Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

       În perioada coronavirusului ai timp  mai mult de autoanaliză, dar și de rugăciune pentru tine și cei dragi.

         Deosebirea între om și animal este și aceea că omul ajunge să se mire și se poate îngrozi de sine însuși, se poate ruga  Animalul nu cunoaște uimirea, nici frica de sine. Totuși   ascult pisica mea albă dimineața la trezire. Ovații, exclamații, urmate de o ploaie de întrebări  pe care ni le adresează, celor pe care ne consideră că-i  suntem părinți.              Vor gândi poate cititorii. Oare pisicile pun întrebări? Cum  am putea sesiza aceasta? Ei bine, fie și din tonul nuanțat al miorlăiturilor,care urcă brusc și devin sacadate, silabice, ne face a să încercăm să discernem ce vor să ne spună de fapt.

         La ascultarea unor  cuvinte tandre,  care pisicile presupun că le sunt lor adresate, ele răspund interogativ.Așa să fie, mama, tata? Îmi place ce ziceți.

        Această diferență animal-om, arată ceva important de remarcat. E vorba de realitatea persoanei umane și deosebirea ei de natură, cea lăsată de Dumnezeu.

           Uimirea și frica de sine arată în același timp gradul de înstrăinare a omului de sine, un aspect remarcat de mulți .Omul constată în sine altceva, mai ales pe altcineva decât sinele, ca realitate ultimă. Ea, realitatea sa ultimă este "omul cel ascuns al inimii", întru nestricăciunea duhului cel blând și lin, cum spune Sfântul Apostol Petru în Scrisoarea I, 3,4.

           Nu sinele este realitatea ultimă a persoanei,  cum a crezut omul până atunci. Aceasta, pentru că omul nu poate în niciun fel să își fie suport sieși, oricât ar încerca sau ar crede el  cumva .

           Persoana umană este precum  un adânc infinit, ca loc și prezență a Lui Dumnezeu. Suportul ultim ființial și existențial al omului, ca și creatură, creație a Lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu.

           Filosofia pune o întrebare legitimă: Deosebirea între sinele omului și altcineva din el este cumva o dedublare, o psihologizare a omului?

          Cum poate să susțină teologia această deosebire, fără a dedubla omul și fără a îi distruge identitatea și unitatea? În ce legătură, în ce raport, stă sinele cu dincolo de sinele omului? E vorba de ceva subiectiv  sau de ceva obiectiv?, cum  se întreabă cu mare folos Pr. Profesor  George Remete/1/,preot profesor, mare dogmatician și om de cultură,  conducător al licenței mele în teologie în anul 2008./2/

          Cu certitudine,   acest raport  nu poate fi înțeles decât recurgând la "chipul Lui Dumnezeu în om", așa cum am arătat în capitolul anterior al lucrării. Omul ascuns din om, sau "imago Dei", iată că nu este sinele, nu este identic omului,  deși este interior acestuia .

         Prezența Lui Dumnezeu este o intimitate ființială. Este  un dar, o pecete a omului,  cum spun M. Beauregard și Pr. Prof . Dumitru Stăniloae în "Mica Dogmatică vorbită", Editura Deisis , Sibiu, 1995, pg. 95.

         Prin aceasta,  omul poate realiza o unire foarte intimă între Duhul Sfânt și interioritatea sa. Fericitul Augustin spunea chiar : "Deus est intimo meo-Dumnezeu este interior mie".

         "Omul interior este omul ascuns al inimii "-qui abscondicus est cordis homo , de care vorbește Scriptura.

 Sfântul Nicolae Velimirovici, la care se face referință, spunea ceva interesant:   Omul ca persoană poate însemna, poate avea  trei dimensiuni: omul trupesc, omul cugetător, omul duhovnicesc .

          Omul trupesc înseamnă că eu sunt eu; omul cugetător constă în doi străini–sufletul instinctiv și sufletul său conștient, iar omul duhovnicesc este abisul în care omul constată că se află în fundul sufletului lui Cineva.

           Întreabă pe Acela, cine sunt eu.  Revenind la timpurile pe care le trăim,  aproape de

neânțeles pentru mulți oameni, care sunt luați de la activitățile zilnice de până mai ieri, pentru a încerca să le continue acasă, cu ochii pe cei dragi, pe care ar vrea să îi păzească cu orice preț, dar de multe ori nu știu cum să o facă personal , ajung astfel la rugăciunea la  Dumnezeu.

          O persoană atee, mândră de aceasta, la un eveniment foarte grav petrecut în  țară, la care a fost părtaș, anul 1977,  a început să îL pomenească la infinit pe Dumnezeu-Doamne Dumnezeule,  Doamne Dumnezeule!

          Întrebat fiind de  ce spune aceasta , cel care afirma nu demult că nu este "Nietzche o problemă să fii ateu", a zis că nu a vorbit atunci  el, ci "altcineva din el" în acele momente de grea cumpănă.

           Până și cei care îl scriau pe Dumnezeu cu d, cu trecerea timpului, ajungând la evenimentele grele de acum, trimit sms –uri cu Dumnezeu cu D.

           Iată un moment important din viața locuitorilor planetei Terra, în care,vrând nevrând, pe toate continentele, se iau măsuri drastice. Oricând poți aluneca în greșeală. Poți face fapte care se pot dovedi grave.

           Virusul plutește ca o sabie care atârnă deasupra capului omenirii, îndemnând-o la altă comportare.

           Cei care înainte mergeau  după ureche, sau conform  celor ce li se păreau lor convenabile, rentabile  din punct de vedere social, moral, ceea ce-i interesa mai abitir,  acum s-au trezit și reflectă cu voce tare. E o sperietură mare.

Bibliografie

1.George Remete, "Ființă și credință Vol. II Persoana, III. 3 Individ, eu, sine, subiect, om al inimii, ipostas", Editura Paideia, 2015,

2.Mircea Florin Caracas, Providența divină,, Teza de licență, sub coordonarea Pr.prof. dr. George Remete, iunie 2008.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 21, 2020 la 4:21pm

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->