Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Ce monument e în poza de mai jos?

Ieri am prezentat Mănăstirea Cetățuia - IAȘI

Mănăstirea Cetăţuia din Iași este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683). Aşezată pe un deal înalt din partea de sud a Iaşului, de unde se poate vedea o frumoasa panoramă a oraşului, Mănăstirea Cetăţuia domină peisajul prin silueta sa zveltă, străjuită de un turn impozant şi împrejmuită cu un zid de piatră măcinat de vreme. Ea a fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere domnitorului şi boierilor un reazem pentru o rezistenţă înarmată împotriva invadatorilor. Aici a funcţionat o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneția. Ajunsă o ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost restaurată în perioada interbelică la iniţiativa istoricului Nicolae Iorga. Ansamblul Mănăstirii Cetăţuia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2015, fiind alcătuit din următoarele 6 obiective:

  • Biserica „Sfinții Apostoli Petru şi Pavel” - datând din perioada 1669-1672
  • Sala Gotică - datând din perioada 1669-1672
  • Casa Domnească - datând din perioada 1669-1672
  • Corpul de chilii - datând din anul 1928
  • Turnul clopotniţă - datând din anul 1670
  • Zidul de incintă - datând din anul 1670

Înainte vreme, pe dealul Cetăţuia ce domină partea de sud a Iaşului se aflau vii, grădini, livezi sau pădure. În vara anului 1666, domnitorul Gh. Duca a cumpărat acolo, de la mai mulţi proprietari, o întinsă podgorie, cu intenţia probabilă de a înălţa o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă vreme se pare că planurile sale au rămas neterminate.În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei mănăstiri fortificate ce trebuia să îndeplinească şi rolul de cetate de apărare în cazul unor invazii ale Moldovei. Începerea construcţiei este menţionată de Ion Neculce în cronica sa, unde a scris: „Viindu Duca-vodă cu a dooa domnie în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu domnia dintăiu. Şi şi începu a zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de oameni şi cu hrană şi agonisită bună”. Ritmul construcţiei a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape terminate zidurile bisericii şi, după cum reiese din scrisorile domneşti pe care le primiseră împuterniciţii domnitorului, se căuta achiziţionarea de material pentru acoperiş. Într-o scrisoare, stolnicul Nacu, vornicul de Câmpulung şi ispravnicul însărcinat de Duca Vodă pentru a conduce lucrările de la Cetăţuia, îi cerea birăului oraşului  Bistrița să-i trimită cât mai curând comanda de 100000 de cuie „de draniţă şi de şindrilă”. Lucrările s-au făcut probabil de către meşteri moldoveni. În acelaşi timp, se comandau la Brașov și Danzig clopote care urmau să fie amplasate în masivul turn clopotniţă de la intrarea în mănăstire. După cum susţin unii cercetători, lucrările de construcţie au fost realizate sub conducerea lui Grigore Cornescu, un talentat sculptor şi pictor, descris de Ion Neculce ca fiind ”un nemiş din ţinutul Hotinului, (...) ce era foarte meşter de scrisori şi de săpături la pietre şi la alte lucruri”. După cum reiese din alte documente şi din pisania amplasată pe turnul clopotniţă, la 10 iunie 1670 se finalizase deja construcţia zidurilor incintei, a bastioanelor şi a turnului clopotniţă. Cu toate acestea, sfinţirea bisericii a avut loc abia în 1672, după pictarea bisericii şi înzestrarea ei cu obiecte de cult. Deasupra intrării în pronaos a fost pusă o placă cu următoarea pisanie în limba greacă:„S-a ridicat acest dumnezeiesc locaş, cu hramul Sfinţilor vestiţi şi pretutindeni lăudaţi şi înaintemergători Apostoli Petru şi Pavel de către iubitorul de Dumnezeu şi strălucitul Domn Io Duca Voievod al întregii Moldove, spre mântuirea sufletului său, fiind Patriarh al sfintei cetăţi a Ierusalimului Domn Domn Dosithei şi păstorind Preasfinţitul Mitropolit al