Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Ca mai toţi oamenii, cred şi eu că povestea vieţii mele este cea mai tare şi merită transpusă într-un film. Multă vreme m-am gândit cum să fac, dar nu-mi venea nici o idée, nimic. Într-o zi mi-am zis:

“Ce mare lucru? Mă apuc de scris.”

Aşa am crezut, numai că, după două pagini chinuite vreo două săptămâni, am epuizat subiectul, capul mi se pustiise şi totul părea neimportant.

Pe deasupra m-am trezit şi fără prieteni, care, ca şi mine, adică fără nici un rost, dar mai curajoşi, şi-au luat lumea în cap şi s-au împrăştiat prin ţări străine. Eu? Am mai stat ce-am stat şi sătulă de tăiat frunze la câini, m-am lăsat amăgită de covrigii din coada lor şi am aterizat în Italia. Am găsit uşor de lucru într-un sat uitat de lume, ca menajeră, ce altceva, la un bătrân uitat şi el de Dumnezeu pe-acolo.

După multe săptămâni de adaptare am putut şi eu să ies între oameni, adică la biserică, evident catolică, unde am întâlnit prima româncă, pe Maria. Cum ne-am cunoscut? M-a abordat ea într-o zi după ce m-a auzit vorbind la telefon:

- Eşti din Moldova, nu-i aşa?

- Ai ghicit. Tu?

- Eu sunt ardeleancă. Te-am mai văzut prin zonă. Bănuiam că eşti româncă pentru că erai stingheră şi prea frumuşică printre babele din jur, dar cum nu te-am auzit vorbind, nu eram sigură.

Şi uite aşa ne-am împrietenit şi am ajuns să ne cunoaştem voile şi nevoile, să ne descărcăm sufletele, să ne povestim viaţa şi să ne alinăm dorul. Nu ştiu cât de fericiţi sunt cei bogaţi, ştiu însă că noi, oameni de rând, adunăm mizeriile vieţii ca într-un tomberon pe care nu-l ridică nimeni şi care se tot umflă ca un balon, plesnind în cele din urmă odată cu noi. 

Maria avea 60 de ani pe atunci şi era încă o femeie frumoasă, doar ceva mai jos de tâmpla stângă avea o cicatrice urâtă, un semn lăsat de bărbat. După o vreme, ce m-am gândit eu: dacă tot nu sunt în stare să-mi aştern viaţa pe hârtie, cu iluzia unui viitor film de top, am să vă spun povestea Mariei.

+

Suntem prin anii ’80. Maria e în clasa a XI-a şi tocmai a ieşit de la cusuri.

E o zi cu burniţă care nu-i permite să-şi omoare timpul plimbându-se prin oraş până la ora patru când are autobuz către casă, în sat. Ce să facă? Se aşează pe o bancă în autogară şi răsfoieşte un caiet.

Şi iată că, deşi afară e o vreme de să-ţi plângi de milă, pentru ea pare să apară soarele. Un tânăr se apropie şi o întreabă cu o voce dulce de copil alintat: 

- Domnişoară, vrei să cunoşti un viitor ofiţer de marină? Îţi pot oferi un suc!

Maria cască ochii şi dă din umeri. Chiar că ar bea un suc. Poate se alege şi cu o prăjitură care să-i potolească foamea. Cine ştie? Până la urmă, ce se poate întâmpla? Se ridică hotărâtă:

- Hai! zice şi-l apucă de braţ.

Prăjitură, suc, prăjitură suc… două săptămâni minunate în care şi-au petrecut după-amiezele împreună. Cum toate cele bune au un sfârşit, a venit şi pentru ei acea zi.

- La noapte plec înapoi la institut, mi s-a terminat permisia.

Maria se panichează uşor:

- Dar o să ne scriem, da?

- Păi cum altfel?

 Strecurându-se printre scrisori meşteşugite şi pline cu declaraţii de iubire împănate cu metafore sofisticate, timpul trece, cam greu, dar trece. Abia vacanţa de Crăciun îi reuneşte în câteva zile de plimbări romantice, până în ajun, când: 

- Afară e frig! îi zice el. Lumea se va aduna prin case pentru a sărbători. Noi ce facem? Batem drumurile?

