Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Calatorii geodezice - Barcelona 1995 IV - De la daci, la românii din Spania

       Călătorii geodezice – Barcelona, 1995 (IV)

       (capitolul precedent)

       De la daci, la românii din Spania

       Moto 1: „Los rumanos podrán trabajar libremente en España”
       Moto 2: „La Comision acepta que Espana restrinja temporalmente la libre circulacion de los trabajadores rumanos”
       Moto 3: „Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poată-n poartă!” Octavian Goga


       Diaspora română

       Ce naiba înseamnă diaspora? În DEX găsim definițiile: diaspora s. f. 1. Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. [Pr.: di-a-] – fr. diaspora (sursa: DEX '98 (1998) ). Referitor la românii din diaspora, în anul 2015, 3,41 milioane de oameni născuţi în România trăiau în alte ţări. Cei mai mulţi români se aflau în Italia, respectiv 1,02 milioane de persoane, urmată de Spania, cu 660 de mii de persoane, Germania, cu 590 de mii, Ungaria, cu 200 de mii, şi Statele Unite, cu 170 de mii. În Israel trăiau 100 de mii de români, iar în Canada, Franţa şi Marea Britanie câte 90 de mii.
       Datele se referă la numărul total de migranţi care trăiesc în altă ţară decât cea în care s-au născut, pentru cel puţin un an, potrivit Naţiunilor Unite. Aceasta implică şi lucrătorii străini şi studenţii internaţionali, dar şi refugiaţii şi descendenţii lor. Pe de altă parte, turiştii, voluntarii străini şi lucrătorii temporari angajaţi în străinătate pentru mai puţin de un an şi personalul militar deplasat nu sunt incluşi în statistică. Așa că mă întreb cum naiba de mai suntem în țară 18 milioane de alegători!
       Unii au părăsit țara cu decenii în urmă, alții recent. Indiferent când s-au stabilit în străinătate, există numai patru tipuri de emigranți. Încercăm să le descriem.
       Primul grup, ca vechime, cuprinde pe cei care au plecat în America de Nord unii chiar înainte de primul război mondial, mai ales din Transilvania, alții în timpul epocii comuniste, stabilindu-se în diverse părți ale lumii Unii din ei s-au asimilat în societatea adoptivă, învățând limba, continuându-și educația și devenind cetățeni loiali. Securitatea română a profitat și și-a introdus și ea agenții!
       Productivi, realiști, angrenați total în viața țării care i-a adoptat, formează obiectul invidiei unor români care în 1990 îi denigrau că „n-au mânct salam cu soia”, numindu-i „trădători", „dați cu străinii" etc.
       Din moment ce unii au fost condamnați, în contumacie, pentru ofensa de „trecere ilegală a frontierei", „trădare”, au pierdut toate drepturile lor civile. Unii nu se mai consideră cetățeni români. Acest grup a supraviețuit cu success unor perioade extrem de grele. O transplantare nu e niciodată ușoară!
       Al doilea grup de emigranți români e al celor ce au ales pribegia, cu ideea clară a reîntoarcerii în țară (eventual imbogățiți), după o anumită perioadă. Nu s-au asimilat toți în societatea unde trăiesc, formând „enclave" românești, de exemplu în Spania, unde se vorbește numai românește. N-au învățat toți limba și nu au reușit toți să ocupe slujbe bune. Unii au rămas la periferia societății, dar când vin în România, pozează ca „cei mai mari (americani, canadieni, englezi etc.) din România". Oricât de tristă ar părea situația lor, unii dintre ei trăind din asistență socială, se cred norocoși, când văd cum se trăiește în România de azi. Puțini intră în clasa medie.
       In care alt loc din lume ajung săracii să meargă cu propriul Audi (la mâna a treia) să-și ridice ajutorul social, în fiecare lună? Puțini dintre aceștia se ăntorc, cândva, în țară, cu oarece bani.
       Al treilea tip de emigranți români este format din specialiști în diferite domenii de activitate, unii cu studii în străinătate, cu doctorate, unii foarte buni meseriași, care câștigă salarii peste media din țara respectivă, fericiții fiind salariați de top ai unor companii multinaționale (cum e Călin Daniel, fiul nostru), dispunând de bani și mijloace materiale necesare. Fac parte din clasa medie, care la ei chiar există! La noi nu prea! Cei din acest tip de migranți sunt intelectuali extrem de bine pregătiți, ingineri, programatori, medici, foști ofițeri, meseriași ultracalificați, antreprenori, care au trăit multă vreme în afara țării. Unii glumeți îi introduc aici și pe agenții fostei securități!
       Al patrulea tip de emigranți români e format din criminalii de drept comun, delicvenți, recidiviști, care au găsit un câmp fertil de operații în țările din vest. Mulți sunt țigani români, cu pașaport românesc, plecați în grupuri sau pe familii din aceeași localitate „vecinii” mei din Țițești, Argeș) sau din localități vecine, fiind identificați, peste tot, ca români. Introducem aici și tinerele neinstruite, majoritatea minore, folosite la cea mai veche meserie din lume, cu voia lor sau păcălite cu un loc ușor de muncă.
       Aceștia au monopolizat crima în multe țări – Franța, Italia, Regatul Unit, Germania, Austria, Spania și Suedia. Se dedau la jafuri, la crime contra persoanei sau a proprietății, furturi din bancomate, din magazine, de pe carduri clonate, trafic de stupefiante sau de persoane, cerșit. Au ajuns până și la Luvru!
       Toate grupurile de „activiști" în materie de drepturi umane atacă România pentru o „cultură de marginalizare a rromilor", în timp ce ei trăiesc în SUA sau Scandinavia, unde prezența țiganilor era aproape necunoscută, dar acum devine evidentă. În aprilie 2017, la atacul terorist din Stockholm a fost rănită o cerșetoare româncă de 83 de ani!
Cei mai mulți din ultimele trei grupuri au plecat după intrarea României în UE, mai ales datorită distrugerii industriei românești, chiar la îndemnul primului ministru de după revoluție, Petre Roman, de care am amintit pe larg într-un capitol precedent, ăla cu femeile de la Apaca.
       Orice împărțire în grupuri ai face, nu poți considera ca emigranți oamenii care pleacă din România spre vestul Europei. În Constituția Uniunii Europene se precizează că toți cetățenii din țările membre sunt cetățeni ai Uniunii Europene, iar dreptul lor de deplasare, pe teritoriul UE, indiferent de motive, nu poate fi încălcat de niciun guvern. Dar cu trecerea la împărțirea țărilor pe „viteze” diferite, dracul, Junker și Merkel știu ce va fi!