Moldo-Vlahiei Domn Domn Dosoftei, în anul de la zidirea lumii 7180, iar al întrupării 1672.” Mănăstirea a fost închinată Patriarhiei Ierusalimului încă din anul 1670, când nici nu fusese încă terminată. În 1672, domnitorul Gheorghe Duca a înmormântat în noua biserică pe una din fiicele sale, Maria. Domnitorul Gheorghe Duca şi urmaşii acestuia pe tronul Moldovei au înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, printre care s-au aflat următoarele: Andrieşeni, Frăsuleni, Moreni, Ruseni, Valea Adâncă, Valea Cozmoaei şi Tabăra (jud. Iaşi), Corni şi Siliştea-Băbiceni (jud. Vaslui), o parte din moşia Belceşti (jud. Neamţ), Fântâna Gerului, Stoicani, Tatarca, Tuluceşti şi o parte din moşia Şendreni (jud. Covurlui), plus veniturile a peste 200 de clădiri din Iaşi. Sosit în Moldova în persoană pentru războiul împotriva Regatului Poloniei, sultanul Mehmed al IV-lea (1648-1687) a urcat la 10 iunie 1672 la Cetăţuia, împreună cu alaiul său. După relatarea cronicarului Ion Neculce, și iar după acie au mai vinit împăratul în primblare şi s-au suit în deal la mănăstire la Cetăţuie de au vădzut-o şi prăvind locul în toate părţile”. Sultanul a fost uimit de măreţia construcţiei. Conform legendei, el i-ar fi întrebat pe sfetnici: „Cât a cheltuit ghiaurul cu această mănăstire?”, iar după primirea răspunsului că Duca a plătit 30 pungi de aur, sultanul s-a mirat afirmând că o asemenea construcţie nu s-ar fi putut face cu mai puţine de 100 de pungi de aur, „numai dacă a făcut-o cu nedreptăţi şi n-a plătit-o poate să o facă cu 30”. El a prevestit atunci că mănăstirea se va prăbuşi în următorii 30 de ani ca urmare a faptului că a fost construită pe un teren instabil, dar prevestirea sa nu s-a adeverit. Totuşi, pe la începutul secolului al XVIII-lea, zidul din partea de vest s-a prăbuşit după ce s-a surpat o porţiune din deal. În anul 1682, la sfatul patriarhului Dosihtei Notaras, Duca Vodă a instalat în clădirile complexului mănăstiresc o tiparniţă cu litere greceşti, adusă de la Veneția. Aici au lucrat călugări români cunoscători ai limbii greceşti, în frunte cu ieromonahul Mitrofan, ajuns apoi episcop de Huşi. Tiparniţa a funcţionat aici o scurtă perioadă, ultima lucrare tipărită aici datând din anul 1698, când tiparniţa a fost mutată la Mănăstirea Sfântul Sava din Iași. Această tipografie era la acea vreme singura de acest fel din întregul Orient. Având o incintă fortificată, Mănăstirea Cetăţuia a servit, în mai multe rânduri, ca loc de refugiu al mai multor domnitori ai Moldovei. După căderea zidului vestic la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul Grigore al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) a încercat să-l refacă în 1748 împreună cu „casele şi orice va fi de trebuinţă mănăstirei ... ce căzuse de câtăva vreme prin pogorârea dealului”.  Intenţia sa nu a fost materializată, probabil din cauza faptului că domnitorul a fost transferat în aprilie 1748 ca domnitor în Ţara Românească. În următorii ani, Mănăstirea Cetăţuia a fost folosită în anumite perioade ca depozit de grâne al oştilor turceşti (1788) sau ca spital militar al armatelor ruseşti (1788-1792 şi 1806-1812). Cu timpul, Mănăstirea Cetăţuia a început să se ruineze, efect al cutremurelor şi al incendiilor, dar şi al nepăsării egumenilor greci care au administrat-o. Ea a ars în anul 1822, când turcii au incendiat nişte case din apropiere. Biserica a fost reparată în perioada 1827-1837, cu acest prilej fiind reîmprospătată pictura interioară. În mai 1842, într-o scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri de scriitorul Alecu Russo, acesta din urmă o descria astfel: „o ruină care odinioară a fost palat domnesc, de pe o înălţime unde odinioară vegheau cete de ostaşi viteji, ţinând ochii în calea tătarilor, şi unde astăzi se îngraşă, dormind, câţiva călugări în compania buhnelor”. În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Mănăstirea Cetăţuia