Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Școala era o clădire veche, ciudată, cu un singur nivel, ce avea pe o parte un hol imens cu un perete plin de geamuri, iar celălalt perete cu uși și ferestre ce dădeau în clase. Toate pauzele, orele ce nu se țineau, sau zilele când ploua și nu puteam să ne jucăm afară, ni le petreceam aici. Când ești singur, holul e urât, imens și pustiu. Dar noi eram mulți și ne jucam de minune! Aveam fiecare clasa lui, unde ne lăsam cărțile și caietele, în geantă, sacoșă, plasă sau traistă, după ce dotare avea fiecare. Clasele erau mici, un fel de camere de locuit mai mari, cu bănci puține, înghesuite pe două rânduri iar în față de-abia aveai loc la tablă din cauza mesei ce ținea loc de catedră! Nu era important, pentru că nu ieșea mai nimeni la tablă, erau majoritatea cu probleme în sanatoriul nostru.

Pe hol, băieții mai mari vorbeau cu fetele sau stăteau în grupuri, ei vociferând cu vitejie și ele șușotindu-și secrete la urechi, schimbând priviri semnificative sau ocheade cu băieții din celelalte grupuri!

Noi, cei mici, îi foloseam ca pe copacii din pădure, ne puteam ascunde după ei, alergam, cei care puteam, sau pilotam căruțurile celor care nu puteau merge, ne luptam în săbii folosind cârjele unora dintre noi și, uite-așa, timpul trecea mai repede!

Încet, anii au trecut, holul rămânea la fel, atracția lui era minunată în fiecare an când veneam la băi, numai că... Numai că eu creșteam, eram mai altfel și eu și cei care mă înconjurau!  Fără să vreau, observam mult mai multe, fetele erau din ce în ce mai drăguțe, noi mai rușinoși...

În această lume de amintire a holului școlii, am ajuns în clasa a treia! Era o toamnă ploioasă, stăteam zile întregi în camere. Era singura noastră evadare, acolo socializam, după orele lungi și plictisitoare, în care erau dădăciți cei grei de cap sau cei de la țară, care nu știau nici adunarea, nici să citească. Din această cauză, cei mai buni la învățătură eram și cei mai plictisiți, de multe ori eram lăsați să ieșim pe marele hol ca să poată ”recupera” cu cei slabi.Și eu învățam bine acasă, aici practic eram trași înapoi de cei slabi. Dar, de bine de rău, continuam școala și nu pierdeam anul!

Aveam în clasă fete frumoase, care se uitau după băieți. Mie nu-mi prea păsa de asta, eram bucuros că sunt în clasă cu noi... și-atâta! Una singură o remarcasem și eu, era din cei aproape sănătoși, care nu se uitau la noi, ceilalți, ci căutau băieți la fel ca ea... Se numea Gabi, era din Iași, stătea într-un cartier cu un nume exotic tare pentru mine: Țuțora! Discutam cu ea ca și cu celelalte, dar avea ceva ce mă tulbura și mă scotea din ale mele, și asta mă deranja, mă făcea să plec când începea să se manifeste: un fel de unduire a mișcărilor, ceva studiat, lasciv, parcă era o pisică ce toarce și așteaptă să fie alintată! Iar privirile ei te pătrundeau, te făceau să te simți încolțit, părtaș la cine știe ce secret. Ochii, nu-mi amintesc culoarea, erau așa de adânci, de profunzi, că-i evitam și fugeam spunându-i:

- Ia, nu te mai uita așa la mine, că mă zăpăcești!

Și plecam. Încet, încet, m-a lăsat în pace cu acele lucruri ce mă deranjau și chiar îi plăcea să stăm de vorbă. Ceilalți erau topiți după ea și-mi cereau să intervin ca să-i accepte ca prieteni. Nu eram de acord cu așa ceva!

Și mă jucam fericit în hol, cu oricine avea priviri frumoase sau istețe. Era un mod de-a ne simți unii pe alții, de a ne selecta prieteniile după priviri, după acel nu știu ce din mișcări, din joacă, din vorbe!

