Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

LUMEA A INTRAT PE ORBITA POVEȘTILOR UITATE

(Dedicată Demiurgului universului poeziei românești, nemuritorului Eminescu)

M-a tulburat mult la marele Eminescu, setea lui imensă de absolut, mai cu seamă în versurile sale de iubire. De aceea îndrăznesc să-i atribui în universul poetic românesc, titlul de Făurar al veșniciei și povestea ce urmează mi-a fost inspirată de minunatele sale creații și de spiritul său de Nemuritor.
A fost odată ca niciodată, cândva tare demult, când poveștile se întâmplau aievea.
Făurarul timpului se distra modelând viitorul lumii. Prindea în palmele sale materia și spiritul efemer și modela seninul și ploaia, câmpul cu grânele, copacii cu ramurile apoi își trecea vremea privindu-le, fragilitatea și supunerea în fața capriciilor sorții. El a inventat aripile în sufletele, ce tânjeau să cuprindă nemărginirea și târâșul în țărână, în legea șerpilor.
Făurarul veșniciei explora de la ferestrele palatului său, printr-un telescopul super potent al Spiritului Atotcuprinzător, convulsiile Terrei, mica planetă albastră, aflată în durerile facerii. A zărit-o pe magnifica Venere înălțându-se din spuma valurilor mării, în toată strălucirea frumuseții sale zeiești și s-a îndrăgostit pe dată. Din dorința de a cuceri iubirea preafrumoasei, a chibzuit ce dar ar fi putut să-i ofere. Atunci s-a hotărât să-i făurească o salbă fără seamăn de frumoasă și s-a pus să o făurească din cele mai strălucitoare particule de materie ce se găseau în imensa lui făurărie. A pus la treabă pe cei mai iscusiți meșteri făurari din împărăție și aceștia au făurit o salbă fără seamăn de frumoasă în univers, cu soarele, luna și stelele apoi le-a trimis în dar, zeiței.
Fire orgolioasă, Venere a trimis darul înapoi atotputernicului Făurar, cu mesajul că nu-i de ajuns salba cea frumoasă, pentru a o cuceri și că își dorește să posede însuși Veșnicia. Din iubire pentru zeiță Făurarul i-a îndeplinit dorința. A transformato în steaua cea mai strălucitoare și a pus-o în neasemuita salbă, pe care a aruncato pe cer să-i lumineze în veci, Veșnicia și să-și sature dorul de splendoarea frumuseții iubitei. Pentru a aduce-o mai aproape, împins de pasiunea-i mistuitoare, a mutat-o mai departe de orbita Pământului și mai aproape de sine, astfel, să-i poată admira frumusețea iar clocotul pasiunilor ce-l mistuia a zguduit Universul și a tulburat trupul pământului și celorlalte planete ce trăiau din suflul vital al Făurarului. Marea lui pasiune a tulburat din temelii existențele creațiilor sale.