a fost scoasă de sub tutela Patriarhiei Ierusalimului, iar călugării greci au plecat. Mult timp, Biserica Mănăstirii Cetăţuia a fost filială a Parohiei Galata, aici slujind un preot o dată pe lună. În curtea bisericii, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a înfiinţat acolo o pepinieră de arbori şi viţă de vie americană. Alţi cronicari ai epocii care au vizitat Cetăţuia au putut constata urmele ruinării acesteia. În jurul anului 1870, Vasile Alecsandri prognoza că „ruinele” de la Cetăţuia „vor dispare poate cu totul”. Episcopul Melchisedec Ștefănescu care a trecut pe acolo în anul 1884 nu a găsit decât o curte presărată „cu pietre şi plină de dudău”, încât îi era frică oricui a „umbla prin ea”, iar „casele egumeneşti se dărâmau”. În anul 1903, Nicolae Iorga scria că „Cetăţuia ... era singură, pustie şi, într-o seară” când s-a urcat „pe coasta rotunjită a muncelului”, a fost speriat de strigătul huhurezului care vieţuia „sub bolţile pivniţelor părăsite”. Mănăstirea ajunsese o ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, zidurile bisericii fiind măcinate de infiltraţia apei pluviale, iar turla de pe naos era pe jumătate descoperită. Aceasta este starea în care o găsea arhitectul Constantin Băicoianu sub coordonarea căruia s-au efectuat reparaţii la biserică în 1896. Noi lucrări de restaurare au fost efectuate în perioada 1910-1911, la iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice. În octombrie 1911, lucrările au fost finalizate, iar mănăstirea a putut fi vizitată de delegaţii universităţilor străine veniţi la sărbătorirea semicentenarului Universității din Iași. La 30 septembrie 1911 s-a pus piatra de temelie la chiliile călugăreşti de la Mănăstirea Cetăţuia, în prezenţa familiei regale (Regele Carol I, Prinţul Moştenitor Ferdinand ş.a.), a mitropolitului Pimen Georgescu, al Moldovei, a unor membri ai guvernului şi ai autorităţilor locale. Mitropolitul Pimen a adus aici călugări de la alte mănăstiri din Moldova şi astfel mănăstirea s-a redeschis. În timpul primului război mondial, clădirile din incinta mănăstirii au servit ca spital militar, aici fiind îngrijiţi ostaşii răniţi. În anul 1930, la iniţiativa lui Nicolae Iorga, preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice, au fost refăcute biserica şi încăperile mănăstirii, după cum atestă o placă memorială amplasată pe clădirea Egumeniei. Lucrări importante de restaurare s-au efectuat în perioada 1964-1971, în urma cărora turnul clopotniţă şi-a recăpătat forma sa originară, cuhnea, zidurile incintei şi bastioanele au fost refăcute, iar palatul lui Duca Vodă a fost consolidat. În restaurarea complexului monahal un merit deosebit l-a avut arhimandritul Mitrofan Băltuţă (1927-1995), stareţ timp de 25 ani al mănăstirii (1971-1995) şi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor (1981-1995). În perioada stăreţiei sale, s-au efectuat lucrări de reînnoire ale bisericii (s-a refăcut acoperişul cu tablă de zinc, s-a pardosit interiorul cu marmură, s-a înnoit mobilierul, veşmintele, vasele de cult etc.), s-au refăcut casa domnească, stăreţia, turnul-clopotniţă, cuhnea, zidurile de incintă etc. În sala gotică s-a amenajat un paraclis. În afară de acestea, stareţul Mitrofan a amenajat o modernă gospodărie anexă. Prin activitatea sa de înnoire şi înfrumuseţare a complexului mănăstiresc, el este socotit un mare ctitor restaurator al Mănăstirii Cetăţuia. Biserica Mănăstirii Cetăţuia, cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel, este amplasată în mijlocul incintei. Ea a fost studiată îndeaproape, la începutul secolului al XX-lea, de arhitectul Gh. Lupu şi de inginerul şi istoricul Gheorghe Balș, care au remarcat că această biserică este o copie simplificată a Bisericii Trei Ierarhi. Biserica Mănăstirii Cetăţuia este construită în plan triconc, cu absidele naosului şi altarului semicirculare în interior şi poligonale în exterior, fiecare