentru exerciţiul limbajului paraverbal, mai înainte de o abordare
sistematică, vom face un popas instructiv asupra câtorva manifestări vocale
lipsite de conţinut verbal, cum ar fi râsul, geamătul, oftatul, tusea seacă şi
dresul vocii.
Râsul
De cele mai multe ori, râsul este o manifestare umană asociată veseliei, destinderii şi bucuriei interioare. Eliberează
tensiunile psihice şi lucrează ca un puternic factor antidepresiv. La nivel
fiziologic, pe durata unui râs autentic, mişcările ritmice ale diafragmei
stimulează secreţia unor endorfine care amplifică buna dispoziţie. Ce-i drept,
acelaşi mecanism este pus în funcţiune şi pe durata unui plâns zguduitor, cu
paradoxal efect liniştitor.
Există însă şi un râs amar, fals, însoţit de o expresia contradictorie a feţei, cînd colţurile gurii sunt căzute. Are o
reverberaţie disonantă şi tristă. Zâmbetul şi râsul sunt strâmbe atunci când un
colţ al gurii este ridicat, iar altul căzut. Zâmbetul strâmb este afişat
politicos de şeful care refuză o favoare sau de bancherul care refuză un credit.

Există şi un râs dispreţuitor, un altul răutăcios şi încă un altul batjocoritor. Sunt falsuri. Râsul fals şi artificial este o imitaţie a râsului
curat şi sănătos.
Râsul este o manifestarea a vocii, a mimicii faciale, a întregului corp. Claudia Schäfer, expert în limbajul trupului, a bservat că, pe
o scară de la unu la zece (1-10) a intensităţii unui râs din ce în ce mai
autentic şi debordant, se întâmplă gradual şi aproximativ în succesiunea
indicată, următoarele maifestări non-verbale:
• Întâi surâsul şi, apoi, izbucnirea în râs;
• gura se deschide din ce în ce mai larg;
• colţurile gurii se deplasează tot mai în lateral, spre urechi;
• nasul se încreţeşte;
• sunetul se apropie tot mai mult de strigăt sau lătrat;
• ochii se închid “cu lacrimi”, iar pielea din jurul lor face dungi multe şi mici;
• capul cade tot mai pe spate şi umerii se ridică;
• apare o mişcare de legănare a trupului;
• persoana se auto-îmbrăţişează (autoatingere), cuprinzându-şi trupul cu mâinile;
• declanşează un mod oarecare de a bate din picioare.
În urma cercetării mai multor eşantioane de vorbitori ai unor diverse limbi europene, Vera Birkenbihl, directoarea Institutului German de
Studii Cerebrale, propune o clasificare sumară a expresiilor râsului,
identificate după vocala dominantă, articulată involuntar. În această idee,
autoarea invită la nuanţare, făcând o distincţie subtilă între între cîteva
moduri de a râde:
Haha!
Râsul “în A sau Ă”, debordat prin gura larg deschisă şi pornit din inimă, este cel mai sănătos, mai terapeutic şi contagios
cu putinţă. El exprimă vitalitate, bună dispoziţie şi sinceritate. El oferă şi
anturajului o senzaţie de uşurare şi eliberează unele tensiuni psihice. Este
reconfortant şi contagios în sensul cel mai pozitiv posibil;
Hehe!
Râsul “în E” este un fel de a râde behăit, cel mai adesea, aruncând o mască veselă peste o atitudine răutăcioasă sau ameninţătoare. Intenţia ascunsă în
spatele râsului “în E” este mai curând una de distanţare, înfricoşare sau
devalorizare a anturajului. Este un fel de a “râde în nas”, a râde de cineva sau
a râde de ceva. Un fel de a râde dispreţuitor, batjocoritor, maliţios. De
regulă, majoritatea persoanelor care aud un “râs în E” resimt mai curâd teamă şi
alte emoţii neplăcute. Râsul „în E”nu este contagios, altfel decât accidental,
