Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

UN TEZAUR CONDAMNAT SĂ FIE ÎNGROPAT ÎN UITARE (Din vol. de povestiri ,,Copilărie între real și fantastic" -editura Armonii Culturale-2017, autor Maria Giurgiu)

A existat de veacuri în cultura satelor românești, un gen de repertoriu popular, de muzică românească rurală, locală, ce s-a transmis exclusiv, pe cale orală. Muzica aceasta lăutărească creată de rapsozi anonimi din rândul populației de la sate și de lăutari, care au fost mereu custozii acestui gen de creație este pe cale de dispariție azi în România. Creațiile lăutărești sunt cântece, doine, balade hore, ce oglindesc toate tipurile de trăiri sufletești, sentimente izvorâte direct din sufletul românilor de la sate și au fost create chiar de lăutari. Erau cântate de lăutari, fie ei țigani ori români, la cererea românilor participanți la nunți, botezuri, moț la clăci organizate în sat pentru executarea diverselor activități rurale, ca: torsul, cusutul, curățatul porumbului după știuleți, scărmănatul lânii și lista ar putea continua.
Lăutarii  indiferent de etnie dețineau și poate mai dețin încă, pe acolo, pe unde mai supraviețuiesc acest prețios repertoriu popular transmis din generație în generație doar pe cale orală. Repertoriul acesta de muzică românească, nu țigănească, rurală locală, cântată pe la nunțile și botezurile de români, veche de sute de ani, în care sunt exprimate sentimente, evenimente de viață autentică românească, e vivace bogată în trăire și expresie, precum însăși viața românului, agitată și în continuă frământare. Azi e subestimat și e pe cale de dispariție.
Lăutarii  sunt unici custozi de, doine, balade vechi, hore, sârbe romanțe fie de dor de iubire de jale și de orice alt foc ce a pârjolit inima românului în existența sa continuă pe aceste meleaguri românești.. Ei au creat și au știut mereu cânta, improviza, compune cu sentiment și după ureche, conform cu trăirile solicitanților, care erau românii și care le doreau cântate, de lăutari pentru ei, la petrecerile lor. Muzica aceasta nu a fost studiată în școli, nu a fost compusă pe partituri și pusă pe note, pe portativ. Ea a circulat doar oral și a fost parte din viața românilor. E autentică și valoroasă, ne reprezintă spiritul, intensitatea trăirilor vieții noastre, a sentimentelor, fie ele de iubire, de ură, de dor, de jale, e izvorâtă direct din suflete de români.
Nefiind scrisă, ca să nu dispară, ea ar trebui să fie transmisă tinerilor. Nu mai e cerută azi muzica lăutărească, cântată după ureche, de către locuitorii mai tineri, ai satelor. Nu o mai cunosc și nu o apreciază neînțelegându-i valoarea reală. Timpul artei autentice a lăutăriei practicate de legendarul Barbu Lăutaru, Fărâmiță Lambu și alții ca ei este apusă. Cei care se consideră promovatori ai culturii autentice românești unde sunt ei oare? Manelele nu sunt un gen de muzică românească, care să îi reprezinte pe români, viața cultura și tradiția lor. E muzică țigănească. Promovează incultura și prostul gust. Acea muzică veche ce era mult cântată de țiganii lăutari, însă era românească neaoșă, rurală și multe din piese aveau specific regional.
Țin minte că la nunta mea, eu fiind fată de la țară și la nunțile surorilor și fraților, am avut taraful cu lăutarii, din satul nostru. Erau lăutari prețuiți pentru că își făceau bine meseria, fiind buni cunoscători ai repertoriului și ai datinilor.
Bătrânul se chema Mitică B și cânta la vioară, la țambal. Taraful era format de membrii familiei sale: fii, un văr care s-a stins și acela nepoții. Fii săi, trăiesc încă și cred că nu au uitat să cânte acele piese dar nu mai au transmis învățătura copiilor lor, pentru motivul menționat mai sus. Ei s-au apucat de alte meserii, ca să-și câștige traiul. Unul cânta la țambal, altul la acordeon, altul la vioară după moartea tatălui lor. Fiecare din ei cântau însă și din gură tocmai aceste creații de care am vorbit mai înainte. Până acum treizeci de ani erau încă solicitate de participanții la petreceri. Fiind interesați să nu-și piardă faima și clienții, lăutarii cunoșteau bine tot repertoriul, erau și inventivi creând și ei unele piese, potrivite unor momente pe care le lansau cu ocazia acestor petreceri și dacă aveau succes, cu atât mai bine căci solicitanții le dădeau bacșiș. Clienții lor mulțumiți dădeau acel bacșiș, pe deasupra câștigului, care îl primeau, de la cel care îi angajase să cânte la petrecerea de nuntă, botez sau moț.
