Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Mirela Ianuş Dinga – poeta ce se răzvrăteşte în „dansuri cadenţate”

De poeta Mirela Ianuş Dinga nu am auzit niciodată până acum, aşa cum, probabil, nici ea nu a auzit de mine. Am ajuns, de curând şi cu totul întâmplător, în posesia volumului său de poezii, intitulat Arabescuri (apărut la Editura eCreator, din Baia Mare, în 2018), într-o zi însorită de vară, pe când mă plimbam prin parcul din apropierea Pădurii Bejan din Deva, unde am poposit lângă standul de cărţi, amenajat şi aprovizionat cu generozitate de Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu“, din localitate.

Abia după ce am terminat de citit cartea, care mi-a captat imediat atenţia, am aflat cine se ascunde în spatele identităţii de pe copertă. Am descoperit o poetă de vârstă apropiată mie, ce îşi are rădăcinile în judeţul Galaţi, dar a fost adoptată, cu mulţi ani în urmă, de  o altă ţară prin venele căreia curge sânge latin, Italia, unde a debutat în 2017. A urmat, în acelaşi an, o “explozie” de volume, patru de toate, într-o perioadă relativ scurtă, semn că atunci când adâncurile (îţi) sunt pline de magmă (creatoare), mai devreme sau mai târziu, la momentul prielnic, aceasta ajunge la suprafaţă.

Revenind la cartea Mirelei, încă de la primele pagini am fost învăluită de căldura şi expresivitatea unui vers clasic bine strunit, redactat în manieră (cuasi)modernă – şi acesta este un lucru bun (fără semne de punctuaţie, în mare parte – cu excepţia punctului de la finalul fiecărei strofe – şi cu majusculă doar la începutul primului vers al strofelor), încărcat de metafore inteligent construite şi originale. Deşi tema iubirii, abordată de autoare, este una comună, mi-am dat seama că am dat peste o poetă care, în ciuda faptului că din dragostea mult visată (i-)au rămas doar “flăcări şi fum” (sau poate tocmai de aceea), aşa cum ea însăşi (ne) mărturiseşte, “arde” în poezie, în cel mai frumos sens al cuvântului: “Învăţasem să ardem tăcut/ ne plângea stins cenuşa în oase/ din scântei valsul vechi îl ascult/ cum îngână silabele arse” (Ardeam).

În pofida atmosferei cu predilecţie melancolice, “castelul” de cuvinte alese cu îndemânare continuă, într-o ascensiune inedită, să-şi apropie “turnurile” (slovele) de cer, singurul loc de unde mai poate izvorî un strop de speranţă: “Ne scuturam de pleava unor vise/ când timpul rănile îşi linge scurt/ pe urmele de melci agale scrise/ tăcerea îşi cârpea balansul rupt/…/ “Şi ne-afundam în noapte şi nisipuri/ ce se mişcau în jur înşelătoare/ tunelul strâmt al unor false timpuri/ urca spre zori săpând de sub zăvoare” (Sevă amară).

Natura se împleteşte armonios cu iubirea, chiar dacă tabloul rezultat este unul „îngheţat“: „Noi uitasem mirosul de gheaţă/ răguşind în timide zăpezi/ pendulând între moarte şi viaţă/ vântul curge pe nuci în livezi.// La cămaşă cu nasturii rupţi/ ziua-şi pârguie fruntea-n apus/ noi pe frontul tăcerii căzuţi/ bem silabele timpului dus“ (Un apus).

Iarna pare să fie anotimpul preferat al Mirelei Dinga pentru transpunerea în versuri a trăirilor sale afective, cel puţin aşa se deduce (şi) din poezia Un fel de iarnă: „Ne gârbovisem ca în miez de iarnă/ sub blănuri lungi şi grele, antifrig/ din dangătul omătului ne cheamă/ ecoul când refuz să te mai strig“.