       Drama românilor plecați recent

       România a mai rămas cu vreo 19 milioane de locuitori, de la 21,6 milioane, în urmă cu numai 20 de ani. Scăderea dramatică e pusă pe seama sporului negativ al populaţiei şi migraţiei ce pare să nu slăbească, perspectivele fiind sumbre. Unii cred că vor mai rămâne pe aici doar 14-15 milioane până în 2050.
       Cei mai mulți dintre cei peste trei milioane de români aparțin ultimelor trei grupuri din cele patru descrise. Cei ce muncesc sau vor să muncească sunt de fapt oameni în floarea vârstei (între 18 şi 40 de ani), în deplinătatea capacităţilor biologice, fizice şi psihice, de muncă şi creaţie, de care România nu mai avea nevoie. Dar, fraților, ei reprezintă circa 40% din forţa de muncă românească de această vârstă carelucrează pentru PIB-ul altor ţări. Este vorba de pierderi incomensurabile şi irecuperabile pentru capacitatea productivă şi de creaţie a ţării. Aici se vede tragedia!
       Remiterile către ţară de la românii aflaţi la muncă în străinătate, unii cu copiii lăsați de izbeliște acasă, mulți culegători de recolte, alții ștergători la fund ai bătrânilor sau schimbători de pamperși, mulți foști calificați lucrând în agricultura dezvoltată a altor țări, ca în Spania și Italia,nu reprezintă o asemenea contribuţie, ci doar firimituri din ceea ce alcătuieşte contribuţia românilor în bejenie la dezvoltarea altor ţări.        Nu se deschid cu aceşti bani nici afaceri în România, nici cine ştie ce investiţii individuale nu se fac aici din banii cu pricina. Grosul se duce pe consum, în hipermarketurile străine din România, tot în profitul celor de acolo. România nu trage niciun folos.


              Câmp de sere în Almeria, Spania, „cât vezi cu ochii!”

       Mai sunt unii care, pornind de la faptul că vreo 80% din banii economisiţi de românii aflaţi la muncă în străinătate sunt ţinuţi în bănci de la faţa locului (ar fi vorba de circa 100 miliarde de euro, de vreo patru ori mai mult decât deţin în bănci din România românii rămaşi în ţară), susţin că produse bancare speciale ar trebui promovate pentru a schimba cât de cât situaţia în favoarea băncilor din România. Ce vorbiţi, fraţilor?! Băncile de aici nu sunt ale noastre, ci sunt tot de acolo!

       Românii deveniți „spanioli”

       România şi Spania, deşi situate la „margini” geografice ale Europei, au avut numeroase conexiuni de-a lungul istoriei. Împăratul Traian, după cum am scris într-un alt capitol, una din figurile centrale ale istoriei noastre antice, s-a născut în Andaluzia. Numeroși daco-geți au ajuns la Roma, apoi și în întregul imperiu roman. Peste secole, Curtea Castiliei a trimis ambasadori la Curtea Moldovei lui Ştefan cel Mare. Dar primele relaţii politice directe hispano-române datează din secolul al XV-lea, când voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, şi regele Alfons al IV-lea de Aragon au încheiat un tratat de colaborare.