- Nu ştiu! Mergem şi noi acasă.

- Ştii… eu… ai mei sunt plecaţi la ţară. Sunt singur. Am putea merge la mine.

Maria simte oarece premeditare în vocea lui şi totuşi:

- Ştiu eu!? N-am cum să-i anunţ pe ai mei şi-mi vor face zile fripte.

- Facem aşa: mergem cu maşina de patru la tine, eu te aştept în staţie până îi lămureşti pe ai tăi cum că vrei să petreci la o colegă şi revenim în oraş la ora şapte.

- Crezi că o să meargă?

- Încercăm.

Planul se dovedeşte bun şi iată-i la uşa lui Octavian, un apartament cu două camere la etajul unu.

- E cam frig aici la tine! se zgribuleşte Maria.

- Aşa-i la bloc, dar se rezolvă. Aprind aragazul, fierb şi nişte vin de ţară...

- Eu nu beau!

- Un păhărel, mic? Vezi că pe televizor e un jaf de casetofon, pune muzică.

O melodie languroasă o face să se legene în ritm prin casă. Într-un colţ al camerei zăreşte îngrămădite câteva jucării.

- Încă mai păstrezi jucăriile din copilărie? glumeşte Maria.

- Da de unde! încearcă el să câştige timp.

- Sunt aproape noi! se miră în continuare ea.

Neştiind ce să-i spună, inventează:

- Am un nepoţel care vine din când în când pe la noi.

- Dar sunt şi păpuşi!

- Ei! A avut o surioară care a murit.

- Sărmanul! Îi e dor de ea.

- Şi eu cred la fel, se grăbeşte el să aprobe.

Şi aşa, mai cu un dans, mai cu un pahar de vin, pe care Maria l-a băut în cele din urmă, atmosfera se destinde, lumea se colorează în roz, iar Maria ajunge în patul iubitului. După încă trei sau patru zile de dragoste fierbinte în acelaşi apartament şi vreo câteva întâlniri în oraş, vacanţa se termină. El pleacă şi ea rămâne iarăşi singură, mângâiată doar de scrisorile schimbate săptămânal.

Maria are multe să-i spună iubitului, dar nu ştie cum să facă. Frământată de tot felul de gânduri pe care nu are cui le împărtăşi, îşi ia inima în dinţi:

“Iubitule, sunt însărcinată!” îi scrie în ultima epistolă, rămasă fără răspuns.

Şi gata! Gaaata? Nu! Maria vrea să ştie. Face o primă vizită la apartamentul unde s-au iubit. Îi deschide o doamnă cam de treizeci de ani cu un copil mic în braţe şi o fetiţă de cinci ani alături. Privind în ochii miraţi ai femeii, Maria o lămureşte:

- Îl caut pe Octavian…

- Nu locuieşte niciun Octavian aici şi nici nu cunosc pe vreunul cu numele ăsta! vine uşor răstit răspunsul.

Maria revine într-o a doua vizită având şi o poză a lui Octavian, dar primeşte acelaşi răspuns, plus ameninţări. Se retrage descumpănită. Ce să facă? Este elevă. Experienţă de viaţă, ioc. Îşi face din nou curaj şi îi spune surorii mai mari tot necazul.

- Am o colegă de birou care ne-ar putea ajuta, îi propune sora.

- Un avort?

- Da! Aşa nu află nimeni, mai ales procuratura.

Pare un sfat logic şi-i dă ascultare, numai că metodele folosite de acea colegă rămân fără rezultat. Avortul nu se produce, ba, ajunge şi ruşinea satului, care, într-un fel sau altul, a descoperit-o.

Abandonează şcoala şi ca totul să fie un dezastru, avortează spontan la şase luni. Se pare că în ordinea universului, echilibrul între rău şi bine e valabil şi pentru Maria. Avortul aduce un pic de linişte în viaţa ei, scutind-o de povara creşterii unui copil fără a avea un sprijin. Uneori, trecând pe drum, aude şuşoteli în urma ei, dar e, déjà, imună la ele. S-au calmat şi ai ei. Mama nu mai e nervoasă şi nu o mai împovărează cu ocāri pe care, la rândul ei, le primeşte de la omul cu care s-a recăsătorit, tatăl fetelor murind de tânăr. Sora cea mare n-a suportat atmosfera şi s-a măritat de tânără, detensionând oarecum relaţiile. Acum, doar Maria îl deranjează.

