Statui rămase-n neuitare

cu ochii rezemați pe cer

citesc poeme milenare

aduse de un dor stingher.

Din ritmurile lor celeste,

cu rime faste pe contur,

adună magică poveste

în ochii din granitul dur.

 

Se rupe vraja nevăzută  

din rima unui vers rănit,    

un geniu urcă în volută

pe brâul magic din zenit.

Lumină sacră se adună

pe chipul său netulburat,

ajung statuile-mpreună

să țină de pe socluri sfat.

 

Din amintirile umbrite

setează visuri de amor,

cu neuitate dulci ispite

dintr-un trecut amăgitor.

O lună plină se ridică

lângă pădurea de stejar,

statuile-n rotonda mică

din poezii își fac altar.

 

O muză sacră retrezită

de o metaforă în zbor

în cerc aduce o ursită

cu zâmbet vag-amăgitor.

Oare să fi chiar tu aceea

venită astăzi din trecut,

din toate fostele femeia

fără sfârșit, fără-nceput?

 

O, nicidecum, în astă eră –

eu sunt poetul altui veac...!

Îți las un vers pe noptieră,

de vrei, cumva, să te împac.

 

 

 

 

 

Vizualizări: 8

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2022   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->