                                            Spania și România la extremele Europei

       În secolul al XVI-lea, contactele româno-spaniole se intensifică, în special în domeniul cultural, iar în secolul XVII cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin, istoricii şi cronicarii ardeleni, stolnicul Constantin Cantacuzino, precum şi ilustrul domn cărturar de formaţie enciclopedică al Moldovei, Dimitrie Cantemir, furnizează ştiri despre Spania şi spanioli.
       Spania a recunoscut independenţa de stat a României la 12 aprilie 1880, bravura şi curajul armatei române fiind excelent redate de corespondenţii de presă spanioli.
       Începutul relaţiilor diplomatice româno-spaniole datează de la 23 iunie 1881, când a fost înfiinţată, la Bucureşti, Legaţia Regatului Spaniei. După încheierea în 1908 a primei convenţii comerciale între cele două ţări, România a iniţiat, în 1911, demersurile pentru înfiinţarea Legaţiei României în Spania, eveniment produs la 15 iunie 1913, sub conducerea lui George Cretzianu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar.
       În 1885 se înfiinţează cel dintâi consulat onorific al României în Spania, la Barcelona, ridicat în anul 1895 la rangul de consulat general. Sunt create noi consulate onorifice la Cádiz (1890) şi Valencia (1913), iar după primul război mondial, în Bilbao, Cartagena, Las Palmas, Malaga şi San Sebastian. La Madrid se înfiinţează un consulat general.
       În perioada interbelică, relaţiile bilaterale româno-spaniole au fost caracterizate printr-o stare de normalitate, atât în plan economic, cât şi politic. Despre participarea românilor la războiul civil din Spania am scris într-un capitol anterior. Relațiile după 1945 au avut alte conotații.
       La 4 aprilie 1946, guvernul Petru Groza a rupt relaţiile diplomatice cu guvernul generalului Franco. La 22 mai 1946, guvernul român a recunoscut guvernul Spaniei în exil şi la 10 octombrie 1947 a stabilit relaţii diplomatice la nivel de legaţie cu acest guvern. După cum am arătat, postul de radio al comuniștilor spanioli s-a mutat din URSS la București, conform principiului „cine se aseamănă se adună”!
       Dar normalizarea se impunea. La 5 ianuarie 1967 a fost semnat, la Paris, acordul privind înfiinţarea de reprezentanţe consulare şi comerciale în cele două capitale, conduse de miniştri plenipotenţiari. Zece ani mai târziu, la 21 februarie 1977, Alexandru Petrescu era acreditat în funcţia de ambasador al României în Spania, iar la 3 mai 1977, când eu eram la Pribram, în Cehoslovacia, primul ambasador al Spaniei la Bucureşti, José Carlos Gonzalez-Campo Dal-Re, îşi prezenta scrisorile de acreditare în această calitate.
       După decembrie 1989 a avut loc intensificarea relaţiilor şi contactelor româno-spaniole, inclusiv la cel mai înalt nivel, asta și datorită faptului că primul ministru român era Petre Roman, cu mamă spaniolă, bun cunoscător al limbii spaniole. Merită subliniat sprijinul spaniol, puternic şi constant, pentru integrarea României în Uniunea Europeană, Spania fiind un partener cu care cooperăm îndeaproape atât în UE, cât şi în NATO. Pas cu pas, relaţiile bilaterale între România şi Regatul Spaniei au intrat într-o etapă nouă.
       Ulterior, primul-ministru Victor Ponta, a efectuat în 2013 o vizită oficială la Madrid, când a fost primit in audiență de regele Juan Carlos I la Palatul Zarzuela și a avut întrevederi cu șeful guvernului spaniol, Mariano Rajoy, precum și cu șeful guvernului regional al comunităţii Madrid, cu reprezentanți ai mediului de afaceri și ai comunității românești rezidente în Spania.
       În 2015 a avut loc vizita oficială la Madrid a președintelui Klaus Werner Iohannis. Mare amator de „drumeții” în țări străine, președintele Johannis a fost primit de Regele Felipe VI și a avut întrevederi cu președintele senatului, Pio Garcia-Escudero și cu șeful guvernului spaniol, Mariano Rajoy, precum și cu reprezentanți ai comunității românești.
       La 23 iunie 2016 s-au împlinit 135 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Regatul Spaniei. Dar noi ne vom referi și la alți câțiva români care au trăit în Spania, de unde veți deduce singuri căror grupuri aparțin.

