Monedele orbilor

[Mihai Katin]

 

 

Ascultăm cum marele orologiu

Ne spune să ne schimbăm profilul, să nu mai credem în ora

De la miezul nopţii când se doarme

Cu visele aşteptând primul foc de armă sau poate

În inconştientul nostru nu sunt fantome

 Şi nici un zombi nu serveşte masa

Pe marele bulevard.

Somnul nu mai are raţiune,

Este o scurtă oprire între două staţii de metrou,

Este paharul de cola pe care îl umplem cu ultimul strop de cafea columbiană

Fierbinte până la arderea buzelor ce sunt doar simbol pentru

Un semn de iubire furată la limita vitezei când ea

 Rămâne doar o urmă pe sticla vagonului...

Ascultăm liniştea catedralei

Unde grinzile îşi tensionează fibrele de plumb

 Să susţină vitralii în care nu ne mai recunoaştem,

Nu ne amintim că am putea fi chiar noi inversaţi de un timp

 Ce nu are meridiane, doar secundele cu care se tranzacţionează

Monedele orbilor şi păcatul sufletului

De a se vrea pervertit şi pervers până la sublimarea

În ultima filosofie transgender cu care Adam şi Eva pot fi relocaţi

În Edenul soft al obsesiei în numele căreia

Mai căutăm Paradisul din fuga bocancilor

Şi stresaţi de temeri sociale resetăm o altă religie

 În care nimic să nu fie interpretabil

Ci totul ca o linie dreaptă

Ne va învăţa să sărim în stratosferă

Din oceanul plin de gunoaie,

Căci iată!

Orologiul acela bate nu ora ci sosirea altor vremuri

 În care ne luăm rămas bun

Dar nu mai ştim

De la cine?

 

 

 

[Veronica Șerban]

 Vă asigur domnule, Mihai Katin, că aveți parte de toată admirația și respectul meu!

[CARACAS MIRCEA FLORIN]

Admirație !

[Ioan Muntean]

Muzeul satului

Din viaţa acestor oameni
Lipsesc mai multe secţii,
Iar altele, cum ar fi
Bunăstarea materială, fericirea şi norocul
În istorie,
Sunt slab reprezentate.

Nu întâlneşti aici nici o monedă,
Pentru că, neavând aur şi argint,
Ţăranii şi-au gravat anual chipul
Pe boabe de mei, de grâu, de porumb
Care nu ni s-au păstrat.

Păsări împăiate
Ar fi putut ei, ce e drept, aduce destule,
Dar le-a fost milă să ucidă
Privighetoarea, ciocârlia, mierla şi cucul,
Care le cântau fără bani toată viaţa,
Şi toată moartea.

Era primitivă,
Antică, medievală
Apar ca una singură,
Fiindcă, neştiind carte, ţăranii
N-au băgat de seamă că între aceste epoci
Există deosebiri
Fundamentale.

Aici exponatele cele mai numeroase
Sunt bordeiele.
De la munca pământului
Ţăranii intrau direct în pământ,
Să se odihnească.

Din loc în loc între bordeie

Sunt intercalate răscoalele:
A lui Doja, a lui Horia, Cloşca
şi Crişan, a lui Tudor,
Construite de data asta la suprafaţă
Cu un uimitor simţ al simetriei
Arhitectonice.

Vizitatori,
Nu atingeţi sărăcia şi tristeţea
Aflate-n muzeu.
Sunt exponate originate,
Ieşite din mâna, din sufletul şi din rărunchii acestui popor
Într-o clipă de încordare şi spontaneitate
Care a durat
2000 de ani.

poezie celebră de Marin Sorescu

[Pop Dorina]

Vă citesc cu mult interes textele și constat că nu mă dezamăgiți niciodată. Felicitări!