Imaginea iubitului apare obsesiv pe tot parcursul cărţii, poate pentru a demonstra, o dată în plus, că dragostea este şi va rămâne cel mai înălţător şi profund sentiment pe care îl poate trăi fiinţa umană: „Rătăcită în palme uitate/ m-adunai în genunchi fir cu fir/ de sub streşinile umbrelor sparte/ ne gustam sub aripi de zefir.// Ne sculptam şi în plumbul tăcerii/ linii frânte ne curg înspre piept/ din mirarea-ncruntată a serii/ doar un fulger ştia că te-aştept“ (Aşteptare).

Un alt anotimp preferat de poetă pentru descătuşarea stărilor sufleteşti este toamna, una cuibărită şi în inimă, nu doar în frunzele copacilor: “Mă risipeai sub pleoape ca pe-un altar păgân/ strident gustând din pulpa nespuselor cuvinte/ muşcaţi de huma rece genunchii-ţi să rămân/ mă implorau când noaptea se-ngrămădea-n orbite” (Toamnă).

Cum cred că s-a observat deja, Mirela Dinga foloseşte nu rareori asonanţa ca figură de stil, iar aceasta dă un farmec aparte scrierilor sale, conferindu-le o amprentă personală: “Şi scoicile rănite plâng ascunse/ brodând misterul apelor în perle/ spiralele tăcerii nepătrunse/ agaţă-n firul viselor mărgele” (Din goana vântului) etc.

Adeseori în filele cărţii înfloresc metafore avangardiste, captând atenţia celui ce păşeşte sfios pe cărările de suflet ale poetei atinse de bagheta muzei: “Şi se zbătea iar pântecu-n viori/ muşcat prelung de note muzicale/ pe sânul trandafirilor măsori/ parfumul sângerând dintre petale./…/ De toată neputinţa-mpovăraţi/ ce şi-a găsit liman în piept la noi/ cădem de frig şi somn încătuşaţi/ strivind cuvinte-n straie tot mai noi” (Cuvinte noi) sau: “Noi pierdusem clipa, parcă se-necase/ în clepsidra stinsă cu nisipul mut/ verdele din frunze iarăşi sugrumase/ roua ce plecase-n luptă fără scut” (Arşiţă).

În orice pagină a volumului poposeşti, găseşti ceva memorabil, cantabil, versurile curg natural, ca o apă limpede; emoţia este la ea acasă, iar sensibilitatea, de asemenea: “Bolnavi de rătăcire şi mirare/ ne închinăm izvoarelor de dor/ în steme sacre lacrima tresare/ pe şuierul cometelor ce mor” (Emoţie); “Şi ca pedeapsă îmi măsori parfumul/ cuprins pe pielea mea de remuşcări/ silabe culţuroase-şi sapă drumul/ din gânduri strangulate de mirări (Pedeapsă).

Captivă în spirala iubirii, poeta face o analogie între viaţă şi jocul de şah: “Păşim peste uitare ca pe gheaţă/ din când în când din glezne sar scântei/ în şahul complicat jucat de viaţă/ noi caii i-am eliberat de şei” (Răzvrătire), conştientizând că totul are, până la urmă, un sfârşit, independent de voinţa noastră: “Şi eram muguri deveniţi deodată/ sinucigaşi plăpânzi croiţi în verde/ corolele tăcerii plâng pe piatră/ şi devenim ecou ce lin se pierde” (Irişi).

În poezia Spre nicăieri, autoarea surprinde foarte bine apusul iubirii, într-un peisaj cenuşiu, în care sentimentele nu (mai) găsesc poteca spre adâncurile fiinţei: “Din când în când la frunze ne-nchinăm/ pe fruntea lor când zăboveşte vântul/ zăbalele de plumb când le purtăm/ în marşu-absurd spre nicăieri cu gândul.// În clipa-n care îmi eram străină/ tu cuibul mi-ai deschis din palma ta/ şi m-ai spălat cu lacrimi şi lumină/ să-mi pot purta desculţă umbra grea”.