       Alexandru Busuioceanu

       Alexandru Busuioceanu a găsit însemnele dacilor pe stema regilor catolici și vorbește în scrierile sale despre împărații daci care au distrus imperiul roman. Era poet, eseist, cronicar, traducător, diplomat și, dintr-o întâmplare, istoric. S-a născut în 1896 și avea să moară în 1961 în exil, la Madrid.
       După ieșirea României din neutralitate, Busuioceanu s-a înrolat voluntar în primul război mondial, deoarece își dorea cu ardoare să participe la Marea Unire. În 1921 a întemeiat, împreună cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu și Lucian Blaga, revista „Gândirea”, care va avea o influență culturală considerabilă în România interbelică. A fost bursier al Școlii române din Roma în perioada 1923-1925.
       După un doctorat în arte susținut la Viena, s-a ocupat de expertiza colecției de artă a familiei regale, stabilind paternitatea celor nouă tablouri ale lui El Greco și a organizat expoziția internațională de la Paris, din 1937.
       Fiind unul dintre cei mai mari critici de artă din lume, pleacă în 1942 ca atașat cultural la Madrid. Venirea comuniștilor la putere avea să-l facă să nu-și mai poată niciodată revedea familia rămasă în țară.
Va înființa o catedră de Limbă și Literatură Română la Universitatea de acolo, pe care o va păstra până la moarte. Patriot până la moarte, înființează și Institutul Român de Cultură din Madrid, publică și susține conferințe despre arta și literatura română, obține introducerea studiului limbii române ca materie obligatorie în șapte facultăți spaniole. Primul său volum de poezie scris în limba spaniolă, „Poemas patticos”, 1946, are parte de recenzii superbe, criticii considerându-l cel mai bun poet de limbă spaniolă al momentului. De la Madrid corespondează cu marii exilați români Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Monica Lovinescu.
       Preocupat tot timpul să caute urme românești, fiindu-i elev și apoi prieten lui Vasile Pârvan, inclusiv în arhivele spaniole din patria împăratului Traian, Alexandru Busuioceanu avea să descopere și să publice în 1952 în revista „Destin” fragmente despre istoria și miturile dacice și getice, care aveau să-l facă pe Mircea Eliade să-l aprecieze și să îl indemne să-și traducă descoperirea în franceză și să o publice apoi în „Revue de Culture Europeenne”.
       Capitolele, pe care le-a scris în decursul mai multor ani de trudă, aveau însă să vadă lumina tiparului într-o ediție completă abia în 1985, în România comunistă, la Editura Meridiane (Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole, Editura Meridiane, București, 1985, reeditaT de Editura Dacica, 2009).
       De ce cele descoperite de Busuioceanu în arhivele spaniole sunt excepționale? Pentru că, ștergând praful de pe confuzia făcută între geți și goți, trecând prin Herodot, Platon, Strabon, Seneca, Iorga sau Pârvan, până la Orosius, Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimnez de Rada, Martin din Dumio sau dacul Nicetas din Remesiana, arată cum numele lui Zamolxis, Deceneu, Burebista și Decebal sunt intrate în legenda universală. La noi nici nu li se cunoaște locul de veci și nici prea multe statui nu prea au! Că noi i-am făcut statui comunistului Lenin, iar acum Firea ține morțiș să-i facă statuie în centrul capitalei actorului președinte Reagan, anticomunist! Și lui Antonescu îi interzicem prin lege orice insemn!
       Pornit pe urmele „spaniolului” Traian, Busuioceanu avea să descopere puține lucruri menționate despre el în arhivele patriei natale a împăratului, dar multe lucruri despre daci și geți, noi închinându-ne tot columnei lui Traian și acoperind cu pănmânt descoperirile arheologice!
       Temuții daci sau geți, cei care se știau nemuritori, sunt cunoscuți de scriitorii spanioli antici abia în secolul I î.Hr., pe când construiseră un stat puternic și întins, care punea mari probleme imperiului roman. Apoi însă, istoria, legenda, mitul și utopia lui Zamolxis aveau să curgă pe căi nebănuite.
       Conform teoriei getice a Sfântului Isidor, neamul goților este străvechi, unii bănuind că obârșia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, „după asemănarea ultimei silabe, scoțând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel. Dar șirul învățaților de pe vremuri obișnuiește să-i numească pe ei mai degrabă Getae, decât Gog și Magog” (Al Busuioceanu, Zamolxis, pag. 97, Editura Meridiane, București, 1985).
       Pentru românii din secolul I d.Hr., care așteptau sfârșitul lumii, părea aproape sigur că sfârșitul lumii avea să se ivească de la Dunăre. Zeului acestui popor îi ziceau Zamolxis, Zalmoxis, uneori și Gebeleizis, ascuns alteori sub numele lui Deceneu, care i-a inițiat în rânduiala celor douăsprezece semne, în cursul planetelor, în creșterea și descreșterea lunii, în mersul soarelui, în astrologie și astronomie. Și avea să dispară, după ce le-a propovăduit dacilor în peștera din Muntele Kogaionon și să se reîntoarcă după câțiva ani.
       Arhiepiscopul Jimenez de Rada spune că acești strămoși ai Spaniei au în genealogia lor amazoanele, femeile geților, care-și aveau țara lor, Feminei, la Tomis. Că de pe aici răpeau ulterior fete turcii și tătarii (acum Occidentul)!
       După cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian și moartea lui Decebal, vine rândul Daciei Felix. În Cezarii împăratului Iulian, două secole după cucerire, Traian se lăuda lui Jupiter: „I-am nimicit pe geți, cea mai războinică dintre nații, nu numai prin puterea trupului lor, dar și prin vitejia pe care le-o insuflă Zamolxis cel venerat de ei. Încredințați că nu mor niciodată, că își strămută doar locașul, ei înfruntă moartea mai bucuroși decât ar porni într-o călătorie”.
       Acel Zamolxis, despre care Platon amintește că spunea oamenilor că nu există vindecare a corpului fără vindecarea sufletului, pentru că doar întregul poate fi vindecat.
       Dacii liberi, rămași în jumătatea țării neocupată de romani, împreună cu goții sau fără ei, trec deseori Dunărea, iar odată cu sfârșitul secolului al III-lea, în timpul ascensiunii anarhice a provinciilor, rolul dacilor devine foarte important. Puțini istorici dau importanță faptului că, timp de patru decenii (p. 286 – 324)… „daci sau carpi de origine se succed fără întrerupere la cârma imperiului și constituie o adevărată dinastie, cea dintâi dinastie danubiană în Imperiul roman” (Ibidem, pag.207, să audă și doamna Zoe P.).
       Țărani și ciobani, aleși prin voința legiunilor, ajung împărați ai Imperiului ai căror dușmani erau. Maximian Galerius, spre exemplu, crescut în cultul lui Zamolxis asemeni mamei lui, ajuns cezar și apoi împărat, a fost chiar pe punctul de a schimba numele imperiului roman, în cel de imperiu dacic.
       În secolul al XIII-lea, geții, cu Deceneu, Zamolxis, Burebista și ceilalți erau „la ei acasă în Spania și numele lor putea înnobila numele oricărui rege” (Al. Busuioceanu, Zamolxis, pag. 184, Editura Meridiane, București, 1985).
       Episcopul Alonso de Cartajena menționa, în vremea lui Enrique al IV-lea, sec. al XV-lea, că exista explicația că regii Spaniei coboară din principii geți, din Dacia, luându-și numele de la locul unde trăiesc doar pentru că e mai ilustru decât al strămoșilor.
       Alfonso sau Alonso de Santa María de Cartagena, cunoscut sub numele de Alfonso de Cartagena (1384 sau 1396 – 1454 sau 1456), traducător, diplomat, scriitor, preot și istoric, deținând funcția de de episcop și profesor a petrecut câtva timp la Roma, dedicat studiului. În 1438 s-a dus la Breslau să se întâlnească cu împăratul Albert al II - lea al Germaniei, rege al Germaniei și Rex Romanorum de la 1438, la moartea împăratului Sfântului Imperiu Roman Segismundo, în 1439, pentru realizarea păcii între regele Poloniei Vladislav III Jagiello și împărat. În afară de traducerile sale pentru douăsprezece cărți de Seneca, Cicero, a scris și alte lucrări despre istoria țării, inclusiv traducerea lucrării Genealogia regilor Spaniei (1463), cu 94 de capitole, dintre care 7 conțin un rezumat al originilor monarhiei în Spania de la regele asturian Athalaric și castilianul Leon și arborele genealogic al acestuia, care arată joncțiunea cu monarhiile din Navarra, Aragon și Portugalia.