 Jucându-mă în felul meu, am simțit că eram urmărit de privirile unei fete care stătea într-un grup, parcă aparte, mai liniștit. Deși erau fete, nu șușoteau și nu făceau fițele simandicoase ale celorlalte. Ba mi-a și zâmbit când am ajuns pe lângă ele și m-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus și am fugit mai departe, eram într-o cursă cu ”diligența” (un căruț de infirmi defect ce era mereu lăsat într-un colț în acel hol) și eram urmăriți de haiduci înarmați cu bastoane sau cârje!

După câteva zile a venit Gabi, colega mea de clasă, care mi-a spus că o fată ar vrea să fim prieteni și că-mi cere prietenia, numai dacă sunt serios și voi rămâne fidel și alte vorbe de acest fel. Era uluitor pentru mine! De ce să-i fiu fidel, cum vine asta? Eu sunt prieten cu toată lumea! Iar cine vrea să fie serios ... ce vrea de fapt? Să nu mai fiu vesel, să stau serios? Atunci ea a făcut ochii mari, mirată:

- Cum, tu n-ai iubit niciodată, pe nimeni?

- Ei, cum nu! Iubesc și acum, pe bunica, pe mama, pe verișoarele mele! am răspuns eu.

- Nu așa, iubire de altfel, pentru o fată, mi-a spus ea, să fiți apropiați, să vă sărutați, să vă faceți jurăminte...

- Păi, eu te-am sărutat și pe tine, când mi-ai dat bomboane, și te iubesc ca pe colegele mele, iar de jurăminte, asta nu pricep, dacă suntem prieteni, simți și fără să juri! Dacă nu mai merită vreunul dintre noi prietenia, care-i rostul jurămintelor? La pirați da, că e vorba de comori, de secrete cumplite, dar la noi?

A rămas pe gânduri, era așa mirată, făcuse niște ochi mari și frumoși, că i-am și spus-o!

S-a înroșit toată și acum a fugit ea! Mi-a strigat că vom mai vorbi, dar ce să-i spună acelei fete?

- Că îmi place prietenia fără condiții, la fel ca toți copii! S-a reîntors și mi-a șoptit apăsat: - Dar tu nu mai ești copil, mă! acum ești băiat mare!

Cuvintele ei îmi răsunau prin minte, m-au pus pe gânduri. Da, simțeam eu că-s altfel... poate de-asta... că-s băiat mare! Și ce trebuie să facă un băiat mare? Am fugit la gașca băieților și am început să cercetez. Ce-am aflat m-a făcut să nu mai vreau să fiu băiat mare! Că trebuie să fiu mai mândru, mai serios, să vrăjesc fetele, să le pup pe toate și să le strâng în brațe! Auzi, auzi! Păi le strâng și când le pup ca mulțumire, sau când ne luăm la trântă, de ce trebuie așa? Îmi trecuse cheful de joacă și stăteam într-o margine a holului, uitându-mă la ploaia care parcă nu se mai termina. Mă durea sufletul că trebuie să nu mai fiu eu, că s-a dus copilăria mea, joaca fără grijă, că de-acu trebuie să fiu altfel, așa cum chiar nu-mi plăcea.... Dar, oare cum ar trebui să fie un băiat mare? M-a tras de mână unul mic și mi-a zis că mă cheamă cineva. Era fata care mă tot privea de zile întregi. Stătea ca de obicei, rezemată de perete și sprijinită în cârjele trei sferturi, din metal (erau un lux, majoritatea le aveau din lemn). Deranjat din gândurile mele, m-am dus mai fără chef să văd ce vrea.

- Viorel, de ce stai așa trist, ai pățit ceva?

Mă uitam mirat, de unde știe ea?... aha, eu i-am spus, când cu diligența!

- Cum te cheamă?

- Ela, sunt din București! Din capitală!

- Eu sunt țăran! Vorbești tu cu un țăran?