Deşi unele din poeziile Mirelei Dinga sunt impregnate, într-o anumită măsură, de lirismul păunescian, ele poartă cămaşa dantelată cu figuri de stil originale a autoarei, care preferă să se exprime la persoana întâi, pentru a da o notă şi mai mare de veridicitate versurilor, respectiv trăirilor personale.

Poeta cochetează ocazional, pe parcursul volumului, cu versul liber, pe care îl presară cu măiestrie printre cele ri(t)mate, demonstrând că are disponibilitate (artistică) pentru mai multe forme de poezie, fondul fiind unul la fel de bogat în trăiri şi sensuri şi degajând acelaşi parfum de romantism (amestecat cu gândire raţională), ca şi versul clasic. Unitaritatea tematică este compensată de bogăţia imaginilor artistice, create parcă de penelul unui pictor iscusit: “Pe corpul meu/ arabescuri scrise de mâna ta/…/ privirea răsturnată/ încearcă să iasă/ la liman/ precum corpul zvelt/ al unei statui/ din interiorul bârnei/ de lemn vechi/ abandonată într-o biserică părăsită” (Arabescuri).

În poezia Amuţire, autoarea descrie o pasiune ce se stinge treptat, ca un foc pe care nu s-au mai pus de mult vreascuri: “Ne muşcase nedumerirea şi vântul/…/ agoniza în urma noastră praful/ lăbărţându-se fără pudoare/ ne priveam cu ochii închişi/ pentru a ne vedea sufletul/…/ freamătul rămânea pe loc/ pendulând între umbre, disperare/ şi amintiri…”.

Deznădejdea singurătăţii în doi este surprinsă cu acurateţe în poezia Noi: “Ne loveam de ceaţă,/ de arbori, de ziduri,/…/ căutând în lipsa busolelor/ pe cadrane de argilă/ un punct de reper/…/ noi – un fel de puncte fixe/ rătăcite între/ bătăile…/…/ inimii”.

Sentimentul de neputinţă în faţa trecerii nemiloase a timpului şi a efemerităţii fiinţei umane este zugrăvit în culori sumbre: “…cârpim dangătul/ rătăcit în tranşeele/ fără nume/ ale timpului/…/… răsărim în fiecare/ dimineaţă din nisipurile/ mişcătoare ale îndoielii/ poticnindu-ne de/ punctele cardinale…” (Nisipuri mişcătoare).

Toate celelalte poezii, din care n-o să mai spicuiesc acum, fiindcă aş ocupa prea mult spaţiu, păstrează acelaşi ton nostalgic, aceeaşi curgere mătăsoasă, delicată. Ca un cititor pasionat ce sunt, mi-am luat libertatea, în periplul pe tărâmul necunoscut de mine (până acum) al universului poetic al Mirelei Dinga, să reproduc din versuri aleatoriu, nu în ordinea în care acestea apar în volum, pentru că am simţit nevoia să revin de mai multe ori asupra lor. Am avut surpriza (plăcută) să constat că unele se completează pe altele, ca într-un joc de puzzle, şi m-am lăsat “prinsă” de acest joc.

Nu ştiu dacă poeziile sale vor prinde aripi spre zenit sau vor dăinui de-a lungul timpului. Ştiu doar că ele au pătruns în cămăruţa secretă a sufletului meu şi nu pot decât să mă bucur că am descoperit o împătimită a versului clasic, care se „supune“, fără să pară că aceasta ar fi o corvoadă pentru ea, rigorilor prozodiei. Ca atare, îi doresc succes acolo unde se află şi, cine ştie, poate că drumurile ni se vor intersecta cândva pe meleagul poeziei (şi nu numai), acolo unde slova e regină!...

 

(Deva, august, 2018)

Vizualizări: 6

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Camelia Ardelean pe August 13, 2018 la 12:22am

Aurelia şi Mihai, vă mulţumesc mult de trecere şi semnul de lectură! Cu prietenie,

© 2018   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support