Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Astăzi nu este ziua de naştere a nimănui

      - Tataie, ia uite cum se mișcă agudul când se dă în leagăn Cătuța!

      Aveam un leagăn cu lanțuri, grozav, eram mereu în certuri cu verișoarele mele pe el.

      - Dă-te jos, Cătuțo, să vedem care-i problema, să nu se rupă ceva să vă lovească! - spuse tataia.

      S-a uitat: în trunchiul agudului apăruse o scorbură mare și a început să cedeze chiar de acolo! A dat jos lanțurile că era pericol să cadă pomul pe noi și a chemat, spre jalea noastră, pe cineva să-l ajute să-l taie. Au tăiat pomul, noi am plâns, era cel mai mare leagăn de pe uliță... Și mai făcea și umbră în toată bătătura, era o plăcere să stai sub el.

      Au adus și doi boi, au săpat în jurul rădăcinii și au tras cu boii de au scos rădăcina afară. Au tras-o în dreptul grajdului, au astupat groapa și... parcă era pustiu, nu mai era curtea noastră! Iar rădăcina părea o ființă încremenită de groază, cu zeci de brațe în aer!

      Dar... Rădăcinile astea aveau, pe undeva,  o configurație  bizară, interesantă. Cu imaginația copilărească am transformat acele rădăcini în tot felul de nave, cu posturi de pilotaj, cu mici ajustări, cu adaosuri de scânduri, bețe, sfori...

      Copiii de pe uliță erau încântați: așa chestie mare și numai bună de navigat, era grozavă! Eram pirați din cei buni, un fel de Robin Hood ai oceanelor, furtuni, abordaje... Ehei! O minune de jucărie, pe care imaginația și visurile noastre navigau fericite prin copilărie! Curtea s-a umplut iar de hărmălaie, copilărească, de bucuria jocurilor.

Dar și această jucărie n-a ținut mult. Tataia avea nevoie de lemn pentru pregătirile de iarnă, pentru foc. Și, spre jalea noastră, m-a anunțat că într-una din zile vom porni tăierea ”navei” noastre. Am ajutat cu durere în suflet la dezmembrarea rădăcinii și am pierdut și ultima legătură cu agudul nostru. Mă uitam la copăcelul pus în loc, anul următor, și nu-mi venea să cred că, peste ani, acela va fi în stare să țină locul agudului nostru iubit.

      - Tataie, mai putem pune leagăn, aici, în curte, când va crește mare prăpăditul ăsta de nuc?

      - Nu știu, tată, eu n-o să mai fiu, poate voi, când veți fi mari, pentru copiii voștri! Hai să vă spun povestea acestor pomi!

      Ne-am așezat pe prispă, eu cu verișoara mea, de-o parte și de alta lui, iar el și-a răsucit o țigară din margine de ziar și a început:

      - Aici, în curte, măi tată, era un nuc falnic, mare, când eram eu copil.Era sădit de bunelul meu, în tinerețe. Făcea nuci tare bune, mari, care se curățau ușor, iar umbra lui era răcoroasă și mare, peste toată bătătura, mai mare ca a agudului ăsta pe care l-am tăiat. Și, într-o iarnă, a venit o furtună, o vântoasă mare, mare, care a dărâmat mulți pomi în sat, acoperișuri, grajduri și i-a făcut felul și nucului nostru! Noroc că a căzut spre grădină că altfel lovea casa și strica acoperișul sau cine știe cât de rău ar fi fost! N-a mai fost așa vântoasă nici înainte nici după asta, a rămas de pomină! Noi, copiii am plâns după el și, când am văzut, anul următor, ce agud firav și amărât au plantat în loc, ne-a apucat ciuda!

      - Tată, dar când o să crească agudul ăsta amărât să ne facă măcar un fir de umbră? Și unde mai pui că mereu o să facă mizerie, cu agudele lui pe jos.

      - Ăsta nu l-am pus pentru noi, fiule - mi-a zis tata - e pus pentru urmașii mei și-ai tăi!  Ăla e om care pune pomi pentru viitor! Cine n-a plantat măcar un pom în viața lui, a trăit degeaba! Banii, lucrurile se duc, se strică, casele se dărâmă, băiatul meu, dar pomii... Pomii rămân și aduc mereu aminte de cel care i-a pus! Să ții minte, dragul tatii: la fiecare pom, cineva a pus și suflet și sufletul lui se va bucura peste vremuri alături de cei care se vor bucura de umbră și de roade!

      - Să știți, copii, că m-a durut sufletul când am tăiat agudul! Parcă mă despărțeam de ceva din tatăl meu. Și, parcă, m-a bucurat că v-ați făcut loc de joacă și prin ce rămăsese din agud, acele rădăcini. Dar... viața ne obligă la multe, pe care sufletul nu le-ar vrea: agudul trebuia tăiat, rădăcinile trebuiau să dispară, ocupau locul unde țineam căruța. Voi n-ați observat, dar am dus căruța alături, la unchi-tu, ca să vă mai las să vă jucați un timp printre rădăcini.

      Au trecut anii, pomul pus de tataia a devenit un nuc care începuse să facă primele nuci, mari și  frumoase, așa cum alesese el.

       Eram plecat când s-a dus tataia la ceruri. Când m-am întors, am plâns și m-am dus lângă nucul lui și i-am spus:

      - Tataie, noi te vom pomeni de câte ori o să mâncăm din nucile pomului tău și te iubim! Ai avut dreptate, și tu și străbunicul, sufletele oamenilor se simt în pomii plantați! O să am grijă de nuc, nimeni n-o să-i facă nimic, niciodată! Dar, dacă, of, dacă va îmbătrâni prea tare și viața va cere altfel decât simte sufletul... Ei, dar  asta e departe! Până atunci bine că ești aici cu noi!

      Am strâns nucul în brațe cu ochii închiși și înlăcrimați iar chipul surâzător al lui tataie mi-a apărut în minte... Da... Era acolo, cu mine, așa cum spunea el...

 

Imagine preulată de pe net.

Vizualizări: 55

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Mihail Toma pe Iulie 7, 2017 la 10:13am


ACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Iulie 6, 2017 la 7:53pm

Mulțumesc Mihai, ceea ce povestești arată că undeva, în nuc, a rămas și amprenta sufletului acelui prieten, Vasile. și dacă tu o să pui alți pomi, ceva din sufletul tău va dăinui...

Și eu am plantat câțiva copaci și trec cu drag pe lângă ei, când merg pe acolo, pe la casa unde au trăit cândva bunicii mei...


ACTIV
Comentariu publicat de Mihail Toma pe Iulie 6, 2017 la 6:11pm

Foarte frumos, emoționant și foarte adevărat

Felicitări!

După ce am cumpărat casa și am adus-o la stadiul de funcționalitate, am făcut și eu o petrecere, am chemat toți vecinii la un grătar și-o bere...

Au venit toți, ca la botez, cu câte ceva... de casă nouă. Vasile a venit c-o nucă, era încolțită și-un firicel verde se ițea afară:

- Nu-i aia casă de om care să naibă o umbră de nuc, și i-am căutat un locșor.

În spate era un pământ lutos în care nu crescuse niciodată nimic așa că am săpat o groapă și-am pus sămânța.

Parcă a fost ieri.

Vasile s-a dus într-ale sale, dar nucul a rămas.

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support /********* ********/