În mireasma lemnului

[Nicolae Valareanu Sârbu]

Am plecat din anotimpul umed
să decupez o poartă prin întuneric
pornit să te caut cu picioarele goale
prin locuri cu flori mirosind a fete mari
îmbrăcate-n rochii curate miruite-n tămâie
când se retrag în seminţele din care au provenit.

Păsări nevăzute în zbor către soare
prind sub aripi o lumină amară
şi femeile subţiri ca un migdal
îşi răsucesc cuvintele purtate de vânt
îngenuncheate pe stele-n somn
în mireasma lemnului sfinţite
cu evlavia aducerii-aminte.

Neodihna mea prinde aripi-n cer
tărâmul acesta se cere căutat
şi el se îndepărtează, se pierde.