- Mamă, mi-am găsit de lucru la fabrica de încălţăminte. Mi-am găsit şi o gazdă. Nu te superi, aşa-i?

Mama tresare. De multă vreme chinuită de îndoieli se preface ocupată prin casă, având grijă să nu i se vadă lacrima apărută în colţul ochiului. Se şterge cu mâneca, işi îndreaptă spinarea, o priveşte şi tace. Nu şi tatăl vitreg:

- Bine faci, fată! M-ai câştigi şi tu un ban.

- Să ai grijă, Maria! Oraşul e plin de primejdii.

Atât a putut mama să-i spună. Deşi avea o mulţime de sfaturi să-i dea, prezenţa soţului o inhiba, nu putea să-l contrazică.

- Lasă, că se descurcă ea, e fată mare!

Mama i-ar fi aruncat o strachină în cap, dar cum nu poate face asta, se mulţumeşte doar cu gândul. Într-un fel, se simte şi ea vinovată de necazurile Mariei. De multe ori se întreaba: “oare nu era mai bine dacă rămâneam văduvă?” I-ar fi fost mai greu, e adevărat, dar, măcar nu ar fi suportat atâta umilinţă.

Aşa se face că, în câteva zile, Maria se mută la oraş dimpreună cu puţinele lucruri pe care le are, lăsând în urmă o perioadă din viaţă de care nu era mândră.

O bucată de vreme, totul pare că merge bine. Munceşte, câştigă, se descurcă, ba chiar mai mult: unul din maiştri fabricii se tot învârte pe lângă dânsa făcându-i curte. De ce nu? E tânără, frumoasă şi, mai ales, singură. Lăsând la o parte amintirile, Maria acceptă să iasă de câteva ori în oraş. Se simte bine în compania lui. Râd, glumesc, totul e frumos. Într-o seară se duc la un film. Nimic neobişnuit, numai că, el începe să o pipăie şi să o pupe. Brusc, în mintea Mariei îşi fac loc îndoielile. Poate că omul e sincer şi are gânduri serioase, dar ei i se face frică. Dacă păţeşte ca prima oară? Acest gând creşte ca un monstru în subconştient şi o face să-l evite din ce în ce mai des. Schimbarea nu putea trece neobservată:

 - Ce-i cu tine, Maria? Eşti cumva bolnavă sau ai găsit pe altcineva mai bun?

- Nu ştiu! Nu sunt în apele mele.

- Ar trebui să ştii! Am făcut eu ceva rău? Dacă-i aşa, poţi să-mi spui şi…

- N-aş vrea să te supăr, dar cred că încă nu sunt pregătită pentru o legătură de durată. Sunt tânără şi neexperimentată. 

Azi aşa, mâine la fel şi maistrul, ca orice om normal, renunţă să o mai sâcâie şi se lasă păgubaş, iar la un an se însoară cu altă fată din fabrică.

Au urmat alte relaţii, că na, aşa e viaţa. dar toate s-au sfârşit asemănător.

- Ce faci, Maria? o ia la rost o colegă mai în vârstă. Chiar nu-ţi plac deloc bărbaţii?

- Ştii tu ce-i în capul meu?

- Nu ştiu şi de-aia te întreb. Ai să rămâi fată bătrână. Mai ştiu nişte cazuri.

- Ştii? Îmi stăruie în minte o întrebare care-mi produce fiori…

- Care-i întrebarea?

- Ce voi face când voi ajunge în pat cu el, oricare ar fi?

- Asta nu-i o întrebare, e o tâmpenie. Faci sex, că de-asta se cuplează oamenii doi câte doi. Fac sex, fac şi copii şi casă împreună.

-  Şi dragostea?