absidă având câte trei ferestre. Edificiul este înconjurat de un brâu torsadă de piatră, încadrat de câte o friză ornată de frunze sculptate în relief. În registrul superior se află câte două rânduri de ocniţe, cele de sus fiind mai mici decât cele de jos. Zidurile exterioare sunt sprijinite de şapte contraforturi, care nu se înalţă niciodată deasupra brâului median. Uşile şi ferestrele sunt construite în stil gotic, cele mai mici fiind încadrate de o reţea de baghete încrucişate. Biserica are două turle octogonale aflate deasupra pronaosului şi naosului şi construite pe două baze: prima pătrată şi a doua stelată. Pe turle se află firide alungite, patru ferestre dreptunghiulare mici dispuse în cele patru puncte cardinale, patru contraforturi mici şi trei rânduri de ocniţe (două deasupra arcadelor şi unul la baza pătrată). Interiorul lăcaşului de cult este compartimentat în pridvor închis, pronaos, naos şi altar. În pridvor se intra prin două uşi laterale amplasate pe laturile de nord şi de sud, având chenare dreptunghiulare şi fiind împodobite cu muluri. Cea de pe latura nordică este în prezent zidită. În timpanul uşii, într-o cruce cu braţele egale şi rotunjite, este sculptată stema Moldovei: capul de bour care susţine o coroană ce este prevazută cu o cruce pe mijloc, având câte un leu de o parte şi de alta. Pridvorul înalt, de formă dreptunghiulară şi cu bolţi sferice pe pandantivi, este luminat de două ferestre pe latura vestică. Între pridvor şi pronaos se află un zid despărţitor având la mijloc o uşă cu chenar dreptunghiular, format în brâu torsadă. Zidul despărţitor dintre pronaos şi naos a fost dărâmat, fiind înlocuit cu două coloane puternice de secţiune octogonală, cu capiteluri, sprijinind trei arcade. Ansamblul pictural al bisericii este de o mare valoare artistică. Biserica a fost pictată în 1673, în frescă, de meşteri aromâni, fraţii Mihai, Gheorghe şi Dima din Ianina (Grecia), ajutaţi de zugravii români Nicolae "zugravul cel bătrân" şi Ştefan care lucraseră şi la pictarea Bisericii Trei Ierarhi. Pictura originală nu s-a păstrat decât parţial, restul picturilor fiind modificări din secolul al XVIII-lea şi din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. Biserica a fost repictată în perioada 1827-1837 culoare peste culoare, inscripţiile icoanelor fiind în greceşte, iar „zugravul însuş pare că ş'a ficsat chipul pe păreţi, într'un costum greco-arnăuţesc”. În pronaos, pe peretele vestic, s-a păstrat tabloul votiv în care este reprezentată familia ctitorului: domnitorul Gheorghe Duca, Doamna Anastasia, Doamna Ecaterina (probabil soacra domnitorului), Constantin Duca, fiica sa Elena, fiica sa Maria, alături de un alt copil, al cărui nume nu se poate descifra. Ei sunt pictaţi în costume de ceremonial, brodate cu flori cu fire de aur şi cu brandemburguri. Sunt de remarcat şi figurile sfinţilor pictaţi în picioare sub ferestrele din pronaos şi naos, sfinţi care au aureolele decorate în relief cu ornamente care diferă de la unul la altul. În pronaos se află două nişe, unde au fost înmormântate câte două persoane. În partea sudică a pronaosului se află nişa unde au fost înmormântaţi domnitorul Gheorghe Duca şi fiica sa, Maria. Doamna Maria, fiica ctitorului, a fost îngropată acolo în anul 1672, pe lespedea sa funerară, mică şi frumos sculptată, aflându-se următoarea inscripţie în limba greacă: „Aici se odihneşte Doamna Maria, fiica lui Io Duca Voievod, anul lui Hristos 1672 septembrie 13”. În aceeaşi nişă, mai la vest, se află mormântul ctitorului Duca Vodă. Biserica a fost înzestrată cu odoare de preţ şi veşminte scumpe, după cum relatează cronicarul Nicolae Costin.  