Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

În timp ce Marcu şi Tudor se invită reciproc să facă un act de sacrificiu, cei din jeep-ul roşu audiază prima casetă încremeniţi în galerie:

„Ascultaţi şi nu încercaţi să faceţi ceva, s-ar putea să agăţaţi vreo grenadă. Treaba-i simplă: vrem 13 mii de dolari şi nu veţi mai auzi de noi. Când avem banii, veţi putea să recuperaţi toată marfa de peste tot. Nu ave­ţi nici o garanţie de la noi. Va trebui să hotărâţi dacă plătiţi sau nu şi atât. Vă sfătuim încă o dată, nu atingeţi nimic! Pregătiţi banii. Venim noi să-i luăm. Sfărşit.”

Auditorii fac stânga-mprejur cu mare băgare de seamă. La ieşire, îl expediază acasă pe pădurar, până la noi ordine, iar jeep-ul revine la centru, unde îi aştepta colectorul pentru a pleca şi el acasă. Cel din urmă îşi ia haina atârnată în cuiul cu funcţie de cuier şi pornesc toţi spre oraş. Nimeni nu scoate un cuvânt, numai gestionarul se foieşte pe scaun, simte ceva străin care îl încomodează. Bagă mâna în buzunarul hainei, extrage din el o casetă şi o priveşte ca prostul.

Şoferul îl vede în oglindă:

- Ce-ai încremenit aşa, mă?

- A cui e caseta asta?     

- Care?

- Asta.

Îi mai aruncă o privire şi văzând caseta izbucneşte:

- De unde crucea mă-ti o ai?

- Am găsit-o în buzunarul hainei, acum!

Şoferul, scurt:

- Nu vreau să ştiu! Îmi ajunge una. Vă sfătuiesc să faceţi la fel. Să-şi spargă şeful dibla, dacă nu cumva face atac de cord.

Al treilea, foarte înţelept:

- E oablă rău de tot. Mai sunt şi alţi deştepţi… nu numai…

Jeep-ul  parchează în acelaşi loc din care plecase. Unul din cei trei, care, deşi înalt şi slab, răspundea la apelativul „Grasule” şi pare să aibă mai multă autoritate, îi invită în magazin. Colectorul rămâne cu unul dintre vânzători, iar „Grasul” şi şoferul intră în încăparea alăturată, folosită drept birou. Magazinul este închis pentru public, dar activitatea din interior continuă, încă. În timp ce-şi fac inventarul,  vânzătorii aud din camera alăturată voci stridente, semn că au loc discuţii aprinse. Singur colectorul ştie despre ce este vorba, dar pare a nu le da atenţie. ÎI intrigă doar faptul că, judecând după intensitatea vocilor şi cuvintele abia desluşite, nimeni nu-şi asumă responsabilitatea. Ori patronul cel mare nu este prezent, ori toţi sunt asociaţi egali. Pentru lucrătorii din magazin, ceea ce aud n-are nici o semnificaţie şi, drept consecinţă, îşi văd de treabă cu indiferenţă.

Teatrul durează ceva vreme, timp în care monetarele sunt gata şi oamenii pe picior de plecare. „Grasul” deschide uşa şi le dă liber tuturor, mai puţin celui de la colectare, căruia îi indică biroul. Aşteaptă să plece toată lumea, apoi închide cu şapte lacăte uşa în urma lor.

În birou, „Grasul” îl ia în primire pe colector:

- Unde zici că ai găsit caseta?

-  Nu am găsit-o! Pur şi simplu am... a apărut în buzunarul hainei.

- Mă, dacă tu eşti cel care ne face figura...

- Ce figură, domn’le? Nici nu ştiu ce-i pe casetă, poate sunt manele sau...

- Sau te ia dracu’ şi pe tine şi pe pădurar, că numai voi ştiţi ce facem acolo şi tot în zona voastră au apărut şi minunile astea.

- Pe dracu’! Eu merg şi mă întorc cu voi, manevrez nişte sti­cle pe care le prelucraţi voi. Când aveam să urc la galerie?

