Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Cu poetul Liviu Antonesei, despre literatură, jazz și Israel

 

Un interviu realizat de Adrian Grauenfels


Adrian Grauenfels: Dragă Liviu Antonesei, să începem cu elucidarea unui paradox al axei spațiu-timp dintre noi. Deși ne cunoaștem de mulți ani, deși avionul face între Tel Aviv și Iași fix 2 ore, totuși nu ne-am întâlnit în astă viață.

Cum să începem acest interviu? Ce oare ne leagă, de ce comunicăm atât de des și de hedonist? Pe ce teritorii ne întâlnim și ce subiecte evităm?

 

Liviu Antonesei:  Tu nu-ți aminteșți sau poate n-ai observat, dar odată am fost împreună, la umbra unui tei din Parcul Copou din Iași, era un festival de poezie și tu ai recitat una, în cadrul unui recital colectiv. Mi-a plăcut poezia. Este adevărat că nimeni n-a avut inspirația să ne prezinte unul altuia și nici eu nu m-am repezit să mă prezint! Rămâne faptul că sunt deja mulți ani de când ne cunoaștem de la depărtare, de când ne citim, de când citesc și răspândesc Nautilus, iar de o bucată de vreme și cărțile pe care le editezi. Cum și tu mă publici cu regularitate, în revistă. Cred că ne leagă în primul rând poezia, literatura în general, și chiar artele în sensul cel mai larg, cu tot cu cele recente. Cred că ne apropie și o similitudine de structură, amândoi, am impresia, suntem niște singuratici cordiali. Probabil că există și subiecte pe care le evităm, dar nu reușesc să-mi dau seama care… Poate nu discutăm politică? Dar eu, după ce am făcut politică în ilegalitate, în opoziție și la putere, sunt atât de sătul încât mă limitez acum s-o observ și uneori s-o comentez ironic sau sarcastic. Cum citesc câteva piublicații de la voi, Haaretz și The Times of Israel, am senzația că nu ești într-o poziție mult mai bună decât a mea… 

 

AG:  Hai să plonjăm direct, la starea lucrurilor. Literatura care ne pune pe foc, apoi muzica, jazzul, artele, care este motorul tău, cum stabilești priorități? Eu unul, sunt inhibat de capacitatea ta uluitoare, de a prelucra și digera materiale pe care apuci întâi să le consumi, apoi să le analizezi, ca la urmă să le recomanzi și să le oferi amicilor tăi. Apoi lansări, întâlniri, conferințe... cum orchestrezi fenomenul Liviu Antonesei?

 LA: Bănuiesc că am suferit mereu de o energie în exces, care trebuie să se consume, ca să nu intre mintea într-o tensiune periculoasă. Pe de altă parte, nu sunt egoist, nu țin bucuriile provocate de anumite descoperiri sau regăsiri, numai pentru mine. Când îmi place cu adevărat ceva, o carte, o formație, o bucată muzicală, aproape orice, îmi place să împărtășesc și altora. Care, după cum îmi arată statisticile blogului, devin tot mai mulți. O inițiativă recentă este, cum știi, Cercul Poeților Apăruți, care mi-a relevat două lucruri extraordinare. Primul este acela că există un public potențial de poezie imens, pe care nici nu-l bănuiam, eu fiind multă vreme sceptic în această privință, crezând că ne îndreptăm spre epoca în care poeții se vor citi exclusiv între ei. Pe de altă parte, am constatat că sunt foarte mulți tineri care scriu poezie, ceea ce înseamnă că poezia nu se va termina cu cele două generații de după noi. Ambele constatări mi-au dat un fel de optimism de care nu mă mai credeam în stare, în plus s-a agitat benefic excesul de energie despre care vorbeam. Habar nu am cum gestionez toate lucrurile pe care le fac, cred mai degrabă că nu le gestionez, ci că răspund solicitărilor, provocărilor. Vorba unui amic plecat, sunt un „reacționar”, adică reacționez!