când anturajul mimează sau împărtăşeşte maliţia. El maschează stări subtile de
nesiguranţă şi teamă.
Hihi!
Râsul “în I sau Δ este mai curând un chicotit, un râs naiv, de “gâsculiţă”. Adesea, pare a fi un fel de râde scăpat
fără voie de câtre cineva care ar fi vrut mai curând să-l reţină şi să-şi
înfrâneze nişte impulsuri şi porniri vinovate. Râsul “în I” pare să exprime
adesea o bucurie infantilă, vinovată şi reţinută totodată, de a încălca o
regulă, o conduită.
Hoho!
Râsul “în O” este un fel de râde care exprimă şi indică surpriza de a se fi întâmplat ceva plăcut şi hazliu, în mod cu
totul neaşteptat. Totodată, râsul “în O” are adesea ceva uşor forţat, încărcat
cu o doză de neîncredere, încă neîmprăştiată. Este şi motivul pentru care,
adesea, râsul “în O” nu destinde atât pe cât tensionează.
Huhu!
Râsul “în U”, mult mai rar întâlnit decât celelalte modalităţi de a râde, poartă o încărcătură morbidă, cu tonuri de sarcastic şi lugubru. Seamănă cu
ţipătul cucuvaiei şi cu urletul lupilor şi nu mai este vorba de un râs
propriu-zis, ci mai curând de o parodie de râs, care exprimă spaime şi angoase.
Nu are nimic vesel.
Geamătul şi oftatul
Ne referim la manifestările vocale din gama gemetelor şi oftatului lipsite de un conţinut verbal explicit.
Ce-i drept, semnificaţia lor depinde, în general, de context. Nu sunt nefireşti,
dacă se manifestă rar şi accidental. Se pot transforma într o problemă reală
doar atunci când intervin repetitiv şi sistematic în vorbire şi se repetă
obsedant, indiferent de context. Când ajung să se manifeste spontan, mai degrabă
fără a fi conştientizate de persoane care le emit cu frecvenţă mare.
Este vorba de acele persoane marcate de o tristeţe adâncă şi difuză, aproape
continuă, care oftează şi gem, aproape indiferent de context şi anturaj. Atunci,
pot fi interpretate ca semnale paraverbale ale unui pesimism profund, ale unor
depresii sau ale unor frustrări şi suferinţe interiorizate, refulate, scăpate de
sub controlul conştientului. Dacă aceste manifestări vocale nu sunt corijate din
timp, atitudinea morbidă şi depresivă a persoanei riscă să declanşeze frecvent
maladii organice, induse psihosomatic (Birkenbihl).
Partea proastă este aceea că astfel de persoane ajung repede să fie mai curând evitate sau ocolite
de ceilalţi. Suferinţa lor tinde să devină contagioasă şi ajung să inducă şi
aturajului o anumită doză de tristeţe şi depresie. Cu timpul, oamenii
iremediabil trişti sunt izolaţi, iar asta îi face şi mai trişti, motiv pentru
care vor ofta şi mai des. La fel se întâmplă şi persoanelor care nu mai
prididesc să se vaiete şi jeluiască. În vorbirea lor se instalează un ton tot
mai văicărit şi plângăcios. Există poate şi un gen anume de „jelanie mioritică”,
caracteristică românilor, mai ales celor din vechiul regat.
Abordate într-o manieră terapeutică, emisiile superflue de oftaturi, gemete şi jeluiri mai mult
sau mai puţin gratuite, pot fi conştientizate, oferind acestor persoane o şansă.

Tusea şi dresul vocii
Există persoane la care tusea seacă sau maniera insistentă de a-şi drege vocea înainte sau în timpul rostirii unor
cuvinte are o cauză organică, bine determinată, cum ar fi iritaţiile şi
răguşeala produse de fumat sau răceală. Acest fapt nu pare a fi nefiresc, dar
invită vorbitorul să-şi asume responsabilităţi în sensul grijei pentru voce.