- Ai aranjat cu pădurarul.

- Pădurarul e mult prea fericit cu puşca lui, ca să-l intereseze altceva, e mulţumit cu ce are.

- Şi cum e posibil să ajungă un obiect în buzunarul tău fără să ai habar?

- Dacă mă gândesc... sunt sigur că nu o aveam de dimineaţă, a intrat în buzunar cât a stat în cui. Eu sunt în halat de lucru toată ziua, deci...

- Ţi-a pus-o cineva în buzunar, un amărât de ţigan care a venit să-şi vândă bureţii!   

Colectorul dă din umeri cu părere de rău:

- Asta e! Ce facem acum, şefule?

- Voi ce credeţi? Urmele nu le putem şterge, suntem cunoscuţi, fotografiaţi şi acolo sunt grenade. Şi explozibili. Nu-l văd pe curajosul care să încerce ceva, ştiind că are toate şansele să devină cotlet. Pe de altă parte, nu ştim nimic despre cel sau cei care ne-au luat în colimator. Va trebui să facem pe dracu’ în patru să pregătim banii până la termen, Dacă nu pentru alt­ceva, măcar pentru a evita creşterea tarifului, aţi văzut că l-au dublat. Mai avem o şansă când vor veni să-i ridice.

- Patroane, chiar crezi că se va termina, dacă dăm banii?

- De unde să ştiu, deşteptule! Nu e destul de clar că nu avem de ales? Sau, poate ai tu ceva mai bun.

- Supraveghem zona şi-i bunghim.

- N-au nevoie de ce avem noi acolo, dacă aveau, îşi luau fără să ne întrebe. Vor bani. Până una alta, adunăm tot ce avem la îndemână. Voi încerca să împrumut ce nu ajunge. Acum plecăm, ne pierdem vremea degeaba. Cum spunea blegul ăsta, care se lasă buzunărit fără să ştie: Asta e!

Cele două maşini îi împrăştie prin oraş, fiecare cu treaba lui. Au mult de lucru în noaptea asta şi a doua zi. Mai trebuiesc luate şi nişte măsuri minime de protecţie.

***

Tudor:

- Acum, că tot ne lăsăm păgubaşi în chestia cu plicurile, îţi aduc aminte, dacă ai uitat cumva, că nu ştim unde-i camioneta. Ne-am fi putut folosi de ea pentru ultima casetă, sper!

- Camioneta e pe undeva cu vreun transport. Cine ştie câţi amărâţi se otrăvesc cu marfa lor. Nu cred că o distribuie numai aici, în oraş.

- Cum procedăm?

- Caseta o plasăm pe una din maşini, sub ştergătorul de parbriz sau o lipim pe portiera şoferului. Asta doar cu puţin timp înainte de termen, pentru a nu le da timp de pregătire. Cum luăm banii e problema cea mai grea.

Tudor propune

- În pădure. Ţi-am spus că am o idee. dar nu spun că e şi cea mai bună.

- Ai uitat ce-am păţit în pădure? Trebuie să avem grijă să nu dăm ochii cu ei şi să fim siguri că banii ajung la noi şi nu altundeva.

- M-am gândit la toate, dar ideea e cam aşa şi-aşa. Îţi spun alta...

- Spune!

- Folosim trenul. Unul din noi se urcă în tren cu o staţie înainte şi primeşte coletul aici în gară.

- Şi le interzicem urcarea în tren.

- Da! Folosim primul vagon, pentru că ajunge departe de peron. Lăsăm uşa deschisă, careva îi aruncă în vagon şi dispare, iar noi ne pierdem în tren.

- Nu-i rău, dar are hibe.

- Ştiu. Unul din noi va fi în tren, iar…

- Cel ce rămâne trebuie să aibă maşină pentru a-l readuce acasă pe cel din tren, deci tu. Există şi riscul să fim aşteptaţi în staţiile următoare, care sunt foarte apropiate.

- O reţinem ca variantă.

- Schimb direct, în nici un caz.

- Mai bine renunţăm.