                                        Alfonso de Cartagena

       Mai mult, Alfonso susține că dacii au intrat în heraldica spaniolă, când a fost realizată stema regilor catolici, în secolul al XV-lea, în care pe lângă acvilă, leu, Turnul Castiliei, au fost înscrise și însemnele personale ale regilor, care să simbolizeze noblețea și dreptul lor la suveranitate, jugul și săgețile, simbolurile dacilor. Iar alături, simbolul major, nodul gordian retezat. Jugul reprezenta bogăția dacilor, cu mulțimea de vite de pe malurile Dunării, iar nodul - mitul lui Alexandru (Imperiul) retezat de Jugul triumfului getic.
       Sfântul Isodor comenta dărâmarea imperiului prin lovitura dacilor: „Roma însăși, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă și să primească jugul triumfului getic” (Ibidem, pag. 212).


                                                     Simboluri dacice pe stema hispanică

       Horia Sima

       Ultimul domiciliu al comandantului legionar Horia Sima a fost în Spania, după ce fugise în Germania. Unii susțin că Horia Sima ar fi fost spion al Germaniei. Dracul știe! La 26 octombrie 1939, după asasinarea lui Armand Călinescu, Horia Sima (sigur știa el de ce) fuge în Germania. Revine în România în mai 1940, fiind arestat în foarte scurt timp, iar din arest fiind numit direct secretar de stat în Ministerul cultelor si apelor, demisionând după numai 90 de ore.
                                                                       Horia Sima

