Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

O  carte de poezie- GEORGE IONIĂ- RĂNITĂ, UMRA MEA

 

Cu câtva timp în urmă am primit de la un confrate poet o carte pe care n-o așteptam. Și bucuria mea a fost atât de mare, încât trebuie s-o împărtășesc cu dumneavoastră cititorii. E vorba de cartea de versuri „Rănită, umbra mea” Poetul se numește George Ioniță. Cine e George Ioniță ? Un poet din Titu, Dâmbovița, născut la 13 iulie 1954, licențiat în Științele Comunicării.

După volumele „Panta Rhei”, „Umbre”, „Prizonierul unei clipe” și „Labirinturi”, poetul George Ioniță ne prezintă o carte de versuri editată de onorabilul poet târgoviștean Ștefan Doru Dăncuș, la Editura Singur din Târgoviște. Cartea este ilustrată  de Maia Martin, o remarcabilă artistă în domeniul graficii. Prefața este scrisă  de Ștefan Doru Dăncuș iar la sfârșit o postfață semnată de distinsa poetă Alina –Dora Toma.

Poetul George Ioniță e obsedat de motivul umbrei, atât de vechi și atât de nou în literatura română : „rănită/ umbra mea/se împrăștie/ peste zăpada/ imaculată/ înălțând nămeți/ de uitare/ în care iglu/ să te mai caut/ fata morgana” Poezia se scurge ca o telegramă, adresându-se infinitului. Toți căutăm fata morgana, acel mister pe care nu-l vom găsi niciodată.

Este în poezia lui George Ioniță și dragoste, și regrete, și zbucium, dar și multă melancolie, toate exprimate printr-un lirism curat, limpede, fără zorzoane și arabescuri întortocheate. Natura în poezia lui apare în corelație cu sentimentele poetului: „e toamnă/și sufletul mi se tulbură/ amestecându-mi gândurile/ golindu-mă de priviri/…(migrație)” sau „ noaptea se așterne ca un lanț în jurul meu/ sufocându-mă/ făcând cerul să curgă/ și pomii și casele/ într-un amestec opac fără-nceputuri/ fără sfârșit… (noaptea)” Toamnele aduc tristeți „ înfiorate de reci adieri/ tristeți ascunse…(e-atâta toamnă)”, primăverile aduc bucurii :„ îmi reazim fruntea de urma ta/ca o rană/ să mă odihnesc de primăvară/ de-acestă primăvară/ când ghioceii au rămas nedăruiți…(Prima…primăvară)”, iernile sunt apocaliptice: „ninge peste orașul în ruină și câini vagabonți/ peste oameni cu frunțile încruntate/ scormonitori printre grămezi de gunoaie/ de noroc/ cade primă ninsoare peste mâna întinsă/ cerșind o bucată din ziua de mâine…(ninge).

Răzbate din poezia lui o neîmplinire a iubirii: „niciodată nu ți-am spus cât te iubesc/ căci șoapta mea te-ar fi rănit/ și nici nu te-am atins/ că mângâierea n-ar fi fost deajuns/ atâta doar/ eu te-am privit/ și așa te voi iubi/ mereu… (niciodată)”, altădată își caută iubita „după frunzele îngălbenite împrăștiate de vănt… am să te caut/ până mă vei uita (ascunzându-te după tine)”, poetul iubește o himeră :„ să iubești o himeră/ ca pe cea mai frumoasă femeie din lume/chiar dacă știi că niciodată nu va fi a ta/să-i mângâi părul inelat și să-i atingi/ ochii cu priviri albastre…(Himera), acestă himeră este „atât de departe”: „ tu ești atâta de departe/ blestemul meu ce mi-a fost scris/ căci timpul nostru ne desparte/ și-alerg mereu după un vis/… te voi dori în fiecare zi și noapte/eu cel mai trist și singur călător/ atât cât va putea o inimă a bate/de-apururi blestemat rătăcitor.”