- Acum, eu n-am nici o propunere, aşa că, bagă ideea iniţială la care spuneai că te-ai gândit.

Tudor expune o variantă incredibilă. Cad de acord asupra ei şi stabilesc detaliile.

A doua zi de dimineaţă:

- Facem caseta, Marcu?

- Mai încolo, avem timp până-n seară. Zic, să facem nişte ture prin oraş. După căpăţâna mea, dacă indivizii dau curs cererii noastre, şi cred că nu vor face greşeala să-şi rişte pielea, vor petrece o parte din timp prin băncile din oraş pentru a face rost de bani. Ar fi normal ca, cel puţin una din maşini, să o găsim prin aproperea acestora. Avem nevoie să ştim unde se află maşinile pentru a putea plasa caseta fără surprize.

Încep, ca de obicei, cu piaţa. Aici găsesc jeep-ul staţionând. Se retrag convinşi că Dacia cenuşie nu este în oraş.

- Dacă era pe-aici, spune Tudor, nu putea să ne scape vederii, oraşul este mult prea mic, iar s-o ascundă, nu are sens. Mai probabil, nu au putut face rost de parale şi caută în altă parte.

- Las-o moartă, Tudore! Nu ne deranjează asta. Hai să vedem exact ce-i cu ideea ta. Să nu ne scape ceva şi să le dăm vreun prilej de deturnare a intenţiilor noastre creştine.

Ajung în dreptul podului de cale ferată peste râu, în punctul în care acesta se îndepărtează de şosea.

- Opreşte o clipă. Undeva pe-aici trebuie să rămân eu pentru a supraveghea ce fac dumnealor şi dacă pun ceva la cale. Venim aici şi ne ocupăm poziţiile imediat după ce le plasăm caseta. Dacă au de gând să facă unele pregătiri, trebuie să le cunoaştem.

- Dai de înţeles că eu voi fi cel ce pescuieşte coletul?

- Păi, doar nu vrei să merg eu cinci kilometri dus-întors pe jos. Mă apucă noaptea şi mă bunghesc cât ai zice peşte.

- Îţi dau cuvântul meu că voi face tot ce-mi stă în putinţă, inclusiv bani, ca să-ţi iei carnet de conducere.

- Bine că ţi-a venit mintea la cap. Alta-i dilema mea.

- Cum îl pescuim?

- Da. Există riscul să nu-l vezi.

- Folosesc binoclul.

- Trebuie să vedem şi un loc în care poţi aştepta fără să fii văzut.

- După cotul râului, ca să nu poată folosi şi ei binoclul. Dacă mă văd, nu vor încerca să mă oprească, ştiind ca nu sunt singur, dar vor şti cine sunt.

- Asta se rezolvă uşor cu echipamentul tău de pescar, o şapcă mare peste ochi şi o pereche de ochelari. Case nu sunt, deci nu sunt nici ochi indiscreţi. Mie îmi stă pe suflet să nu scăpăm pachetul în josul apei, unde şoseaua se lipeşte iarăşi de rău şi orice şofer poate deveni curios.

- Dacă nu ne vine nimic în cap, rămâne să alerg după peşte prin apă.

- Din câte socotesc eu, la cotitură obiectul va fi mai aproape de unul din maluri, din păcate celălalt, dinspre pădure.

- Omule,  dar asta-i rezolvarea cea mai bună pe care o pu­team găsi. Duc maşina la vale, după care, traversez râul, mă întorc prin pădure şi aştept la cotitură, ca orice tâlhar respectabil.

- Să zicem. Pe urmă?

- Pe urmă ce? Fac cale intoarsă, te culeg de pe arătură şi ne vedem de treabă. Gata, am rezolvat-o şi pe-asta!

- Aşa să fie! acceptă Marcu. Zeii fie cu noi! Hai să le facem bucuria cea de pe urmă, o casetă pe cinste.

La întoarcere se opresc la Tudor, fiindcă nu are copii care să-i stânjenească. Îşi fac treaba, iar la ora prânzului şed amândoi în faţa televizorului, fără nici o treabă.