       În vara anului 1940 este ales șeful Mișcării Legionare, orchestrând o revoltă „spontană” (unde am mai auzit noi de asta în 2017?) în mai multe orașe din țară, respectiv Timișoara, Alba Iulia, Deva, Sibiu, Brașov, București și Constanța (drace, tot Timișoara?; lipsește Clujul – fără Napoca după Lucian Buia!), soldată cu morți și răniți (specific legionar). Această revoltă a constituit una dintre componentele planului de debarcare forțată a dictaturii lui Carol al II-lea, organizarea generală a proiectului purtând eticheta nemțească (în 2017 doar prezidențială).
       La 15 septembrie 1940, după preluarea puterii de către Antonescu și Garda de Fier, „comandantul” Horia Sima a depus jurământul față de „Legiune si țară”. După asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu și după masacrul comis de legionari la penitenciarul Jilava, unde a fost asasinat în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 și Mihail Moruzov, șeful Siguranței din acea periodă, neînțelegerile dintre căpeteniile legionare și Antonescu se acutizează, fiind finalizate printr-o rebeliune legionară de proporții.
       Horia Sima își găsește refugiu la sediul din parcul Jianu al reprezentanţei locale a Sicheriheitdienst-lui (SD), serviciul de informaţii, iniţial al SS-ului, apoi al partidului şi statului nazist, care se bucura de extrateritorialitate (separat existau la Bucureşti reprezentanţe locale ale Abwher-ului, serviciul de informaţii al Wehrmachtului, ca şi ale altor organizaţii germane).
       Intră acum în scenă un personaj misterios, o figură din umbră, omul lui Himmler în România, respectiv conducătorul reprezentanţei SD, căpitanul (Sturmhauptführer) Otto Albrecht von Bolschwing, nazist fanatic, descendent al unei familii de junkeri prusaci, ceea ce îl îndreptăţea să poarte titlul de baron. Prin intermediul adjunctului său, Gunne, sas din Ardeal, vorbitor perfect de română, acesta îl invită personal pe Sima la sediul SD. Aici se aflau deja la adăpost alți 12 demnitari legionari, membri ai guvernului (încă nedemis).
       Interesant este că „protectorul căpitan baron”, după înfrângerea hitlerismului, a fost recrutat de CIA şi a devenit cetăţean american, cu antene până la Casa Albă, pentru ca, în urma dezvăluirii trecutului său, moartea să-l scape la timp de expulzare.
       În aprilie 1941 Horia Sima a scos capul din „bârlogul” în care se ascunsese trimițându-i o scrisoare (de intenție) lui Ion Antonescu, prin care îi propunea restabilirea „bunelor” relații. Antonescu trimite Siguranța pe urmele lui. În primăvara lui 1941 Horia Sima părăsește clandestin țara și se stabilește la Viena, de unde va pleca ulterior către Germania, fiind mereu sub supravegherea Gestapoului.
       După încheierea celui de-al doilea război mondial, Horia Sima se retrage în Spania unde publică broșuri și cărți propagandistice, luând parte și la certurile dintre facțiunile legionare dezbinate. Încercările sale de reunificare a „mișcării” legionare, coordonate din Spania, nu au mai reușit, musiul fiind acuzat de către camarazi că „a cam șparlit” fondurile mișcării si că a deturnat Garda de la idealurile nobile ale căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. Toate acuzele aduse lui Sima vor culmina în anul 1954, când grupurile „codreniste” din Erding, Germania și Majadohando, Italia îl vor obliga să renunțe la conducerea mișcării legionare, odată cu acesta fiind izgoniți si toți ciracii săi.
       În legătură cu fondurile mișcării, deturnate de Sima, era la curent și siguranța statului, care a si încercat să pună mâna pe banii ce aparținuseră cândva poporului român (parcă am fi fost în 1989, cu Isărescu, Voiculescu, Stolojan și alții). Eforturile au fost în zadar, în primul rând datorită faptului că banii fuseseră depozitați în Elveția sub anonimatul unei parole, Sima beneficiind totodată de protecția agenturilor secrete germane, adică tocmai de colaboratorii lui Pacepa.
       După evenimentele (zic unii revoluționare, alții ale loviturii de stat) petrecute în decembrie 1989 în România, Horia Sima împreună cu șefii comandamentului de la Madrid, au contactat bătrânii legionari rămași în țară, încercând reconstruirea miscării. Aflate sub conducerea comandantului Nistor Chioreanu, „cuiburile” legionare au inițiat demersurile legale de constituire și înscriere a partidului politic „Totul pentru Țară”. Favoriții la „suprema funcție” a mișcării au fost Faust Brădescu, Nistor Chioreanu și Nicolae Roșca, întors în România.
       Horia Sima, folosind un pașaport fals, se deplasează în 1993 la Augsburg, în Germania, pentru un tratament stomatologic, dar si pentru a se întâlni cu facțiunile legionare din Germania. Tema principală a dezbaterilor urma să fie reconsolidarea poziției mișcării legionare din România.
       Aflat în locuința medicului stomatolog Filip Păunescu (român din Brașov), Horia Sima a decedat în urma unui atac de cord. La vârsta înaintată de 87 de „primăveri legionare”, inima „camaradului” a „cam” cedat la anestezie. În aceeași zi, doi bărbați „zdraveni” anonimi s-au prezentat la locul decesului și au ridicat cadavrul, pe care l-au escortat până în Spania.
       Despre moartea lui Horia Sima s-a aflat la aproximativ 24 de ore după producerea evenimentului, legionarii aflați în exil acuzându-l pe stomatologul Filip Păunescu de colaborări cu securitatea și de faptul că anestezia administrată ar fi fost într-o doză mult prea mare, înaintând astfel ipoteza unui asasinat politic comandat. Interesant este faptul că, imediat după moartea lui Sima, mișcarea s-a reunificat, devenind destul de activă si în România.
       După părerea unora, se pare ca Horia Sima a murit la timp, tocmai atunci când reprezenta probabil unica piedică în calea revitalizării și unificării mișcării legionare. Un alt fapt interesant legat de moartea lui Sima, este reprezentat de demersurile întreprinse de reprezentanții emigrației legionare, care, în anul 1993, au cerut arhivelor Ministerului de Justiție din România să le pună la dispoziție dovada aflată la dosarul de condamnare la moarte al lui Horia Sima, că acesta a fost agent acoperit al siguranței începând din anul 1938.        La modul acesta poate fi mai bine înțeles și motivul pentru care spionajul siguranței si ulterior cel al securității nu s-a putut atinge de Horia Sima, în prima etapă acesta lucrase pentru siguranță, iar ulterior pentru serviciile germane (istoria e de vină), motiv pentru care nici măcar Pacepa nu a putut face nimic în privința căpeteniei legionare, deoarece deveniseră într-un anume fel colegi. De ce Pacepa, cel fugit în iunie 1978 (pe când studiam la Hamburg)?
       Pentru că aproape cinci ani de zile, Pacepa, la începuturile lui, a fost șeful grupului de agenți acoperiți ai D.I.E. ce operau pe spațiul vest-german și nu numai. Având în vedere că acoperirea agenților era deplină (în acea perioadă România neavând deschisă ambasada în R.F.G.), misiunile lui Pacepa erau pe măsură.
       Principalele obiective au fost: otrăvirea sau uciderea unor dizidenți (metode imprumutate de la alte servicii de informații „prietene” sau „adversare”), poeți, scriitori, organizarea de atentate teroriste, tentative de crimă împotriva lucrătorilor celebrului post de radio „Europa Liberă” (Georgescu, Monica Lovinescu, Noel Bernard, de care mă instruise maiorul Ciorcilă „să mă feresc”) și suprimarea „ziariștilor legionari”. Ne cam mirăm, de parcă nu toate servuciile secrete foloasesc aceste metode!
       De fapt nu era vorba de ziariști, ci de legionari „adevărați” care se refugiaseră în Germania în perioada anilor 1940-1941, fiind coordonați în exil de Horia Sima. Încercările de unificare a mișcării coordonate din plan extern, au obligat Directia de Informatii Externe să treacă la neutralizarea cuiburilor din Germania care încă mai întrețineau relații cu membrii rămași „în voia securității” în România. Astfel că, se spune, Horia Sima ar fi devenit obiectul uneia dintre misiunile secrete ale lui Pacepa, eveniment care însă nu s-a putut produce tocmai din cauza strânsei colaborări dintre Pacepa si agențiile germane de informații. Pentru explicarea acestor aspecte merită montată în continuare o paranteză ceva mai cuprinzatoare, referitoare la Miscarea Legionara din România si agenturile germane.