Substanța lirică a poetului se-nvârte în jurul anotimpurilor, lumea lui trăiește într-un univers închis sub întrebarea shakespeare-ană a fi sau a nu fi, relația cu divinitatea este pusă sub semnul întrebării: „ de ce mi-e drumul pustiu doamne/ și tu atâta de departe/ de ce nu mă lași să mai împart/ cu nimeni bucata mea de speranță…”, obsesia trecerii timpului revine aproape permanent în poezia lui: „clipele se scurg prin fereastra timpului/ rănind zorile/ însângerând apusurile/ furând aroma florilor/ izbind marea de maluri…(clipele)” sau în „eu și Ares”: „din palme clepsidră nisipul se scurge/ printre degete/ și-atâtea anotimpuri se pierd în mișcătoarele/ cărări/ pe țărmul pustiu am rămas doar noi doi Ares/ să îmbătrânim împreună/ să privim lumina înaltului far/ cum se frânge-n amurg…”.

Poetul George Ioniță este un Sisif care se luptă cu cuvintele, este un însingurat în mijlocul unei lumi nebune și mai înainte de toate este un visător care se jertfește pe altarul Poeziei: „ am fost dat jertfă clipei/ cuvântul să răzbată/ hotarele nemărginimii/ o vis deschide poarta/ să pot să mă închin ultima dată/ nefericirii lumii.”

 

Ion Ionescu-Bucovu

Vizualizări: 161

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

"Poetul George Ioniță este un Sisif care se luptă cu cuvintele, este un însingurat în mijlocul unei lumi nebune și mai înainte de toate este un visător care se jertfește pe altarul Poeziei: „ am fost dat jertfă clipei/ cuvântul să răzbată/ hotarele nemărginimii/ o vis deschide poarta/ să pot să mă închin ultima dată/ nefericirii lumii.”"
.....
Felicitari domnului Ion Ionescu Bucovu.
Felicitări poetului George Ioniţă.

(...) "Imaginaţia poetului lucrează febril, retrăind cu maximă intensitate momentele pierdute şi clipele ce-i stau în faţă… ca un mare semn de întrebare. Totul este trecut prin filtrul conştiinţei rafinate care caută să înţeleagă misterele vieţii, dar şi destinul tragic al omului în lume. Martor al clipei ce s-a dăruit – lăsând în urmă o pată de lumină… dar şi de întristare – poetul se aşează la masa tăcerii, având sentimentul că :
“mă simt suspendat între noapte şi zi // între mine şi tine //
timpul aruncă-n noi cu secunde //
irosindu-le //
iar eu îţi caut sufletul rătăcit poate // în palma mea cerşindu-te //
şi mi-e teamă să nu-mi curgă printre degete //
înainte să-l beau ca pe un drog // cu aromă de vise // niciodată visate”.
( dimineaţa asta).
În nuanţe subtile ce emană armonie şi forţă, limbajul poetului exprimă teama de risipire, de pierdere a ceasului tainic care “macină” încet dar sigur – frumuseţea, iubirea, tinereţea, viaţa cu întreaga ei simfonie de note tumultoase şi efemere…Îmbrăcată în strai modern, acompaniată de metafore deosebite şi emoţionante… ne întâmpină cel mai sublim şi mai înalt sentiment - iubirea. Cântecul ei poate fi auzit până dincolo de munţi şi câmpii înverzite. Jelitul ei poate fi ascultat lângă izvoare… acolo unde vin căprioarele să se adape….
Odată cu iernile ce se aştern la tâmple… sentimentul de vinovăţie faţă de iubirea ucisă s-au netrăită devine tot mai acut.
”pentru ca sufletul meu // să nu-şi găsească locul // mereu să te caute // mereu”

“aduceţi aligatorii să-mi sfâşie carnea // această carne infestată cu atâta dragoste”… ( execuţie publică).(...)"...
....
fragment din recenzia realizată de subsemnata,
Valentina Becart

cele mai frumoase gânduri.

Mulțumesc Valentina.

Va multumesc domn' profesor, multumesc Valentina Becart, pentru cuvintele frumoase, multumiri care vin cu mare intarziere dar cu aleasa pretuire. Sper ca veti fi ingaduitori cu mine si ma veti ierta ca o fac tocmai acum!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->