Marghiolița cobori din autobuz, îngândurată și preocupată de cum avea să se comporte acasă. Bucuria că reușise să fie unică proprietară pe gospodăria din sat, rămasă de pe urma părinților, se risipise. Era chiar periculos ca Gheorghe să afle de partaj, chiar dacă femeia îl învârtea pe degete pe bărbatul masiv, mai mare ca ea cu vreo 15 ani. ”El ca el, dar dacă află scorpiile de surori, parcă mă văd alungată în satul prăpădit, prășind și plivind prin grădină ca să am o ceapă și un pumn de fasole de pus în oală. Phuai!, io la weceu în fundul grădinii nu mă mai întorc”.
– Margi, Margi, ce-i cu tine? Parcă ți s-au înecat toate corăbiile.
– Îh! Ce să fie vecină!?, ia probleme de familie, oftă Marghiolița din toți rărunchii, dându-și ochii peste cap. Mai bine nu mă duceam la țară. Abia aștept să ajung acasă să mă culc, am o durere de cap îngrozitoare. Așa e omul, când n-are noroc, n-are, s-a lamentat mai departe, încropind pe loc un basm.
– Dar ce s-a întâmplat de ești așa de supărată? Vecina insista, ca o babă clevetitoare. O clipă Marghiolița s-a gândit să o drăcuie, trimițând-o acolo de unde se născuse, dar s-a oprit înghițindu-și limba, aducându-și aminte că Nina era radio-șanțul cartierului. Poate nu era rău să o convingă mai întâi pe crainica de serviciu. O bârfă bine plasată i-ar fi prins bine. Ideea, răsărită în mintea perversă, își făcu loc cu iuțeală, zbătându-se să iasă la suprafață.
– Of! Nina, Nina, tu ești cea mai bună prietenă pe care o am. Ție pot să-ți spun. Numai te rog!, să ții secretă toată povestea. Mai ales Geo, dragul de el, n-aș vrea să știe prin ce trec. Știi doar cât de tare îl supără inima.
– Sunt mută, Margi, mă cunoști doar! Nici vântul n-o să afle ce vorbim, i-a promis Nina, invitând-o dincolo de poartă, pe banca de lemn așezată sub teiul uriaș din fața casei. Hai!, poți vorbi liniștită, Dumitru nu-i acasă. Intrând, Marghiolița a întors capul să nu i se vadă rânjetul, convinsă că în nici două zile va ști tot cartierul prin ce necazuri trece.
– Nina, am avut două zile de scandal îngrozitor la țară. În g r o zi tor. M-au suduit, m-au umilit, mi-au spus în față că numai ei au avut grijă de mămuca și de taica și că nu merit nici o palmă de pământ. Cu toate că știe toată lumea de ce nu m-am dus, că am evitat scandalurile și certurile ca să nu-i amărăsc pe cei bătrâni. Au vrut tot, tot, Nina!
– Ai semnat vreun act?, a întrebat îngrijorată vecina, frecându-și mâinile de bucurie la auzul telenovelei. Avea ce să macine la vorbă o lună întreagă. Povestea lui Margi o trezise la viață.
– Am semnat, Nina! Am semnat!, mai oftă o dată Marghiolița. Ce puteam să fac? Tu știi că Geo nu vrea să meargă acolo și… fără să mă apere cineva, am fost în fața unei haite de lupi. Am semnat, de proastă și de bună ce sunt, mi-a fost milă că au copii și sunt săraci. Doooamne, nu știu dacă Geo n-o să se enerveze!, Marghiolița și-a însoțit litania cu două lacrimi chinuite pe care le-a lăsat să-i cadă pe obraz, ca și cum nu le observase. Sunt o proastă, Nina, o proastă!
Lacrimile au înduioșat-o pe Nina. Era bârfitoare, nu putea să țină un secret nici până la poartă, însă avea un suflet bun și povestea lăcrimoasă, pe care a crezut-o cuvânt cu cuvânt, a făcut-o să-și dorească să devină avocatul Marghioliței.
– Lasă, vecino, nu mai plânge! În fond ai casă aici la Geo.
– Am, am, așa e. Cu toate că…și Marghiolița lăsă să cadă între ele o tăcere, ce sugera contrariul.
– Ce-i Margi? Nu te sfii! Spune!, sunt sigură că aș putea să te ajut.
– N-ai la ce să mă ajuți, dragă Nina. Și dacă îți spun, o fac numai pentru că ai promis că nu-i vei spune nimic lui Geo. Altfel…, nu vreau să necăjesc pe nimeni cu tristețile mele.
– Am jurat! Nu spun nimănui, poți fi sigură!, Nina și-a însoțit promisiunea cu două cruci mari și ochii dați peste cap, spre cer, în semn de rugăciune.
– Știu, a zâmbit șiret Marghiolița. N-am, dragă, casă, n-am nimic! Dacă moare Geo înaintea mea sunt pe drumuri. Da’ poate mor eu înainte și scap, s-a tânguit femeia.
– Cuum??, a făcut ochii mari Nina, trăgându-se mai aproape.
– Păi așa! Casa e numai a lui Geo, construită din banii de pe pământurile părinților și din moștenirea rămăsă de la prima nevastă, primite în urma partajului cu surorile lui, ca și cu frații nevestei, și pe care le-a vândut după. Că el a fost mai deștept ca mine, n-a renunțat!