- Ce contează, se vede că ești altfel decât ceilalți!

- Dacă nu contează, de ce spui cu așa mândrie că ești din București? Ca să mă simt eu prost?

- N-am vrut să sune așa, ai dreptate, n-o să mai spun altă dată. Dar de ce ești așa supărat? Tu mereu ești vesel, te joci cu oricine și cu orice, iar azi stai singur acolo...

- E complicat să-ți spun, voi fetele nu aveți așa probleme.

- A vorbit Gabi ceva cu tine?

- Da, a vorbit! de tine era vorba?

S-a colorat în obrăjori și a lăsat privirea în jos. Mă simțeam stingherit de stinghereala ei, chiar aveam impresia că sunt vinovat de ceva, ce-am greșit fără să știu.

- Nu vreau să fiu rău cu tine, i-am spus blând, eu sunt prieten cu toate fetele. Dar am înțeles că acu sunt, trebuie să fiu altfel, că sunt mare, și chiar nu știu ce așteaptă lumea de la un băiat mare. Vezi tu, eu sunt în suflet încă la fel ca acum un an, doi, trei și nimeni, până azi, nu mi-a spus că trebuie să fiu alfel, ca băiat mare! Voi de unde știți cum trebuie să fiți, ca fete mai mari?

A râs din toată inima, de-am observat și eu cât de drăguță era, și-a scuturat zulufii de pe frunte și m-a privit vesel dar adânc, așa cum privea Gabi, de mă tulbura!

- Dacă mă privești așa, mă tulburi și mă gonești, i-am spus, asta e privirea lui Gabi, de la ea ai învățat-o?

- Nu, Viorel, e privirea unei fete care admiră sinceritatea ta! Chiar ești neștiutor în multe!

- Dar tu, de unde le știi? De unde le-ai învățat?

- Nu le înveți, le simți, apar în sufletul fiecăruia, atunci când Dumnezeu le trezește!

- Ce ciudat, eu vorbesc mereu cu Domnul, seara când mă culc, la rugăciune, sau dimineața după ce mă spăl,și totuși nu mi-a spus nimica, nimica, niciodată!

- Dar El nu vorbește așa, îți trimite gânduri, îți trimite ce crede el important în suflet și le simți, toate la timpul lor! Nu credeam să întâlnesc un băiat cu sufletul așa ... neștiutor, curat, cum îl ai tu!

Privirea ei era caldă, caldă, simțeam că mă tulbură prea tare... și am fugit!

Oare cum a zis că o cheamă? Lasă c-o întreb mâine! Și am continuat în alt colț de hol să mă gândesc la ce griji noi am ca băiat mare. Chiar am ajuns băiat mare?

A doua zi, toți copii știau că am o prietenă, că o cheamă Ela, că-i din București, că e bogată, că are cârje de lux și primește mereu pachete cu bunătăți, că ”m-am făcut om”!

Doar eu nu știam toate astea și le aflam din gura lor, surprins.

După masă, când am mers la școală, mi-era și rușine s-o întâlnesc: eram sigur că aceleași bârfe le auzise și ea, iar despre mine n-avea ce să audă de bine! Nu primeam pachete decât rar, și nu primeam bunătăți ca ceilalți, ci doar mâncare. Eram sărac, de la țară... Dar am mers vitejește, să înfrunt adevărul și să scap de grija de-a mai fi băiat mare! Eram hotărât să redevin copil. E prea greu, e prea trist să fiu băiat mare. Nu-mi plăcea și gata! Ei, comedie!

Nu era pe hol! Am mers cu inima ușoară în clasă. Aici am dat de Gabi, care a venit să mă întrebe câte ceva despre Ela și să se laude că ea m-a făcut om! Mă simțeam prost,  și i-am spus că sigur dacă află Ela de mine că-s sărac, de la țară, că nu primesc pachete, nici n-o să se mai uite la mine! A râs și mi-a spus că știe sigur că i-am plăcut, că de-abia așteaptă să mai vorbim!  Pentru mine asta nu era veste bună! Însemna că trebuie să fiu iar băiat mare, iar eu îmi doream din toată inima să mai fiu copil, să n-am griji, să mă joc și să fiu vesel. Am hotărât că, dacă va fi cum spune Gabi, mă voi duce vitejește și-i voi spune totul, fără supărare!