Cu adevărat, însă, nu despre astfel de persoane şi situaţii dorim să vorbim aici. Aceste semnale ale vocii transmit mesaje mult mai subtile şi importante,
atunci când tusea seacă şi dresul insistent al vocii nu au o cauză organică
explicită. Ele semnalează faptul că persoana care le produce este chinuită de o
„iritaţie” de natură psihică Aceasta poate fi o apăsaare, o presiune internă
cauzată de o îngrijorare, de oboseală avansată, de tristeţe sau de disconfort de
care încearcă să scape, să se dispenseze. Dacă astfel de manifestări nu sunt
luate în seamă şi tratate sau corijate la timp, ele se cronicizează şi pot avea
urmări psihosomatice grave.
LIMBAJUL PARAVERBAL
Mesajul paraverbal este codificat în manifestările vocale şi în elementele prozodice care însoţesc
vorbirea, provoacând reacţii afective independent de înţelesul cuvintelor.
Intervenţia paraverbalului peste conţinutul verbal propriu-zis provoacă
intensifi¬carea, slăbirea, distorsionarea sau anularea semnificaţiei cuvintelor.

Câteva exemple:
• Hoţuleee!! Cuvântul hoţule, fie strigat cu ură cuiva care jefuieşte, fie murmurat tandru cuiva drag, îşi schimbă semnificaţia o
dată cu tonul vocii;
• Fraza: Îmi face mare plăcere să te întâlnesc! Ce spune de fapt atunci când este rostită pe un ton repezit şi batjocoritor?

Asta nu înseamnă, Doamne fereşte, că nu contează înţelesul cuvintelor. Contează desigur, dar este ca miezul dintr-o nucă; ajungem la el numai dacă
spargem coaja.
Mesajul paraverbal nu pare a fi adresat atât raţiuni şi conştientului, pe cât inteligenţei emoţionale. Mânuit cu abilitate, el devine un
puternic instrument de influenţare a auditoriului sau anturajului de orice
natură, de la cei dragi din jurul nostru până la clienţi sau parteneri de
negocieri.
Mesajul paraverbal empatizează, încurajează, intimidează, menţine presiunea, cedează controlul, obţine autoritatea, aprobarea sau refuzul cu mai
mare uşurinţă decât cel verbal.
Puterea vocii
Propuneţi o temă de discuţie pătimaşă unui grup de comunicare, format din peste zece membri, aflaţi într o încăpere cu luminile stinse. În cursul
dezbaterii, moderatorul grupului se va retrage discret din confruntare, lăsând
grupul să negocieze liber.
Dacă dezbaterea este aprinsă, chiar pătimaşă, membrii grupului vor interveni la întâmplare, vor vorbi mai mulţi deodată, se
vor bloca unii pe alţii şi vor forma bisericuţe. Practic, cei mai mulţi dintre
vorbitori nu mai sunti auziţi de câtre toţi ceilalţi membri ai grupului.
Cu toate acestea, din când în când, unii vorbitori reuşesc să reducă grupul la
tăcere şi să l pună în poziţie de ascultare. Când vorbesc ei, pur şi simplu se
face linişte.
Identificaţi cu grijă şi înregistraţi pe bandă momentele de graţie când întreg grupul ascultă. Evaluaţi înregistrarea şi comentaţi în grup.
Veţi descoperi secretul celor care s au făcut ascultaţi.
În mod normal, secretul va fi acela că tonul şi volumul vocii au fost decisive, iar nu
cuvintele.
Studiul vocii umane a dovedit că fiecare persoană are o amprentă vocală unică. Pe Pământ, nu există două voci absolut identice, dar
elementele prin care poate fi influenţat auditoriul râmân fundamental aceleaşi.