Multe dintre acestea s-au pierdut din cauza neglijenţei egumenilor greci. S-a mai păstrat un Orar din catifea roşie, decorat de Doamna Anastasia cu broderii lucrate cu fir de aur şi argint, pe care se află următoarea inscripţie în limba slavonă: „Acest aurar l-a făcut Io Duca Voievod şi doamna sa Anastasia şi l-au dat sfintei mănăstiri Cetăţuia în anul 7178 (1670)”. De asemenea, în Sala Gotică, se mai află o Evanghelie în limba greacă, ferecată în argint, tipărită la Veneția, în 1737, care a fost dăruită Mănăstirii Cetăţuia la 20 august 1749 de către voievodul Constantin Mihail Cehan Racoviță. Donatorul a scris la începutul evangheliei o inscripţie de donaţie în limba greacă şi la pagina 85 o inscripţie de ferecare a evangheliei în limbile slavonă şi română, ambele inscripţii terminându-se cu un blestem al donatorului către cei care ar îndrăzni să strămute cartea din Mănăstirea Cetăţuia. În curtea bisericii, lângă turnul clopotniţă, se află două clopote vechi aşezate pe postamente de lemn. Pe unul este scrisă o inscripţie în limba greacă, în care se spune că a fost donat de Duca Vodă în anul 1669: „Acest clopot s-a dăruit la venerata şi sfânta mănăstire Cetăţuia, a sfinţilor, vestiţilor, pretutindeni lăudaţilor şi în frunte mergători Apostoli Petru şi Pavel, de către preacucernicul şi preastrălucitul Domn a toată Moldova şi ctitor, domn domn Io Duca Voievod, spre veşnică pomenire. În anul 1669”. Pe al doilea clopot se află o inscripţie în limba latină („Anno domnini 1669; omnis spiritus laudet dominum; divino auxilio fudit me Gherhardus Benning. Ghedane”), completată cu o alta în limba greacă în care se arată că clopotul donat în 1669 a fost sfărâmat, fiind refăcut cu cheltuiala panului Iota în anul 1816 („+ Petru şi Pavel; din întâmplare sfărămându-se acest clopot s-a făcut din nou cu cheltuiala panului Iota, fiind arhimandrit şi catigumen domnul Matei, în anul 1816, aprilie 23”). O parte din manuscrisele de la Mănăstirea Cetăţuia au fost duse la Arhivele Statului din Bucureşti şi la Biblioteca Academiei Române. Încă de la început, Mănăstirea Cetăţuia a fost înconjurată de ziduri de piatră groase de aproape 1,40 m şi înalte de 7 m, delimitând o incintă de formă pentagonală cu dimensiuni de aproximativ 120 x 60 de metri. Zidurile de incintă erau compuse dintr-o curtină masivă, având câte o turelă de flancare (turn de colţ) pătrată în colţurile de sud-est şi sud-vest (acesta s-a prăbuşit împreună cu zidul de pe latura vestică şi nu a mai fost reconstruit) şi un bastion, în mijlocul laturii de nord. Turnurile de colţ aveau rol de apărare, având la parter metereze pentru tunuri, iar la etaj o sală boltită pentru puşcaşi. Lipsa turelelor în celelalte colţuri se explică prin faptul că acele laturi erau mai puţin expuse unui atac, din cauza accesului mai dificil. Cetăţuia a fost gândită de la început şi ca loc de refugiu şi rezistenţă armată în caz de asediu, zidurile sale fiind prevăzute cu metereze mai înguste, pentru puşti (sâneţe) şi arcuri, iar din loc în loc existau deschideri mai largi, pentru turnuri. În exterior, meterezele erau foarte înguste, în timp ce în interior erau mult lărgite pentru a permite diferite înclinări ale armelor de foc. Meterezul din stânga este înclinat cu 45º spre dreapta, iar cel din dreapta este înclinat cu 45º spre stânga, anulându-se astfel orice unghi mort. Meterezele de la turnurile de colţ şi de la turnul clopotniţă erau de tipul arquebuse, rotunde, având deasupra o deschidere pentru ochire. Zidurile de pe laturile de sud şi de est erau cele mai bine apărate, cele de pe laturile de nord şi vest aflându-se pe o coamă abruptă a dealului, greu de escaladat de eventualii atacatori. De-a lungul zidurilor se observă existenţa unui "drum de strajă" din lemn, pentru a permite apărarea la nivelul meterezelor. În incintă se poate pătrunde de pe latura sudică (intrarea principală pe sub turnul clopotniţă) şi de pe latura nordică (o poternă apărată de un bastion). Bastionul de pe latura nordică, denumit astăzi Turnul "Cina Pelerinului", are o înălţime mai mică decât cel de la intrarea sudică şi este prevăzut cu un balcon închis cu geam, de unde se poate vedea o panoramă a