- Ce-i cu ea? Fată, eu eram topită după unul şi l-am lăsat să facă ce-a vrut cu mine. Ghici ce?

- Ce? Nu pricep.

- S-a dus în lumea largă de parcă eu nici n-aş fi existat. Boul!

- Păi, vezi?

- Nu văd nimic! Ce, am murit din asta? Du-te şi te mărită, altfel vei regreta şi mai mult, iar gândurile negre se vor aduna până nu vor mai avea loc cele bune.

- Nu ştiu!

- Ştiu eu! Mărită-te sau… eşti cumva lesbiană? i-o trânteşte femeia fără milă.

- Doamne, nu! Sunt o femeie de la ţară!

- Aşa mă gândeam şi eu.

Lecţia primită şi altele care au urmat n-au făcut-o să se grăbească. Abia la 25 de ani, Maria se mărită cu un tractorist dintr-un sat vecin. Un fel de căsătorie aranjată, el fiind cu opt ani mai mare, iar ea considerată, déjà, o “fată bătrână”.

Şi aşa începe încă o perioadă de rahat din viaţa ei, el dovedindu-se a fi un beţiv. Cum, necum, mai cu o palmă, mai cu un scandal, rămân împreună 29 de ani.

Bărbatul îi moare de ciroză când ea are 54 de ani. Din toate relele, Maria se alege cu doi copii pe care vrea să-i creadă buni: Gheorghe. inginer de aviaţie şi Luminiţa, absolventă de filologie, acum profesoară de religie. Băiatul pleacă în treaba lui, iar Maria rămâne să sufere alături de Luminiţa, care, ca un blestem, pare să aibă un destin asemănător cu al ei. După o perioadă chinuită, urmează un divorţ şi Luminiţa rămâne cu o fetiţă de 14 ani. Apoi? Se recăsătoreşte şi… rămâne  văduvă în urma unui accident de maşină.

- Cu ce suntem noi mai păcătoase decât restul lumii de trebuie să pătimim atâtea? o întreabă la un moment de cumpănă pe Maria.

- Nu ştiu, fată!? Aşa vrea Dumnezeu şi ştie el de ce.

Cu toate necazurile care nu vor să le părăsească, cele două femei reuşesc să-şi cumpere o casă la marginea oraşului. O casă mică pe care şi-o aranjează după gustul lor: gazon, flori, nu vinete şi roşii ca în sat, o alee cu meri în faţă, spre uliţă. Până la urmă, Dumnezeu priveşte şi spre ele. Maria schimbă câteva slujbe, cunoaşte un gradat, cu care are o aventură de câteva luni, nu din plăcere, mai mult ca o răzbunare pentru viaţa pe care a avut-o în tinereţe. Când îşi dă seama că nu e nimic deosebit în a fi amantă, rupe relaţia. Mai apoi se pensionează şi pleacă în Italia. De ce? Pentru a-şi ajuta fiica. Acea casă frumoasă a adus şi nişte rate la bancă şi nu sunt deloc mici. Aşa ajunge badantă. În aceşti patru ani de chin am cunoscut-o şi eu.

Ultima oara când am vorbit cu ea abia venise din România. Îi murise mama. După înmormântare, într-o noapte, se trezeşte cu dureri mari de burtă. Tot având grijâ de alţii, uiţi să ai grijă de tine. La spital i se descoperă o tumoare benignă pe care o rezolvă cu ajutorul lui Dumnezeu şi al medicilor. Îi simţeam bucuria prin telefon. Spunea că va putea lucra în continuare. Mai avea nevoie de opt luni pentru a termina de plătit ratele fiicei sale, pentru ca, apoi, să se retragă şi dânsa acasă.

*

Aici se termină povestea ei, mai exact, atât ştiu eu. La telefonul ei răspunde sec un robot:

- Acest număr nu este alocat!

*

Vizualizări: 64

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


moderator
Comentariu publicat de Daniela Vîlceanu pe Iunie 30, 2019 la 5:51pm

Mi-a plăcut! Felicitări!


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Martie 15, 2019 la 1:35pm
Excelentă povestire. Am citit-o între două răsuflări.

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/