Învățătoarea noastră n-a venit și am ieșit fericit să mă mai gândesc pe hol. Era aproape pustiu, ici colo câte un copil întârziat, câte o tovarășă învățătoare care se ducea grăbită la clasă. Priveam pe geam prin ploaie, deja urmăream cum picurii se unesc în șiroaie și curg pe direcții complicate. Semănau ciudat cu niște lacrimi! Oare Dumnezeu plângea cu mine după copilăria mea ce simțeam că se pierde? Parcă mă durea undeva înăuntru și mă cuprindea o tristețe adâncă, adâncă...

Am auzit deodată zgomotul ritmic al unor cârje care se apropiau și am simțit că mă tulbur.

Era Ela, trebuia să dau piept cu situația asta grea!

Și ea era îmbujorată la față, simțeam că ard și eu, cum să-i spun fără s-o supăr?

- Bună, Viorel, nu tu trebuie să saluți primul o fată?

- Ba da, doar eram îngândurat. De fapt, nu știam că-i important cine salută primul. Vroiam să-ți spun ceva, dar nu știu cum!

- Și eu vroiam să-ți spun ceva, dar acum merg la ore! Vorbim pe urmă!

Am rămas și mai necăjit, puteam să-i spun direct și gata! Acum... of, greu mai e să fii băiat mare! Numai griji și gânduri. Dacă nu mi-ar fi fost teamă c-o jignesc, c-o s-o supăr spuneam , dar eu nu vreau să fiu rău. Să încep această perioadă de băiat mare cu răutăți și să-mi amintesc mereu de astea, nu se poate!

Au trecut cu greu orele, a venit momentul, dar ea nu mai era pe hol. Am aflat, fără să întreb, că au venit ai ei în vizită și a fost învoită!

Oau! Pachete, bunătăți, gata, mă va uita și am scăpat de grijă. Mă bucuram dar, parcă undeva, înăuntrul meu îmi și părea rău.

A doua zi ne-am revăzut, mi-a adus bomboane fondante, ciocolată elvețiană și eu le-am refuzat. I-am spus că vreau întâi să vorbim și pe urmă, dacă crede că vrea, poate să mi le dea. A zâmbit toată și a acceptat. I-am povestit tot ce-am gândit, nici nu-mi amintesc ce și cum, eram cu privirea în pământ, ca să nu mă tulbure acea privire a ei. Am terminat și n-aveam curaj să-mi ridic ochii la ea să văd ce efect au avut vorbele mele. Liniște, nici o reacție, nici un răspuns! Intrigat am ridicat privirea să văd ce face, cu teamă că am supărat-o. Era plină de lacrimi, dar zâmbea, ZÂMBEA atât de frumos!

 Greu de înțeles fetele astea, domnule! M-a luat de mână, m-a tras lângă ea și m-a pupat pe obraz. Era așa mică, slabă, plăpândă, ca o bijuterie! Degetele albe, parcă translucide, fața albă, fruntea mare iar ochii, când am ajuns la ei... m-am pierdut! Am dat de acea privire tulburătoare, adâncă, dar acum am simțit-o caldă, plăcută, cam ca a mamei, dar altfel...A scuturat din cap, zulufii i s-au rostogolit iar pe frunte, și  m-am trezit că o pup și eu, plin de emoție, doar pe frunte!

Mi-a pus în mână dulciurile și a plecat, nu mai putea să vorbească de lacrimi.

Nu știu de ce și cum, dar am simțit că acum sigur vom rămâne prieteni, deci rămân și băiat mare!

Dar... parcă nu-i așa rău să fii băiat mare, mai sunt și părți frumoase...

Vizualizări: 19

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/