- Mă duc să fac rost de nişte bere, zice Marcu. Programele de duminică mă calcă pe nervi.

- Îţi convine, numai eu sunt prostul cu maşina, dar scap eu şi de asta!

- Ce-ai vrea să fac, băiete? Înteleg să te uiţi la un film, o emisiune ceva, dar nu toată ziua! Simt cum fuge viaţa din mine, simt nevoia să schimb tot timpul ceva, să văd oameni, pentru că, până acum... Acum, că am deschis ochii, nu-mi place ce văd şi mă văd mai ales pe mine.

- Şi eu ce fac? Mergem amândoi, dacă vrei bere, altfel nu. Se vede treaba că statul degeaba te predispune la medita­ţii transcedentale, poate ţie îţi plac, dar mă indispun pe mine. Deci, fiind amândoi indispuşi, hai s-o luăm razna. Cu puţin noroc, poliţia ne lasă în pace să ne facem mendrele pe teritoriul interzis alcoolicilor.

- Nu luăm maşina.

- Tot una e! Ori acum, ori peste trei ceasuri, tot trebuie s-o iau. O să beau pepsi, ca să nu te dezamăgesc. Unde mergem?

- La biserică! Unde să mergem, la crăşmă! Oriunde, bere să aibă!

- Luăm totul cu noi, nu ne mai intorcem? Las şi o scrisoare de adio Lenei?

- Glumă proastă! se răţoieşte Marcu. Cu sau fără buzunarele pline, ne întoarcem, ce dracu’! Ia-ţi pijamaua de pescar şi s-o ştergem.

- Să mă îmbrac de-acum?

- Nu, bă! Mintea ta seacă nu-ţi spune să le iei la pachet? Poa­te ne luăm amândoi nişte pijamale speciale, în dungi, mai târziu.

- Mă demobilizezi şi mă răzgândesc. Hai, tu verifici inventarul şi eu împachetez.

Fără să-şi dea seama, drumul îi duce tot către piaţă.

Aşezaţi la aceiaşi masă, în aceiaşi crâşmă în care şi-au hotărât calea, fumând aceleaşi ţigări şi bând aceiaşi bere, amicii de-o viaţă îşi aduc aminte că au familii de care au cam uitat în ultimele zile. Inevitabil, apare întrebarea:

- Cum se face că nevestele noastre şi-au luat pauză, lăsându-ne de capul nostru? Tu ce crezi, Marcule?

- Nimic! S-au întâlnit ele, n-ai tu grijă. Au pus ele ceva la cale, dar ne lasă în pace, deocamdată. Vor să vadă ce-i de capul nostru. Mai ştii? Poate speră să ne descurcăm dacă nu ne sâcâie nimeni. Vor ataca la momentul potri­vit şi cu arme grele, iar noi vom cădea ca muştele stropite cu flit. Nu-ţi fă iluzii că scapi.

- Nu cumva au dreptate şi ne pierdem vremea  jucându-ne de-a...

- Credeam că încercarea de la gară ţi-a demonstrat care-i calea către paradis. Dacă Dumnezeu ne-a trimis pe calea asta, înseamnă că ştie ce face. Poate că cineva trebuie pedepsit şi altcineva răsplătit pentru viaţa de rahat de până acum. Nu putem pierde şansa. Trebuie s-o exploatăm.

- Băi, Mesia, slăbeste-mă cu aiurelile tale! Aste-s numai scuze. Facem un lucru rău oricum ai încerca s-o întorci. Nu mă prosteşti pe mine cu sofis­ticatele tale explicaţii. Ai noroc de mine, că sunt băiat bun şi te support, altul te-ar fi trimis la plimbare.

- Mă dezamăgeşti, fiule! Terminăm treaba asta şi te părăsesc în jungla vieţii, să poţi roade la rădăcini până devii bou, rezultat al evoluţiei speciilor. Mă doare în fund de scrupulele tale. Din cauza lor am ajuns unde suntem. Închipuieşte-ţi cum ar fi viaţa ta de acum încolo, fără bani. Ai să descoperi că scrupulele nu te împiedică să crăpi de foame sau să faci lucruri mult mai urâte. Apropo! M-a rugat un vecin să-i curăţ WC-ul. E ditamai patronul şi nu are timp. Eu am destul şi m-am gândit şi la tine, ca la un specialist în WC-uri mişcătoare, că m-ai putea ajuta. Zice că plăteşte regeşte.