La început El trimisese pe pământul virgin, sămânța vieții umane care trăia în umbre, făpturi spectrale ce pribegeau în preajma Lunii. Apoi, când pe pământ a poposit lumina Soarelui din salba zeiței, au început să înverzească dealurile, munții și văile, după ce apele se retrăseseră în mări oceane și fluvii. Spiritul Creator i-a trezit în sine dorința de ași perfecționa opera și a zidit umbrelor, corpuri frumoase, asemănătoare creatorilor din Veșnicia luminii și le-a trimis să le însuflețească. A semănat în aceste făpturi chemate –Oameni, semințe de spirit, rupte din Divinitatea însăși, care se revărsau peste tot, în Univers - un ocean nesfârșit de energie divină, în jurul planetei, Pământ. A trimis făpturi din seminția făurarilor, să îi învețe pe oameni, meșteșugurile de tot felul și semănatul pământului pentru a se hrăni și a populat pădurile și apele, cu viețuitoare.
Unii dintre mesagerii cerești i-au învățat pe oameni, făuritul podoabelor, vrăjitoria și puterile vindecătoare ale plantelor și toate științele necesare supraviețuirii pe pământul încălzit de Soare. Tot atunci, a apărut Binele și Răul pe pământ.
Creatorul nu a dorit să se amestece în viața oamenilor pământeni și a menit omului, să se ghideze după Liberul Albitru, în ascensiunea lui, învățând lecții din propriile greșeli, până va ajunge la nivelul unui spirit superior de creator, reușind să trezească sămânța divină ce dormita în subconștientul său, de la creație. Pământul era populat de animale și păsări mari și de vegetație pe măsură, pentru a le putea hrăni, însă omul era deasupra tuturor.
Când Făurarul Veșniciei a așezat-o pe Venere cea fără seamăn de frumoasă, mai aproape de sine, mutând-o de pe vechea sa orbită, Milki Way laolaltă cu Pământul a fost zguduită de mari cataclisme, din cauza schimbărilor petrecute pe orbitele Veșniciei și au fost ploi meteoritice, majoritatea viețuitoarelor mari de pe pământ, oamenii și marile păduri au pierit scufundate în adâncuri sau înghițite de focuri provocate în timpul acelor capricioase frământări pasionale, ale Veșnicie.
Astfel geniul lui Eminescu a devenit și el făurar al veșniciei, animat de focul devorator al iubirii pentru o muritoare pe care în marele zbucium al unei pasiuni aproape demoniace a zidit-o în versuri de iubire de o frumusețe statuară. Iubirea neîmplinită, niciodată satisfăcută pe deplin datorită setei sale insațiabile pentru absolut a devenit ,,Luceafăr” prin suferință mistuitoare. Zeița iubirii ce animă poezia sa era de fapt incompatibilă cu atributele unei femei pământene, destinată să se căsătorească, să nască fii și să se veștejească. Era o eternă amantă, veșnic tânără și frumoasă, în stare să întrețină veșnic vie flacăra devoratoare a pasiunii care-l mistuia. Din insațiabila-i sete de absolut în iubire Eminescu a creat o zeiță pământeană, un ideal în versuri, în general incompatibil cu nestatornicia firii omenești. Luceafărul e de fapt poem prin care geniul Eminescu a înălțat un fel de coloană infinită, care a unit spiritul său însetat de absolut, cu Veșnicia din care s-a născut sămânța nemuririi în spiritul uman. Iubirea Demiurgului pentru o muritoare îl mistuie și e gata chiar, să dea în schimb Veșnicia pentru o clipă de iubire pământească. ,,De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
.....................................
Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...”
Iubirea Demiurgului nu poate fi compatibilă cu iubirea muritoarei care se simte înfricoșată de imensitatea și răceala veciniciei și refuză perspectiva să trăiască alături de Luceafăr, să lumineze și să ardă veșnic, laolaltă cu stelele.
“-O, ești frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată
Însă pe calea ce-ai dechis
N-oi merge niciodată!”
Când Făurarul a văzut dezastrul provocat tinerei Gaia, din cauza pasiunii sale pentru Strălucitoarea Venere, i-a părut rău și a hotărât să-și rectifice eroarea. A construit un satelit artificial pentru aceasta, -Luna care să-i stabilizeze câmpul magnetic și să favorizeze viața pe pământ. A făcut animale de dimensiuni mai mici și a creat o nouă rasă de oameni, în stare să evolueze și să aibă conștiința de a distinge între Bine și Rău. A divizat omul androgin care fusese la început, în parte femeiască și parte bărbătească, ca să nu se mai simtă singur. Privea cu plăcere creațiile sale, căci cu noua înfățișare oamenii deveniseră mai frumoși.
Așa s-a născut lumea și au zidit popoarele lumilor apuse, poveștile petrecute în timpul vieții lor, pe pereții cavernelor în care se adăposteau, mai târziu în alcătuirile locuințelor. Și-au imortalizat zeii și credințele pe pietrele vechilor altare și templelor de cult, în scrieri pe tăblițe de lut și papirusuri, în mituri străvechi, pe obiecte și opere de artă, tradiții, în povești, cântece și în balade.

Vizualizări: 95

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Maria-Ileana Tănase pe Februarie 8, 2018 la 11:12pm

Semn de plauta lectura si aprecire!


ACTIV
Comentariu publicat de maria giurgiu pe Februarie 4, 2018 la 9:58pm

Mulțumesc! Sunt foarte onorată!


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Februarie 4, 2018 la 7:49pm

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support /********* ********/