       Valeriu Lazarov

       Valeriu Lazarov ( 1935, Bârlad - 2009, Madrid) a fost un producător român de televiziune, care, după emisiuni de secces la televiziunea română, stabilit în Spania. A fost director general și consilier delegat al canalului Telecinco (1985-1994).
                                                      Valeriu Lazarov în aprilie 2008

       După revoluție, a deschis mai multe companii în România, televiziunea de divertisment datorându-i emisiuni de mare audiență, ca Surprize, suprize, Secretul Mariei, Din dragoste sau Iartă-mă. Au fost promovate vedete ca Andreea Marin, Mircea Radu sau Raluca Moianu.
                                            Lazarov și Augusta (sau Augustul Lazarov)

Așa cum fac toate „vedetele”, a divorțat de a doua sa soție (Didi Sherman (căs. 1978–2009, prima fiind Elsa Baeza, din 1969), când avea patru copii (Roberto, Sergio, Valentina și Valerio), pentru tânăra Augusta (rezultând fiica Andrea)! Pentru emisiunile concepute a luat numeroase premii de excelență.
       După decesul său în 2009, „imperiul” lui Valeriu Lazarov se prăbușește, cCompaniile care l-au imbogațit in Romania având un profit jenant (firma care a produs „Surprize, surprize” a avut în anul următor decesului un profit de doar 9 euro!).
       Decedat la 75 de ani, a luat cu el in mormânt un mare of. Visa la ziua în care cei cinci copii ai săi vor veni duminica la masă însoțiți de partenerii lor de viață. Din păcate, când a fost răpus de boală, numai unul era căsătorit. Cei majori s-au căsătorit ulterior, băieții cu două românce! Recviemul în memoria lui Valeriu Lazarov a avut loc în Catedrala Sf. Iosif din București, în data de 18 septembrie 2009.

       Gelu Vlașin

       Născut în 1966, la Telciu (Bistrița Năsăud), Gelu Vlașin este poet, scriitor, promotor cultural, aparținând curentului literar „deprimism”, cu opera de debut „Tratat la psihiatrie” (Editura Vinea, București) și cu influențe de „minimalism”. Drace, când o să învăț chestiile astea? Voi apela la Vorona și Vasiu! A creat un grup de scrieri literare online numit Rețeaua literară, din care și eu fac parte.


                                                                     Gelu Vlașin

       Acum trăiește în Spania. A obținut câteva premii naționale și internaționale. În 2012, președintele României îi conferă Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler categoria A. În același an primește titlul de cetățean de onoare oferit de primăria și consiliul local Telciu (Bistrița - Năsăud).
       A publicat grupaje de poezie, eseu și critică literară în majoritatea revistelor literare din România precum și în reviste din S.U.A., Canada, Spania, Germania, Franța, Italia, Rusia, Maroc, Argentina, Mexic, Australia, Ungaria și Israel. Este inclus în antologii, antologii critice, cărți de interviuri și dicționare, face numeroase traduceri.
       Este membru al Uniunii Scriitorilor din România ( din 2000), membru PEN CLUB - (2013), membru în Consiliul Național USR (2009 - 2013), membru al ASB - Asociația Scriitorilor din București (2000), membru în Comitetul de Conducere al Secției de Poezie din cadrul ASB (2009 - 2013), fondator și președinte al Asociației Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania - ASARS (2014 - 2015), președinte al Asociației Dialog European - Madrid (2007 - 2010), primvicepreședinte FEDROM - Federația Asociațiilor Românești din Spania (2008-2014), Președinte al Asociației Culturae DIVERBIUM- Madrid (2014), fondator al platformei online Rețeaua literară, fondator al Clubului românilor de pretutindeni România din Diaspora, coordonator al proiectului Caravana culturii române în Spania - România din Diaspora, fondator al grupului Romania + ROMÂNIA +, președinte de onoare al Asociației Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania - ASARS (2015).

       Și acum alți numeroși români călători

       Evenimentele din 1989 și apoi intrarea României în UE sunt factorii care permit românilor să lucreze în Spania, mai ales după distrugerea industriei românești. În 1989 existau deja destui români în Spania. Ca atare, s-a înființat mai întâi „Comunitatea Românilor din Spania” (sau sub titulatura oficială „Comunidad Rumanos en España” — ONG a românilor din Regatul Spaniei) sub numele Uniunea Mondială a Românilor Liberi, filiala Spania (fondată de Ion Rațiu). În 2005 această organizație se transformă în „Comunitatea Românilor din Spania".
       Între anii 1992 și 2002 organizația a ajutat la instalarea și integrarea primilor „coloni" emigranți români, programele socio-culturale ale organizației fiind remarcate de presă și autoritățile spaniole. Organizația, prin proiectele sale a facilitat închirieri de locuințe, înscrierea gratuită a copiilor români în grădinițe, școli, apărarea drepturilor fundamentale, traduceri gratuite de acte la centrele de azil politic, judecătorii, centre penitenciare, comisariate de poliție, ori ale Gărzii Civile Spaniole. Din 2005 acordă împreună cu ONG-ul A Flor de Piel, în cadrul galei premiilor comunității românilor din regatul Spaniei, premiile și diplomele de onoare.
       CRS organizează din 2004 „Concursul Miss Diaspora România – Spania” împreună cu TVR și fundația PRO FAMILIA. În 2008 au organizat o ofrandă de flori pentru comemorarea victimelor emigranților români din Spania la atentatul terorist din 11 martie, prin a depune săculeți de pământ adus din România, la rădăcina unor copăcei din „Pădurea Celor care Lipsesc" din parcul Retiro din Madrid.
Și legăturile culturale continuă. Apare prima editură spaniolă dedicată culturii române, care publică prima carte numită „Pentagono" (Pentagon), de Héctor Martínez Sanz, o viziune spaniolă asupra marilor români, Editura Niram Art, înfiinţată la sfârşitul anului 2009 (o viziune inedită asupra operelor şi vieţilor lui Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil M. Cioran şi Tristan Tzara).
Editura Niram Art a fost înfiinţată la Madrid de artistul plastic Romeo Niram, în cadrul unui proiect amplu, care are ca scop abordarea şi integrarea culturii şi artei româneşti în Spania.

