"ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”

[Elisabeta Branoiu]

 - Măria ta, Ştefan cel Mare,

Voievod al Ţării mele

Vin clipe mari şi grele.

Vine Mahomed cel năpraznic, vin  ghiaurii

Cu o păgână invocare,

că el ar fi trimisul lui alah,

C-ar fi el Domn al Domnilor lumii

Stăpân al fiinţelor pământeşti,

Împărat al celor dela Apus,

pănă la Soare Răsare.

Vine cu tot alaiul păgânătăţii

să ne poruncească nouă

să deschidem porţile Cetăţii!

 

- Oh… răsunse Sfântul,

se laudă cu al lor zei?!...

Noi nu-l recunoastem pe alahul

care ii incită la război!

Nu le suntem datori, cu nimic şi nimanui

şi pe nimeni n-am prigonit, niciodată!...

Dumnezeul nostru îi va face una

Prin hăţişuri, în sânul gliei, prin mocirla toată.

Sună din trâmbiţă, cheamă la noi tot norodul

Şi lăsaţi-i… doar...  să treacă podul!

Şi le-a deschis drum... dar, nu s-au mai reîntors!

Mahomed cu noroadele toate, 

Dumnezeul Părinţilor, Părinţilor noştri,

i-au nimicit, scăpând ŢARA de păgânătate.

 

Tu Ştefan cel Mare şi Sfânt, vibrând în Nemurire,

ai meritat o frunte cu coroană împletită de scântei!

Nu te-ai îngenuchiat lor, biruind ghiaurii

 din crunta lor rătăcire,

mânaţi de filosofia vestită de a lor soi de zei.

Tu ţi-ai urcat inima în soare, îmbrăcată în aur

Vrednic de înălţare, cu sufletul învăluit  în laur !

Fiindcă ai trecut înspăimântat

prin noaptea neagră a vieţii,

biruind ispita, iată, ţi se cuvine acum,

să străluceşti în Zorii Dimineţii!