 

AG: Anul trecut, am vizitat capitala României, într-o încercare de a mă pune la punct cu situația de carte în limba mea maternă. Am invidiat librăriile abundente, magnitudinea tiparului în cantitate, dar și calitatea și prezentarea grafică, munții de cărți în traducere sau în reluare, re-editări, dar și multe nume noi, necunoscute mie ... Care e misterul  cornucopiei de carte românească, al grafomaniei în sens pozitiv, în raport cu starea pieței, aflată în multe țări europene într-un monoton declin?  

 

LA:  Fenomenul producției de carte e copleșitor. Dacă nu ar exista autori, edituri și prieteni care să mă țină la curent, adesea să-mi și trimită noi apariții, oricât sunt eu de activ și curios, n-aș putea ține pasul. Și eu sunt cumva un cititor profesionist. Marele public trebuie să fie mai derutat decât mine. Se recuperează din autorii neglijați sau interziși sub comunism, se traduce enorm, și ca fenomen de recuperare, dar și pentru a ne ține la curent cu noutățile, în sfârșit, apar o mulțime de autori români noi. Chiar eu, uneori aflu prima oară despre un poet foarte bun, când acesta a publicat deja a treia sau a cincea carte! Știu că cifrele privind vânzarea de carte par descurajante, dar numărul de cărți vândute nu este egal cu cel al cititorilor. Bibliotecile publice, universitare, județene și chiar școlare, sunt bine aprovizionate în ultima vreme, apoi, foarte rar o carte vândută are un singur cititor. Pe deasupra, nimeni n-ar putea calcula câte cărți sunt citite în formatele electronice pirate! Nu cred că numărul de cititori era proporțional mai mare înainte de 1989, față de zilele noastre. Atunci, cu puține excepții, tirajele erau mici, iar numărul de titluri ce apăreau anual se numărau în mii, nu în zeci, de fapt cred că sute de mii… Niciodată și nicăieri nu citește toată lumea, cred că există un fel de constantă în ce privește publicul cultivat. Pe mine, mă îngrijorează mai mult cei care cumpără cărți dar nu le citesc, decât cei care nu cumpără, dar citesc în draci!

 

AG: Amicul și criticul literar Răzvan Voncu, în cartea sa “Arhitectura Memoriei"- tipărită în 2016, dedică un capitol întreg scrisului românesc în Israelul modern.

Care este în ochii tăi imaginea literaturii și a ziaristicii care se produce la noi, în Israel? Există vreun ecou pozitiv, în România, sau suntem un fenomen efemer, pe cale de dispariție? Traducerile din autori ebraici au vreo căutare? 

 

LA: Cred că literatura și jurnalistica în limba română din Israel sunt un fenomen viu și departe de mine gândul de a-l socoti efemer! Vorbeam despre Nautilus, revista pe care o editezi, constat că fiecare număr postat se bucură de sute, uneori peste o mie de accesări, că este apreciată și comentată. La fel, cărțile pe care le editezi la Saga, iar prietenul nostru Dorel Schor este mereu așteptat cu povestirile sale umoristice, pe care le distribui săptămânal, un umor evreiesc de cea mai bună calitate, nu de puține ori cu rădăcini talmudice, dar scris în limba română. Dar tu mai publici și în Expres Magazin/Revista mea, unde mi s-a publicat un eseu despre Amos Oz, și în alte publicații de limbă română, ca și Dorel Schor de altfel, și alți prieteni de-ai noștri. Am mai întâlnit numele Biancăi Marcovici, pe al Madeleinei Davidson și ale altora. De la unii, am primit și cărți. Și iată, Oz îmi permite să mă refer la prezența literaturii israeliene la noi. Acum două zile, am cumpărat Din ce este făcut un măr?, cartea-interviu realizată de Shira Hadad, editoarea sa, cu marele scriitor prematur dispărut.  Amos este deja tradus aproape integral în românește, mai rămâne să apară volumul de eseuri realizat după cartea-interviu amintită. Este și normal, vorbim despre unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, din ultima jumătate de veac. Dar este tradus aproape integral și Aharon Appelfeld, este tradusă Zeruya Shalev, sunt traduși cam toți scriitorii israelieni importanți. Mai mult, când au venit în România, le-au fost solicitate interviurui de către cele mai importante televiziuni, reviste de cultură, ziare… Literatura israeliană în România este o prezență importantă, iar în jurul lui Amos Oz a apărut un numeros cerc de admiratori, ca să nu spun fani! 