                                                             Românii din Castellón

       Și pe plan local există multe organizații, ca de exemplu un institut spaniol-român (Hispano-Rumano) care desfășoară eventimente ce au ca finalitate promovarea tradiţiilor şi culturii româneşti în oraşul spaniol Castellón unde peste 10% din populaţie este de origine română.

Și ca să fim în ton cu poetul care a avut o largă implicare socială, Adrian Păunescu, să ne amintim o excelentă poezie. Că nu-i putem introduce aici pe Liiceanu, Pleșu sau pe alții, cu tot talentul lor! Să nu spuneți că nu are legătură cu subiectul!

       Adio, mamă patrie, adio!

ADRIAN PAUNESCU

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!


În loc să fim o ţară numai fraţi,
Simţim, în noua epocă barbară,
C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi
S-ajungem chiriaşi la noi în ţară.

Din tot ce facem, nu avem nimic,
Ne macină străine interese,
Făina noastră n-are spor nici pic,
Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim acelaşi tragic simţământ,
Sub politicieni şi sub contabili,
Că noi, ca neam, avem destinul frânt
Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi,
Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,
Şi ne conduc nişte fanarioţi,
Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,
De zici că eşti din neam ce nu se lasă,
Când am ajuns în ţara noastră slugi
Şi suntem cerşetori la noi acasă?

Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum,
Dispuşi să emigreze se arată,
Mormintele se pregătesc de drum,
În România deromânizată.

Sus-puşii nu mai au nimica sfânt,
Ca pe cravate, jurământu-şi schimbă,
Nu mai avem nici fabrici, nici pământ,
Vorbim şi limba noastră-n altă limbă.

Şi-acum se-aude clopotul fatal,
Vin vremuri de urgie şi de grindeni
Şi este seara ultimului bal,
Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine-aici va fi pustiu
Şi toţi în pribegie vom porni-o,
Drum bun, popor pierdut la un pariu,
Adio, mamă patrie, adio!

       V-ați convins că are legătură cu subiectul? Dacă nu, recitiți cu atenție!

       Tomatina

       Asta da agricultură intensivă! Așa că au unde lucra românii! Mulți sunt doar culegători! Ați văzut mai sus un câmp de sere în Almeria. Acum ne referim la festivalul roșiilor, la care românii nu prea participă doar ca turiști! Spui Tomatina şi de gândeşti la mii de oameni care aleargă râzând pe străzile oraşului Bunol, „înarmaţi“ cu roşii coapte. Scenariul se repetă în fiecare an. Aproximativ 20.000 de „luptători“ acceptă invitaţia autorităţilor spaniole şi participă la „războiul roşu”. La Festivalul Tomatina vin oameni din toate „colţurile” planetei „rotunde”. În piaţa din Bunol aşteptă anunţul oficial de start al primăriei.


                                                Totul e roșu (a nu se rupe tricourile)!

       Pentru a acoperi costurile festivalului, administraţia oraşului, puternic îndatorată a impus pentru prima dată în 2015 o taxă de participare de 10 euro, care nu se aplică însă şi localnicilor. Pentru „Războiul Roşu” sunt aduse peste 100 de tone de tomate coapte şi sunt instalate duşuri portabile. Și noi dăm subvenții aparte pentru cultivarea roșiilor, cum spune Dragnea! Probabil că vrea un asemenea festival la Alexandria, dar nu l-am cam văzut în programul de guvernare...

                                        Bunol, gazda Tomatinei, în provincia Valencia

       Tomatina a fost inițiată în 1945, când tinerii care participau la o paradă tradiţională în Piaţa Poporului (Plaça del Pueblo) au început o încăierare, care s-a transformat într-o luptă cu roşiile de pe tarabele din apropiere. Poliţia a trebuit să intervină şi să îi pună pe responsabili să plătească daunele. În următorii ani, tinerii s-au luptat în acelaş loc, în aceeaşi zi de miercuri din luna august, dar cu roşiile aduse de acasă. În anii '50 festivalul a fost interzis. Însă, după ce tinerii au început să organizeze „funeraliile roşiilor“, sărbătoarea a fost reluată.
       În pofida debandadei aparente, „Războiul Roşu” are regulile lui impuse de Consiliul Local pentru siguranţa participanţilor şi a festivalului. Printre acestea: roşiile trebuie strivite înainte de a fi aruncate, nu sunt acceptate alte proiectile în afară de tomate, nu este permisă ruperea tricourilor (am fi vrut pentru cine știm noi), iar după semnalul de sfârşit nimeni nu mai are voie să arunce cu tomate!

       (continuare)

Vizualizări: 422

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Respect! O săptămână ușoară!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->