Tonul vocii
Tonul vocii este important atât ca tehnică vocală, cât şi ca instrument de convingere. Tonul vocii este cel care transmite sentimentele
şi atitudinea, pe când cuvintele transmit doar informaţia.
Tonul „de bază”, recomandat atunci când vrem să fim convingători, este cel „parental”, al unui
părinte, profesor, preot sau judecător. Acesta înseamnă o voce joasă, care
exprimă calmul şi autoritatea, oferind încredere. În mod normal, vocea joasă
este însoţită de un fel de a vorbi rar şi apăsat. Psihologii spun că, atunci
când primeşte mesaje pe „ton parental”, creierul uman are o reacţie automată de
supunere. În schimb, el are tendinţa de a ignora sau a trata superficial
mesajele primite pe „ton de copil”.
Tonul înalt, strident sau smiorcăit, de copil îmbufnat, fie nu prea este luat în seamă, fie trădează nemulţumire,
provocare la conflict verbal, teamă sau nervozitate. „Tonul de copil” convinge
greu pe cel care ascultă. La nivel subconştient, ascultătorul percepe copilul
nesigur, fără experienţă şi autoritate, încă neisprăvit (Bruno Medicina, 1998).
Atunci când tonul vocii nu-i adecvat cu aspectul exterior al vorbitorului, avem
de-a face cu o persoană care se preface.
„Tonul parental” obţine efect de autoritate, atenţie şi persuasiune pentru că personifică mama, tatăl, bunicul,
şeful, profesorul sau alte figuri parentale. El transmite mesaje subliminale de
mare încredere, competenţă şi experienţă. La nivel inconştient, el evocă
poveţele înţelepte ale părinţilor şi cere supunere.
Când vorbitorul este tensionat sau anxios, corzile vocale se întind ca şi corzile unei viori. Vocea
se subţiază, devine stridentă, zgârie şi scârţâie. Calmul şi relaxarea fac tonul
să coboare şi vocea devine plină, sigură. Când suntem obosiţi, speriaţi,
precipitaţi, vocea devine aspră, gâtuită.
Volumul vocii
O voce puternică poate fi dovada unei personalităţi de mare forţă şi vitalitate, dar şi
a nevoii de a ne simţi importanţi sau a incapacităţii de a stăpâni un pătimaş
impuls interior, de exemplu, o izbucnire de furie. O voce forţat puternică poate
fi doar o compensare adusă unei slăbiciuni. Volumul vocii ne poate asigura un
loc mai în faţă sau mai la coadă, pentru că ne face să dominăm sau să ne lăsăm
dominaţi.
Oamenii moi, timizi, lipsiţi de vitalitate şi putere, vorbesc mai curând încet şi şovăitor. Se tem să exteriorizeze ceea ce simt, se inhibă şi fie
rămân periculos de liniştiţi, fie îşi pierd suflul. Până şi la mânie, trupul lor
secretă puţini hormoni de luptă, adrenalină şi noradrenalină. Cu toate astea,
volumul redus al vocii poate fi şi un semn al modestiei, discreţiei şi
siguranţei de sine.
Volumul vocii depinde de plămâni si capacitatea toracică, de calitatea corzilor vocale, de respiraţie, de poziţia corpului şi
multe alte elemente care pot fi antrenate prin exerciţiu. Volumul vocii poate fi
şi trebuie susţinut prin dilatarea cutiei toracice. Volumul este mai uşor de
antrenat şi controlat decât tonul. Ritmul şi forţa respiraţiei sunt esenţiale
pentru voce. Marii cântăreţi de operă stau dovadă. Reglarea volumului ţine seama
de mărimea încăperii, a auditoriului şi a zgomotului de fond.
Amplificarea vocii poate avea două motivaţii. Prima priveşte situaţiile în care un bătăios
vrea să se impună cu glas „mare”. Volumul vocii creşte ca reacţie de luptă (Vera
Birkenbihl). A doua priveşte situaţiile în care vorbitorul pasionat, prins de
discurs, acţionează energic, entuziast. Dă impresia că este agresiv, chiar dacă
nu doreşte asta şi nici măcar nu-i conştient de acest lucru.
Plămânii sunt principalii responsabili de volumul vocii. Secretul reuşitei ţine de respiraţia
bună şi grija de a păstra suficient aer în piept.







