trăiesc, exist...

[Elisabeta Branoiu]

viaţa mea vine din “existență”.
nu e o iuluzie,
existenţa rămâne pentru totdeauna:
că a fost, este, şi va fii...
nu poate să dispară.

dar, viaţa mea, mă plimbă ca într-un joc.
uneori mi se pare că se ascunde de mine !
mă lasă singură,
n-o mai văd... cu ochii inocenţei
văd inima aruncată pe jos...
nu mai văd nimic în jurul meu :
lumea, societatea, sistemele de valori !!!
accept tăcerea, singurătatea.
lumea continuă să fie,
dar ochii mei rămân tot închişi ...
se deschid numai pentru a căuta IUBIREA,
iubirea care mereu imi prelungeşte suferinţa.
pâncă când suferinţa mea,
devine o formă de hrană
ce poate compensa absența IUBIRII...

[Elisabeta Branoiu]

[Lenuş Lungu]

Frumos!

[Ion Rodica Nicoleta]

citit cu interes. Versuri profunde, realiste, incarcate de emotie, cu o simplitate firava ce poate fi penetrata de gandirea umana. Absenta iubirii devine si ea o arta, negarea are propria ei stralucire... Felicitari!