Tăciunii mai ard

[Nicolae Valareanu Sârbu]

Ne cheamă iubirea ucisă devreme,
Ne înfăşoară pustiul tăcerii adânci,
Să fim doi străini ajunşi la extreme
Cu sufletul împietrit în genune de stânci.

Ne plânge sărutul, vremea se pierde
Se furişează imaginile-n lucruri,
Se frâng amintiri în cascade de verde
Şi lumea se ascunde în trucuri.

Simţim depărtarea aşa cum rămâne
O noapte de umbre cu lumina precară,
În care destinul încearcă s-amâne
Căderea iubirii de-a dura pe scară.

Şi aura ei mai surâde angelic în noi
Plăcerea trăirii în clipa aprinsă
Cu lacrimi de crini, cu lacrimi de ploi,
Tăciunii mai ard, cenuşa e stinsă.