Vizualizări: 2206

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Octombrie 31, 2010 la 11:23pm
Comunicarea are o multime de intelesuri, o multime de scopuri si cam tot atitea metode de exprimare si manifestare. Nu exista o definitie concreta a comunicarii insa se poate spune cel putin ca, comunicarea inseamna transmiterea intentionata a datelor, a informatiei.Comunicarea este cea care asigura dispozitii emotionale si intelectuale asemanatoare, moduri similare de a raspunde la asteptari si cerinte.
Comunicarea se realizeaza pe trei niveluri: Logic, Paraverbal, Nonverbal
Daca intre aceste niveluri nu sunt contradictii, comunicarea poate fi eficace. Daca insa intre niveluri exista contradictii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.Tipuri de comunicare:Comunicarea intrapersonala . Este comunicarea in si catre sine.Comunicarea interpersonala. Este comunicarea intre oameni.Comunicarea de grup. Este comunicarea intre membrii grupurilor si comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alti oamenii.Comunicarea de masa. Este comunicarea primita de sau folosita de un numar mare de oameni.Comunicarea are o foarte mare influenta asupra personalitatii deoarece in ziua de azi individul se defineste in functie de ceilalti iar comportamentul reprezinta o constructie a persoanei in interactiunea cu ceilalti. Interatiune atrage concomitent comunicare.Sinele se construieste in interactiune cu ceilalti. In felul acesta, definirea unei situatii nu este niciodata strict individuala, desi apare astfel; in acelasi timp, nici individul nu este doar o oglinda a celorlalti, ci introduce note personale in orice evaluare si raspuns. Cu cat se comunica mai mult cu atat cresc sansele de a se crea personalitati puternice. Comunicarea este cheia individului spre societate si integrarea in aceasta.Lipsa comunicarii atrage o indepartare iminenta fata de grup, echipa, societate, etc.Daca luam in discutie termenul de grup observam caci, chiar societatea din care facem parte este un grup. Grupul inseamna reguli, reputatie, tel, munca in echipa, etc . Sensuri determinate de interanctiune deci de comunicare. Atata timp cat exista o buna comunicare exista si un randament maxim, insa daca aceasta lipseste se poate ajunge la disensiuni sau, chiar mai rau.Arta de a comunica nu este un proces natural ori o abilitate cu care ne nastem. Noi invatam sa comunicam. De aceea trebuie sa studiem ce invatam ca sa putem folosi cunostintele noastre mai eficient. Orice comunicare implica creatie si schimb de intelesuri. Aceste intelesuri sunt reprezentate prin "semne" si "coduri". Se pare ca oamenii au o adevarata nevoie sa "citeasca" intelesul tuturor actiunilor umane. Observarea si intelegerea acestui proces poate sa ne faca sa fim mai constienti referitor la ce se intampla cand comunicam.
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Octombrie 30, 2010 la 10:46pm
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Octombrie 30, 2010 la 10:26pm
Comentariu publicat de Suzanita_liliana pe Octombrie 30, 2010 la 5:02pm
De ce suntem mai atenţi la cuvinte?
Descoperiri recente în materie de inteligenţă emoţională acreditează ideea că omul ar avea două minţi; o minte care gândeşte şi una care simte (Daniel Goleman, 1990).
Limbajul verbal, codificat în cuvinte, pare a fi adresat aproape în exclusivitate minţii care gândeşte. Sensul denotativ al cuvintelor este procesat digital, la rece, la nivelul cortexului cerebral. Doar unele sensuri conotative şi semnificaţii abisale ale cuvintelor pot angaja senzorial şi emoţional alte zone din creier, la nivel vizual, auditiv sau chinestezic.
În schimb, limbajul vocii şi al trupului sunt adresate preponderent minţii care simte şi par a fi procesate la nivelul unor formaţiuni primitive, reptiliene sau precorticale ale creierului uman. O anume parte din mesajul non-verbal pare a fi procesată numai la nivelul nucleului amigdalian, fără participarea conştientului.
Comunicarea verbală (cuvintele) invadează nivelul conştient al psihicului, în timp ce comunicarea nonverbală alunecă oarecum în afara conştientului. Într-o manieră simplistă, poate, acest mod de procesare a comunicării în creierul nostru explică întrucâtva tentaţia de a ne concentra pe cuvinte şi de a neglija restul comunicării. Şi aceasta în ciuda faptului că acest „rest” al comunicării este cel care ne influenţează deciziile şi comportamentele.

© 2017   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support