Azi nunțile se fac la salon, se cântă alte genuri de muzică și cu precădere manelele. Această muzică veche românească, e tot mai abandonată și marginalizată, în mod voit. Se pare că unii ar dori să uităm cine suntem și ceea ce este cu adevărat trist este că nu facem nimic să schimbăm lucrurile. De aceea a ajuns pălinca ardelenească, sarmalele, micii, branduri ungurești, bulgărești, sau mai știu eu, ale cui.
Lăutarii erau și personajele de pe la nunți și botezuri, care știau, cum trebuie să se facă treburile la o nuntă, ca să fie în concordanță cu tradițiile.
Ei știau să-l sfătuiască pe solicitantul serviciilor lor, ce mâncare se gătește la masa fedeleșului, care se făcea la ginere în noaptea dinaintea nunții; ce muzică de întâmpinare a diferitelor personaje invitate să ia parte la nuntă, trebuie cântată; Seara când tinerii însurăței plecau cu bradul și cu udatul în sat, din poartă în poartă cu ploștile și invitau tinerii la brad, cum e datina în satul meu, ei însoțeau alaiul, sfătuiau cum se procedează, sfătuiau tineretul la gătitul bradului, așa cum se practică în părțile Argeșului; ce anume trebuie să se confecționeze pentru a se pune în brad, fiecare ciucure, mărul din vârful bradului , având o anume semnificație pe care ei o știau, căci știau mai bine decât oricare altul datinile.
Spre exemplu mărul din brad, este o tradiție antică, practicată de pelasgi, strămoși ai dacilor. Densusianu spune în preistoria dacilor, că atunci când fetele îndrăgeau un flăcău, îi dăruiau alesului inimii, un măr. Dacă ne amintim de basmele din copilărie, de fiecare dată, fiica împăratului era invitată să arunce mărul de aur alesului inimii sale, din mulțimea tinerilor pretendenți la mâna sa, care treceau pe sub fereastra ei. Mărul era nelipsit când se duceau pețitori la casa fetei alese. Dacă fata accepta mărul semnificația era că accepta pe cel pentru care era pețită și mărul, se punea în bradul de nuntă. Puțini sunt cei care mai cunosc aceste străvechi tradiții și semnificațiile lor.
Lăutarii din sat erau solicitați chiar de socrii, care nu erau întotdeauna avizați, să-i sfătuiască ce meniu trebuie servit la masa de gătitul bradului, în noaptea dinaintea nunții, (e obiceiul prin părțile comunei Uda de Argeș să se servească cu acea ocazie, ciorbă de bureți, făcută din măruntaie de porc sau vită; ficat, bojoc, inimă rinichi, fierte, apoi tocate și adăugate împreună cu zarzavat pentru realizarea ciorbei; mezel și varză cu carne sau sărmăluțe) știau ce și când, să cânte și lista ar putea să continue căci în trecut o nuntă prin părțile noastre dura trei zile și se făcea conform cu datinile…
Când mirii soseau de la biserică lăutarii sfătuiau soacra mare cum trebuie să întâmpine tinerii însurăței; Se punea un scaun la intrarea în casa mirelui pe care se așternea un ștergar, sau o cergă, mireasa urca pe acel scaun înainte să pășească pragul noii sale case, după ce soacra mare înainte să treacă peste scaun înlănțuia după gât împreună pe mire și mireasă cu o maramă sau un prosop cusut. Astfel înlănțuiți, mireasa trecea peste scaun, apoi soacra îi punea pe cap colacul miresei rupându-l în două, dând să mănânce din el mai întâi mirilor, după care îl împărțea celorlalți nuntași din alai. Ea primea în casă pe miri cu pâine și sare pe un platou și un pahar cu vin.
Acesta era ritualul de întâmpinare care în cazul că cineva nu-l cunoștea, cu siguranță i-l explica lăutarul în detaliu, intrând în obligația sa.
Să faci o nuntă la țară pe atunci, nu era mereu avantajos, dar oamenii țineau mult la aceste rânduieli. Cum spune o zicală a românilor,”obrazul subțire cu cheltuială se ține”.
Ceea ce e uimitor, e că în occident; în America, Italia, Franța, Japonia și prin alte multe țări îndepărtate, un taraf românesc binecunoscut de generațiile din anii 1990 și de mai înainte chiar, Taraful din Clejani, au avut un succes fantastic și continuă să fie foarte adulați și prețuiți și azi deși, cei bătrâni sau stins din viață.
Se pare că în familiile bătrânilor lăutari, tinerii au abandonat această meserie, nemaifiind motivați s-o învețe. Spun ei, că printre românii de la sate care erau cei ce-i solicitau cândva să le cânte la petreceri, azi nu mai are căutare. În timp ce taraful acesta era și este încă considerat un mit viu, un lucru senzațional în îndepărtatul occident, unde au fost premiați cu cele mai prestigioase premii, în România nu erau luați în seamă. Discurile cu ei au luat primul loc, în colecția de aur a discurilor de la Geneva prin anii 1986-1990(date mai precise se pot găsi pe Youtube în documentarul realizat despre Taraful din Clejani –Povestea ultimei generații, din colecția Adevărul) la noi nici nu se pomenește măcar numele lor. Care să fie cauza? Ar scădea oare valoarea manelelor și a tuturor chiciurilor subculturale care au umplut scenele românești și le-ar detrona?