oraşului Iaşi. Zidurile vestice se aflau pe o pantă abruptă. Ulterior, ca urmare a alunecărilor frecvente de teren din această zonă, partea vestică a zidurilor, împreună cu turnul pătrat din colţul sud-vestic, s-au prăbuşit pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, rămânând aşa până la începutul secolului al XX-lea. Zidul de incintă a fost refăcut cu ocazia lucrărilor de restaurare desfăşurate în perioada 1964-1971, tot atunci fiind refăcute şi bastioanele de la colţuri, cu excepţia turelei din colţul sud-vestic. Turnul clopotniţă a fost construit în anul 1670 în partea de sud a mănăstirii, având şi rolul de loc de intrare în mănăstire. El nu dispunea de metereze, având doar nişte găuri rotunde de ochire, cioplite în piatră, pentru tragerea cu puşca. Pe clădirea turnului, desupra intrării, se află săpată în piatră stema Moldovei (un cap de bour, purtând o coroană pe coarne, şi între coarne o stea; în dreapta un soare, în stânga o lună, dedesubt o cruce) şi în jurul ei o pisanie în limba slavonă cu următorul text: „Herbul prealuminatului domn Io Duca Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, anul 7178 (1670) luna iunie 10”. Această placă din piatră a fost distrusă „premeditat şi fără temei” în 1948, ea fiind reconstituită apoi după reproducerile fotografice şi amplasată la locul iniţial. Turnul are două etaje, având următoarea funcţionalitate: la primul etaj este o sală foarte îngustă, unde se aflau două tunuri, la al doilea etaj se află clopotniţa. În încăperile din turn se pătrunde de pe drumul de strajă aflat la nivelul primului etaj. De pe drumul de strajă aflat în partea dreaptă a turnului se accede, printr-o uşă care duce la o scară în spirală, foarte îngustă, în clopotniţa de la al doilea etaj. Accesul la primul etaj se face de pe o scară mobilă aflată în partea opusă a sălii clopotelor, care cobora din clopotniţă până la nivelul drumului de strajă. Deoarece aici se aflau tunurile, acesta avea rolul de încăpere care trebuia să fie cucerită ultima, doar după înfrângerea rezistenţei străjerilor din camera clopotelor. În cursul ultimei restaurări, pe latura de est a turnului s-a descoperit şi o trapă pregătită pentru prinderea în cursă a eventualilor atacatori. Clădirea egumeniei a fost construită pe la 1670 pe latura sudică a incintei, lipită de curtină şi în apropiere de colţul sud-vestic. Aceasta este o construcţie de inspiraţie bizantină, cu ziduri groase de până la 1,40 m şi cu ornamentaţii (în special ancadramentele uşilor şi ferestrelor) de inspiraţie gotică. Clădirea are numai un parter ridicat de la sol cu mai mult de 1 m şi două rânduri de pivniţe boltite suprapuse, primul la nivelul terenului, iar al doilea în subteran. În încăperile de la etaj se intră prin două pridvoare, unul mai mare (care dă într-o tindă) şi unul mai mic (care dă în apartamentul de locuit), aşezat în faţa aripei stângi a clădirii. La etaj se află camerele egumeniei (stăreţiei) şi Sala Gotică, cu rol de trapeză. Sub pridvorul mare se află o uşă care dă în pivniţele în care se păstrează vinul obţinut din podgoriile mănăstirii. Din pridvorul mare se intră într-o tindă. De o parte şi de alta a tindei se află mai multe încăperi. Interes prezintă din punct de vedere arhitectural Sala Gotică "Anastasia Doamna", asemănătoare cu cea de la Mănăstirea Trei Ierarhi şi care ocupă întreaga aripă dreaptă a clădirii (înspre est). Aici se intră din tindă printr-o uşă încadrată într-un chenar de piatră sculptat, cu profile întretăiate. Aceasta este o sală cu o lungime de aproape 16 m şi o lăţime de aproape 9 m, cu pardoseală din cărămizi hexagonale. Ea are şase bolţi în ogivă, sprijinite de doi pilaștri puternici, aflaţi în axul central al camerei şi de console de piatră cioplită aflate pe pereţi. Cele două coloane sunt din piatră şi au secţiune octogonală; ele sunt decorate la mijloc cu un brâu împletit moldovenesc. La partea inferioară, coloanele