 

AG: Ce preocupă azi scriitorul român? Ce problematică majoră au adus anii de libertate de expresie absolută și cum se adaptează autorii la noile cerințe și tendințe mediatice? Ce subiecte caută consumatorul de la voi? Ce criterii de promovare funcționează în inundația informațională care ne supune la un permanent discernământ?

 

LA:  Ceea ce mi s-a părut clar, încă din jurul anului 2000, când am ținut prima oară, la Tîrgu Mureș, conferința Un popor de Șeherezade. Explozia genurilor narative după 1990, conferință repetată apoi la Iași, Bruxelles, Londra, București etc, este ceea ce semnalează a doua parte a titlului, explozia genurilor narative, prin care nu înțeleg numai proză, ci și teatrul și filmul. După 1990, scriitorul român și-a dat seama că poate, are voie, să povestească, că are ce să povestească, că este liber să-și aleagă modul de a povesti, stilul. Proza, dar și filmul, au explorat trecutul comunist și tranziția cu pasiune și, nu de puține ori, cu foarte mult talent. Cred că au rămas mai multe zeci de cărți și filme memorabile, din mai multe sute, în cazul cărților, poate mii, apărute. Este o „recoltă” foarte bogată și timpul va cerne mai bine decât o putem face acum. Dar au fost explorate și zone temporal mai vechi, unele obscure, imposibil de abordat onest, în vremea comunismului. În sfârșit, literatura română a parcurs și un fel de „revoluție sexuală”, s-a eliberat de tabuul sexului, care funcționase de altfel și înainte de instalarea regimului comunist, căci a existat și o pudibonderie burgheză, nu doar una comunistă. Uneori, s-a sărit calul, sexul fiind evocat de dragul epatării, dar scriitorii buni au știut că „toată lumea are sex”, important este cum îl folosești, inclusiv în plan literar. Cei buni au știut că acesta trebuie să intervină dacă are motivație compozițională, nu de dragul epatării. Cum ziarele și televiziunile mai au redacții culturale doar prin excepție, iar revistele culturale, deși multe, au o audiență redusă, cele mai eficiente mijloace de promovare cumulează câteva instrumente clasice, cum ar fi lansările de carte și lecturile publice, și altele foarte noi, internetul și rețelele sociale. Am constatat, deși eu am dispărut de acolo de vreo șase ani, că un eveniment creat pe Facebook poate aduce zeci de participanți. Eu am noroc de audiența blogului meu, dar și de faptul că mulți  foști colegi de pe Fb îmi preiau postările…

 

AG: Hai să vorbim de munca ta. Știu că te retragi anual în insula Creta, pentru odihnă și inspirație. Te imaginez cu pălăria și pipa ta, pe o terasă vopsită în albastrul acela electrizant, contrastând cu verdele vegetației. În față, ai o cafea sau un strop de uzo. Sunt clipe de reverie sau de planificare a celor ce vor urma? Ce muze bântuie insula asta veche, de unde a pornit toată mitologia?

 

LA – De aproape cincisprezece ani, merg în Creta. În primul an, am stat numai o săptămână și nu am scris poezii, dar m-am îndrăgostit atât de mult de insulă încât mi-am dat seama că o săptămână e puțin, așa că am dublat, iar în două ceasuri fericite, am triplat sejurul. Mă simt acolo mai acasă decât oriunde în altă parte, mai acasă decât aici. Poate și pentru că mă inspiră, de am ajuns să scriu în două săptamâni aproape la fel de numeros pe cât scriu în restul anului, aici. Cred că acum doi ani, cu 62 de poezii definitivate, am scris mai mult decât în Iași, a fost un fel de criză de grafomanie! Nu planific nimic, eu scriu poezie când „mă apucă”, aș spune că ea mă scrie pe mine. În fapt, poezia este peste tot, poetul trebuie doar să fie atent să nu rateze momentul în care aceasta îl vizitează. Poate că, cel puțin pentru mine, Creta este un loc bântuit de poezie sau poate acolo reușesc eu să fiu mai atent…

 

AG: Ce proiecte de viitor ai? O vizită în Israel este în plan? Poate o plachetă de poezii editată și tipărită la Editura Saga? 