Americanii când au văzut pe scenele lor acest taraf, erau atât de uimiți că așa ceva mai există și i-au primit cu aplauze și mult entuziasm. Le părea incredibil că acești lăutari cântau după ureche, fără partituri și note, nu era îmbrăcați în costume naționale și nu foloseau un dirijor de orchestră.
Erau priviți ca un fel de fosile vii, descinse din trecut ceva care la ei dispăruse de mai mult de o sută de ani. Lumea admira, muzica lor și la spectacole sălile erau pline, aplauzele îndelungi și biss-urile nenumărate. Pe scenele lumii îndepărtatului occident autenticitatea lor exercita o putere de fascinație incredibilă.
Se minunau cum în timp ce cântau, coborau printre rânduri, se mișcau încontinuu printre meseni, dedicând cântece personajelor de principale de la petrecere. Procedau ca și în țară, la nunți când improvizau, făceau dedicații persoanelor de vază, (nunul mare, socrii mari și mici, ginerele, mireasa) satisfăceau cererile mesenilor, care pretindeau să li se cânte, în schimbul bacșișului.
Cei mai bătrâni dintre lăutari, nici să scrie sau să citească nu știau. Cu toate acestea acei străini i-au primit cu mare entuziasm și cu aplauze îndelungi, pe cele mai mari scene din orașele lor supercivilizate, ca pe niște personaje coborâte din mituri și legende, din alt timp și alt spațiu. Au strălucit pe scenele lumii supercivilizate a occidentului, fascinându-i pe toți cu autenticitatea și talentul lor pe scene, uimindu-și auditoriul. Străinii i-au îndrăgit, i-au apreciat și-i venerează încă, pentru că peste secole au rămas autentici, așa cum pe la ei nu mai există azi. Astfel de relicve au dispărut de secole în țările lor.
I-au considerat ca fenomenul, JONNY DEEP. Managerul lor Stephane Caro i-a făcut cunoscuți lumii sub numele de TARAFUL HAIDUCILOR DIN CLEJANI (Informațiile despre Taraful din Clejani sunt inspirate din documentarul numit mai sus –Povestea ultimei generații, din colecția Adevărul.ro).
Noi românii acasă la noi, ne rușinăm, să ne arătăm interesați și entuziasmați de lucrurile autentice, ce le deținem încă. Le aruncăm ca pe niște lucruri fără valoare, la cimitirul de vechituri. Deși ne văităm că suntem săraci, preferăm să promovăm nonvalorile. Unii ca ei ar trebui să fie finanțați, să formeze în școli, noi generații de artiști, care să se reproducă în spectacole culturale pe la serbările tradiționale, să li se facă mai multă publicitate și în afara hotarelor. Mă întreb, de ce ne lamentăm în van, dacă necazurile și greutățile nu ne deschid ochii, să valorificăm și să scoatem în evidență ce avem de valoare?
E o inestimabilă comoară nevalorificată, tocmai autenticitatea aceasta a lucrurilor simple, ce ne-au fost transmise din bătrâni și pentru care alții în țări îndepărtate, ca Japonia, China, America au îndrăgit numele României. Ei ne-au perceput ca un popor cu o veche cultură, unde încă mai supraviețuiește și azi autenticul pe care ei pun atât de mare preț și pentru care plătesc cu mulți bani, îl tratează cu mult respect și sunt dornici ca să se poată bucura de el.
Păcat, că la noi se ignoră multe lucruri ce ne-ar putea aduce, respect și bunăstare, ca popor.
Peste două, trei sute de ani vom începe și noi să-l remarcăm și să-l dezgropăm prin situri arheologice? De ce nu acum, când mai trăiesc încă, vreo câteva exemplare dintre cei ce l-au conservat?
Tradițiile autentice românești dacă românii ar învăța să le prețuiască, să le valorifice și perpetueze pentru generațiile viitoare, ar putea fi un filon de aur. Ar merita o șansă din partea celor care sunt abilitați să promoveze și să conserve tezaurul nostru de cultură străvehe, de a crea o școală unde să se învețe promovarea și conservarea autenticului și i-ar face lobi, acolo unde s-a văzut, că este apreciat, peste așteptările noastre. Nu sunt o expertă în materie și am exprimat aici în felul meu, entuziasmul și emoția ce mi le-au incitat vizionarea acelui film documentar, mai sus citat, care mi-a împrospătat amintirile.

Vizualizări: 53

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2019   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

Live Support /********* ********/