sunt aşezate pe un soclu pătrat de piatră, iar la partea superioară, sub capitelul pătrat, se află patru console frumos ornate. Pe cele câte opt nervuri de piatră cioplită ale bolţilor se află decoraţii în formă de rozete pătrate. Sala este luminată prin opt ferestre care dau spre curtea mănăstirii. Iniţial, sala gotică a fost zugrăvită în frescă, urme de pictură (în care se disting personaje biblice şi scene biblice) observându-se şi astăzi pe pereţii sudic şi estic. Sala gotică a îndeplinit iniţial rolul de trapeză, iar în anii '90 ai secolului al XX-lea s-a amenajat aici un paraclis. În aripa stângă a clădirii se află trei încăperi boltite cilindric şi o săliţă, la capătul căreia este o scară secretă care duce direct la etajul inferior al pivniţei. La începutul secolului al XX-lea, după cum reiese din unele fotografii, această clădire mai avea ziduri exterioare şi interioare, sala gotică, un soclu de zid la gura pivniţei având deasupra sa o construcţie rudimentară de lemn. Edificiul nu avea acoperiş şi nici şarpantă, iar pridvorul cel mic, care dădea în apartamentul de locuit şi care fusese construit probabil din lemn, lipsea cu totul. În perioada 1910-1911, clădirea egumeniei a fost restaurată de arhitectul Gheorghe Lupu. Cu această ocazie, s-a refăcut acoperişul şi s-a completat partea superioară a zidăriei de sub streaşină (care a fost decorată cu un şir de ocniţe din cărămidă aparentă), s-au construit două foişoare cu scări de acces la cele două intrări principale şi s-au efectuat unele reparaţii interioare. Pe peretele nordic al egumeniei a fost amplasată în 1930 o placă de marmură cu următoarea inscripţie: „Mânăstirea Cetăţuia, zidită de Duca Vodă în 1669, fostă reşedinţă de vară a voevozilor şi mitropoliţilor Moldovei, adăpost de lucru al mitropolitului Dosoftei şi învăţatului Dimitrie Cantemir, având şi o tipografie ajunsese în timpul din urmă în stare de părăsire, în deosebi, Palatul domnesc, Sala gotică şi gospodăria erau în complectă ruină. Aşa fiind, prin stăruinţa I.P.S. sale dr. Pimen Georgescu mitropolitul Moldovei, clădirile vechi au fost refăcute de Comisiunea Monumentelor Istorice, inaugurându-se cu deosebită solemnitate în octombrie 1911 de marele rege Carol I, venit la Iaşi cu familia regală, pentru serbarea jubileului Universităţii, cu care prilej s'a pus temelia noilor chilii mânăstireşti. La această strălucită serbare, la care au fost faţă şi delegaţii universităţilor străine, sosiţi la Iaşi pentru jubileul Universităţii, a contribuit foarte mult aviatorul Aurel Vlaicu, care a zburat pe aparatul inventat de el, plecând dela Şcoala Normală "Vasile Lupu" preste Iaşi şi făcând mai multe virajuri în jurul dealului cu Mânăstirea Cetăţuia în admiraţia învăţaţilor străini şi a mulţimei poporului. Acesta a fost primul zbor de aviaţie la Iaşi. Biserica precum şi încăperile mânăstirei, care au servit ca spital pentru răniţii din Marele Război în care armata noastră sub conducerea regelui Ferdinand I. cel Viteaz, a luptat cu mari jertfe pentru desrobirea fraţilor şi întregirea neamului, au fost din nou reparate în timpul domniei tânărului rege Mihai I, de aceiaşi Comisie a Monumentelor Istorice, preşedinte fiind marele învăţat şi dascăl al neamului, Nicolae Iorga. 1930.” Pe latura de nord-est a incintei, la mică distanţă de curtină ca să nu întrerupă drumul de strajă, se află o clădire fortificată cu un etaj, care a servit drept casă domnească pentru Gheorghe Duca. Palatul este construit din piatră, cu bolţi de cărămidă şi are ferestre şi uşi cu chenare de piatră profilată. Rolul său era pur defensiv, fără nicio preocupare pentru lux sau cel puţin de confort, pentru a servi ca loc de refugiu domnitorilor. În clădire se intră printr-o scară lipită de perete care duce la un balcon mic cu foişor de lemn, care se află deasupra intrării în pivniţă. Etajul cuprinde patru camere, câte două de fiecare parte. Încăperile din partea