 

LA: Planul imediat este să finalizez volumul scris anul trecut, pentru că editura Junimea, la care mi-am  publicat în ultimii cinci ani poeziile, începe să fie nerbădătoare. Ar trebui să fie gata înainte de Librexul ieșean și să se prezinte apoi la Bookfest. Am de multă vreme în minte o călătorie în Israel și, poate, dacă scăpăm de Coronavirus, o voi și face! Cu volumul editat de tine la Saga e chiar mai simplu, nu trebuie să se deplaseze fizic niciunul dintre noi. Cred că putem vobi despre  asta…

 

AG: Știu că ai renunțat la Facebook. O alegere înțeleaptă, în fața unei platforme triviale și insensibile la adevărata valoare a artei. Totuși, din lipsă de mijloce de promovare mai adecvate, este larg folosită de mulți amatori de artă și literatură. O capodoperă este prezentată și inserată între reclame de pantofi, etc. Ce alte mijloace de comunicare recomanzi autorilor în devenire?

 

 

LA: Cum știi, nu doar că am părăsit Facebookdar detest rețeaua această de socializare mai mult decât pe celelalte! În același timp, cum spuneam, foarte multe dintre postările mele pe blog sunt preluate de mulți dintre cei care sunt pe rețea. Dar măcar nu mă simt vinovat direct! Cred că blogurile personale sunt o soluție bună. De altfel, cele reușite, cum este și al lui Vasile Gogea de pildă, nu sunt exclusiv personale, ci reflectă mai amplu și mai divers realitatea literară și culturală, în general. Sunt apoi site-urile culturale specializate, precum Rețeaua literară, Hyperliteratura sau Agenția de carte, care tind să devină tot mai utilizate și consultate.

 

AG: Admir pasiunea ta pentru muzică clasică și jazz. De multe ori, oferi generos clipuri deosebite, care ne sunt benefice în cursul zilei de muncă de rutină. Poți elabora puțin acest subiect? 

 

LA: Pasiunea mea pentru muzică a început de timpuriu, pe la 11 – 12 ani, și a început bine și din două direcții foarte diferite, preclasicii italieni, datorită unei verișoare, și rockul anilor '60, din pricina unui văr. Rămân zone în continuare apropiate inimii mele, e adevărat că extinse, de la italieni am trecut la toată muzica preclasică, cu marele Bach în frunte, dar și la cea clasică, la romantici și la moderni, iar de la rockul anilor '60, am ajuns la blues, la jazz, la progresiv, la rockul și jazzul simfonic etc. Cu muzica se întâmplă ce se întâmplă cu tot ce îmi place, simt nevoia să distribui, să împărtășesc și celorlați. Marele meu avantaj este că, de la bun început, am putut să scriu și să citesc „cu muzică”. Asta nu înseamnă că, adesea, nu ascult muzică pur și simplu. Un alt avantaj este acela că, în timp, s-a format în jurul meu un cerc de iubitori de muzică, fiecare cu genurile sale, care sunt și niște furnizori extraordinari, mă refer la Radu Lupașcu și Ioan Big, care administrează  Artasunetelor.ro, probabil  cel mai bun site de informații și comentarii muzicale de la noi, la Dorel Schor, care reușește mereu să găsească piese sau interpretări despre care nu aveam habar, despre Emil Răducanu, excepționalul critic de muzică rock și jazz și toate combinațiile și derivațiile dintre ele.

 

AG: Ne apropiem de final și vreau să îți mulțumesc pentru timpul acordat. Ai vreun mesaj pentru amicii tăi de aici, din Țara Sfântă?  

 

LA: Eu îți mulțumesc, Adrian, mi-ai dat prilejul să mă adresez unui public care mă interesează, dar care nu știa multe lucruri despre mine. Le doresc tuturor, cu urarea mea clasicizată, sănătate, inspirație și voioșie. Le doresc și îmi doresc să ne aflăm cândva față în față! Pe cei care scriu, îi asigur de atenția mea constantă.

 

Vizualizări: 12

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Februarie 29, 2020 la 10:19pm

Felicitări pentru acest interviu!

© 2020   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

--> /********* ********/