Cuvintele, răzbunătoare, s-au adunat pe hârtie

îmi colindă sufletul la început de primăvară

pe jumătate îngropat în păcatele de ieri

strânse cu grijă sub lespedea unui vis.

mâna refuză pixul îngheţat pe cuvântul „fericire”,

stâlcit de prefexiul „ne”

inima coboară spre asfinţit

ciocârlia aduce ghiocelul plăpând

mi-l aşterne pe ochii sufletului încet

ca o adiere a vremii lăsată la cumpăna…

Necuvintele au biruit cuvintele

ce s-au aşezat răbdătoare pe umărul iernii

cernit de timpuri rupte din alte timpuri.

Sângerează viaţa pe-o petală uscată de măr

de cealaltă parte amurgul dansează 

inima cuvantului se zbate neputincioasă

aproape de altarul nopţii,

păşesc steaua necuvântului

piatra dură a sufletului lasă

urme adânci în cuvânt,

se desprinde o parte din trupul necuvintelor,

aleargă pe dealul…

Cu pânza diafană a nopţii am lustruit cuvântul

Ţi l-am dăruit, Doamne, cu sfioşenie

de ce ai lovit în el ca în păgân?

nu auzeai plânsul rugăciunii?

nu vedeai litera sângerând

când apusul uită să apună?

l-ai lăsat să bolească pe masa goală

l-ai înconjurat cu frunze de rai, cu frunze de iad

cuvântul, aproape adormit,

ridica privirea nopţii spre Tine.

Se făcea că era ziuă, soarele uscase roua…

Am rupt o bucată de inimă şi am pus-o în altarul Tău

dar n-ai primit-o! ai aruncat-o spre cealaltă parte a trupului

umplându-se cu ruşine, căinţă şi regret.

Eu am rămas sfânta care sfinţeşte albul hârtiei

pe un colţ de masă, inima picura boabe de argint

clopotul bătea rar, îngerul, căzut la pământ,

şi-a strâns aripile adormind.

Mi-ai spus să iau parte la învierea regretelor

clopotul se auzea din ce în ce mai…