dreaptă cuprind sala de primire a domnitorului (cu o lungime de 10,50 m şi trei ferestre spre curte; ea se află în extremitatea de vest) şi o cameră boltită. Încăperile din partea stângă au două camere mai mici, una dintre acestea fiind odaia domnitorului. Toate camerele de la etaj sunt boltite en berceau. O scară amplasată în grosimea zidului sudic al odăii domnitorului coboară în spirală către o încăpere cu rol de iatac al doamnei. Aceasta are o înălţime de 2,20 m şi are o ferestruică mică pe faţada estică. În aripa stângă a clădirii, la acelaşi nivel cu apartamentul doamnei, se află o serie de hrube şi tainiţe boltite, care aveau, se pare, o legătură secretă cu etajul locuibil. Aici se putea ascunde oricine în caz de primejdie. Din prima hrubă se intra în a doua printr-o deschidere joasă cu o înălţime mai mică de un metru, prin care abia un singur om poate trece. Ieşirea din tainiţe era foarte aproape de ieşirea prin latura nordică a zidului de incintă.  Casa Domnească a fost parţial distrusă în timpul Revoluţiei de la 1821. A fost consolidată în urma lucrărilor de restaurare din anii 1964-1971. Astăzi, casa domnească adăposteşte un muzeu de artă feudală conţinând 112 obiecte de cult: broderii, icoane pictate pe lemn şi îmbrăcate în argint, căţui, cărţi ferecate în argint, cruci sculptate şi ferecate în argint sau argint aurit, sfeşnice, manuscrise ş.a, provenind din depozitele mănăstirii şi al centrului mitropolitan. În incinta mănăstirii, pe latura de est, se mai află o clădire din piatră care a adăpostit bucătăria (cuhnea) domnească. Unii autori au susţinut că această construcţie a fost de fapt o baie domnească. Această cuhne este ultima construcţie de acest fel rămasă pe teritoriul actual al României, clădiri cu acelaşi rol existând şi la Curtea din Brâncoveni a lui Matei Basarab sau la Curtea din Potlogi, în dreapta porţii de intrare. Clădirea este formată dintr-o cameră pătrată, cu latura de 7 m, având o boltă semisferică, în mijlocul căreia se înalţă un turn lanternă de formă cilindrică, având o calotă semisferică şi opt ferestre. Turnul înălţat în centrul calotei acoperişului avea rolul de a permite fumului să iasă din încăpere. La 30 septembrie 1911, sub mitropolitul Pimen Georgescupe latura de nord, înspre colţul nord-ve stic, s-a pus piatra de temelie la chiliile călugăreşti de la Mănăstirea Cetăţuia, în prezenţa familiei regale (Regele Carol I, Prinţul Moştenitor Ferdinand ş.a.), a mitropolitului Pimen Georgescu, a unor membri ai guvernului şi ai autorităţilor locale. Acest corp de chilii este conceput în stilul zidirilor din secolul al XVI-lea, fiind o imitaţie a unor vechi chilii călugăreşti. Se presupune că au existat chilii şi pe latura de vest care s-a prăbuşit cu mult timp înainte. În vechime, în incinta mănăstirii au existat mai multe construcţii auxiliare cu caracter provizoriu (cazărmi, grajduri, şuri, hambare) dispuse de-a lungul curtinelor. Mijlocul incintei trebuia să rămână liber pentru a permite circulaţia oamenilor din garnizoană şi punerea cailor la conoveţe. Pe lângă aceste construcţii, în incinta mănăstirii, lângă turnul clopotniţă, se mai află un postament de piatră cu un clopot vechi pe care se află o inscripţie în limbile greacă şi latină în care se arată că clopotul donat de Duca Vodă în anul 1669 a fost sfărâmat, fiind refăcut cu cheltuiala panului Iota în anul 1816. Inscripţiile de pe acest clopot au fost reproduse mai sus. De asemenea, în apropiere de zidul vestic al mănăstirii, se află mormântul arhimandritului Mitrofan Băltuţă (1 iulie 1927 - 16 iunie 1995), stareţ al Mănăstirii Cetăţuia (1971-1995) şi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor (1981-1995), sub ocârmuirea căruia s-a realizat restaurarea complexului monahal.

 

 

Vizualizări: 14

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

ora 13.06 - 0 raspunsuri

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->