- Mare idiot pot să fiu! Cine dracu’ m-a pus? Nu puteam să-mi văd de-ale mele? Trebuia să-mi dau seama că drumurile noastre au ajuns la intersecţie şi duc în direcţii diferite.

- Drumul meu duce undeva, al tău se înfundă, dacă nu-mi calci pe urme. Uite-acolo!

Marcu îi indică din ochi direcţia către cele două maşini, plus camioneta, absente mai devreme şi apărute între timp.

- De acolo ne vine viitorul, bă. Vezi ce desfăşurare de forţe am provocat? Cred că ţin conferinţă şi le lipseşte ordinea de zi. Nu vrei să treci pe la ei să-i scoţi din beznă?

Tudor priveşte într-acolo, uitând de autocritică. Marcu nu ratează ocazia:

- Vezi? Creierul tău funcţionează bine, dar nu-i direcţionat corespunzător capacităţii. A fost suficient un mic stimul exterior ca să-ţi schimbi intenţiile. Eşti labil, amice! Şi fără mine, te caci pe tine. E drept că şi eu am nevoie de unul ca tine, care să-mi tempereze excesul de zel şi să mă aducă cu picioarele pe pă­mânt. Per ansamblu, nu vom divorţa! Rămânem împreună până ce moartea ne va despărţi. Şi la bine şi la rău. Amin!

- Du-te dracului!

- Aud asta de nu ştiu când şi de nu ştiu câte ori pe zi. Ce-ar fi să se ducă şi alţii!?

- Mergem împreună, şi noi şi ei. Eşti atent la ce se întâmplă?

- Tu ce crezi? Aşteptăm să se aerisească locul. Acum e prea mare aglomeraţia. Trebuie să plece vreo maşină. Plasăm caseta pe cea ce rămâne. Aceea va veni la noi şi va fi Dacia.

- Dacă tot faci premoniţii, spune-mi unde vom fi mâine şi ce vom face?

- Mâine vom fi beţi cleampă şi vom gongi în pat din cauza mah­murelii. Să mergem la maşina noastră. Cum rămâne una singură, atacăm!

- Te duci tu. Nu-i aşa?

- Eu! Măcar atât să fac pentru tine.

***

Vizualizări: 73

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Cepeha I. Mihai pe Septembrie 30, 2017 la 11:56pm

Repostez comentariul şters, acum corectat.

Deci:

Textul „În derivă” l-am scris în perioada 1996-1997 la o maşină de scris electronică, primită cadou, dar la care nu aveam casete cu bandă. Ca urmare, am folosit indigo pus peste coala de hârtie şi apoi într-un plic din plastic. Invenţia imi permitea să scriu, dar fără control asupra textului. Acum îl pieptăn a nu ştiu câta oară şi îl postez pe bucăţi.


ACTIV
Comentariu publicat de Mihail Toma pe Septembrie 30, 2017 la 10:10pm

Măi Mihăiță... parcă mă văd. Ce-am râs!

Tulai doamne...

Eu am fugit la timp... de fapt m-au cerut ăștia în armată ... 

Astea erau vremurile, aveam țeluri mici, dar importante în mintea noastră!

Mamăăă, dădeam discotecă cu Dacia, într-un colț de Năvodari, cu un casetofon și două boxe RFT și dimineață nu știam unde mă trezesc...și mai ales cu cine... până m-au luat de crescut două gemene. Nici acum nu știu care și cum, doar că una avea limba mai aspră!


ACTIV
Comentariu publicat de Cepeha I. Mihai pe Septembrie 30, 2017 la 9:48pm

Am şters un comentariu din cauza unei cacofonii pe care am scăpat-o din viteză.

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->