– Și ce dacă! N-ai și tu un drept, ca nevastă actuală?!, s-a mirat bârfitoarea.
– Am. Că m-am interesat. Dar au și surorile lui, le știi pe ciorile alea cărora nu le mai ajunge bogăția. Iar dacă or să vrea să le dau bani ca să rămân cu casa…eu de unde o să le dau? Or să-mi dea ele doi – trei lei și… pe-aici îmi va fi drumul.
Sub tei, Marghiolița a mai montat-o pe Nina încă o jumătate de oră, atrăgând-o de partea ei, sugerând dramolete, atacând problema averii ca și cum nu o interesa, plângând, jelind, ștergând lacrimi imaginare. Nu știa cum avea să o ajute povestea pe care o inventase pe loc însă la despărțire era sigură că Nina e în totalitate de partea ei.
Câteva zile Marghiolița n-a deschis gura prin casă, cu toate că Gheorghe a tot întrebat-o ce are, de ce este supărată. A reușit să evite orice subiect despre familia ei, ca și cum discuția îi dădea dureri de cap. După numai o săptămână știa tot cartierul ce necăjită e nevasta lui Gheorghe și ce haină era familia ei de la țară. Nina își făcuse treaba cu vârf și îndesat. Lumea o căina pe stradă, privind-o cu milă. În sinea ei, Marghiolița se strica de râs. Nu lăsa să se vadă nici un zâmbet, încercând să fie gravă și tristă. Aștepta să vadă ce se va întâmpla.
– Gheorghee! Iaca am venit în vizită, au strigat de la poartă cele două surori, îmbrăcate în negru ca cioclii. Poate vine muierea ta să ne deschidă, că nu-i șchioapă și nici n-a muri!
Marghiolița s-a uitat la Gheorghe cu reproș, fără să spună nici un cuvânt.
– Du-te Margi, du-te!, a îndemnat-o, blând, Gheorghe. Și să nu spui nici un cuvânt, indiferent ce o să auzi.
Ce a urmat a lăsat-o pe Marghiolița cu gura căscată. Nu-și imaginase așa un deznodământ rapid. Scorpiile aflaseră de prin sat că Margi, cum o alinta prostul de bărbat, rămăsese numai cu chiloții de pe ea, lăsând totul familiei din satul prăpădit din Teleorman, de unde se trăgea, și veniseră val – vârtej să-i spună târtanului, care se însurase cu amanta când încă prima lor cumnată nici nu se răcise, să nu cumva să-i lase ceva sărăntoacei. Albie de porci au făcut-o, aducându-i aminte cum se aținuse după Gheorghe încă de pe vremea când era însurat, învinovățind-o moral de moartea primei neveste.
– Da’ voi cu ce drept vă băgați în familia mea?, s-a stropșit la ele Gheorghe. Margi n-a cerut niciodată nimic, cu toate că ea are grijă de mine, de casă și grădină, nu voi. Ați venit vreodată să mă îngrijiți? Faceți voi ceva de mâncare pentru mine?, glasul lui Gheorghe răsuna până la capăt de uliță. O venă i se zbătea pe tâmpla dreaptă.
– Geo, n-am nevoie de nimic, s-a apărat, șoptit, Marghiolița, lăsând capul în jos, ascunzându-și ochii, de frică să nu-i trădeze satisfacția. Nici nu sperase că lăcomia tâmpitelor de surori o va ajuta în planul pus la cale cu migală. N-am cerut nimic și nici n-am să cer. Dă-le lor tot și să terminăm odată!, s-a rugat de Gheorghe, prinzându-l duios de mâneca flanelei.
– Știu, Margi, tu ai un suflet de aur. Iar voi, ia cărați-vă la casele voastre și să nu vă mai prind pe aici!, le-a alungat Gheorghe pe surori, care se înnegriseră și mai tare sub broboadele cenușii. Cu averea mea fac ce vreau!
Așa a aflat Marghiolița că Gheorghe, după ce aflase, la rându-i, de la secretoasa de Nina povestea inventată pe banca de sub teiul uriaș, o observase câteva zile și, convins că Margi a lui este cea mai cinstită și bună femeie din lume, a mers glonț la notar cerându-i să facă un testament în care nevasta avea să-i fie unică moștenitoare. Probabil ceva transpirase și la scorpii de veniseră întins să-i ceară socoteală. Deh, gura Ninei! Iar de la testament până la inima care s-a oprit într-o după masă, n-a mai fost decât un pas. În câteva luni, Marghiolița putea să se laude că avea două case, obținute cu câteva lacrimi, prefăcătorie și multă minciună.
Ce avea să facă cu ele? Încă nu avea un răspuns dar știa că trebuie să inventeze încă o poveste, să mai prostească pe cineva. Pensia nu i-ar fi ajuns să trăiască ca o doamnă, după cum se obișnuise în ultimii zece ani, iar în produsele de la țară, venite de pe terenul dat vecinilor să-l muncească, n-avea nici o bază. ”Să treacă și parastasele și am să mă gândesc la o soluție”, și-a acordat un răgaz de un an Marghiolița, numărând teancul de bani pe care-l găsise într-un sertar, pus acolo de Gheorghe pentru niscaiva doctorii, în caz de boală.
(Va urma…)

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2017   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support