Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Pe urmele lui Hristos ajungem la cer  



 Într-o noapte stând la rugăciune un bătrân monah a avut o descoperire de la înger. A văzut un drum lung, un drum care pornea de pe pământ și se ridica în aer, până se pierdea în nori și de acolo se îndrepta spre cer. Dar nu era un drum ușor, ba chiar că era o cale plină de piedici, presărată cu cuie ruginite, pietre tăioase și ascuțite, cioburi de sticlă. Oamenii mergeau pe acel drum desculți.      Cuiele se înfingeau în tălpi, picioarele multora erau însângerate. Dar oamenii nu renunțau: doreau să ajungă în cer. Însă orice pas aducea durere, iar drumul era încet și greu. 
 Apoi, l-a văzut pe Iisus cum mergea înainte. Și El era desculț. Mergea încet, dar cu hotărâre. Și nu se rănea la picioare. Iisus urca fără încetare. În sfârșit, ajunse în cer și acolo se așeză pe un tron aurit. 
 Privea în jos, la cei care se străduiau să urce. Îi însuflețea cu privirile și gesturile Sale, îi îndemna să meargă pe urmele Sale. Imediat în urma lui venea Fecioara Maria, mama Lui. Fecioara mergea chiar mai repede decât Iisus. 
 Și știți de ce? Pentru că ea călca pe urmele lăsate de El. Astfel ajunse iute alături de Fiul său, care o așeză pe un jilț mare la dreapta Sa. De acolo, și Fecioara Maria începu să-i încurajeze pe cei care urcau și îi poftea să calce, asemeni ei, pe urmele lăsate de Iisus, deoarece pe acolo oricine ar fi pășit nu s-ar fi rănit și nu și-ar fi pricinuit durere. 
 Cei înțelepți așa și făcură și înaintară grabnic spre cer fără dureri și plângeri. Ceilalți însă plângeau amarnic din pricina rănilor, se opreau adesea, uneori renunțând de tot și oprindu-se pe marginea drumului copleșiți de tristețe, deoarece ochii lor nu era țintă la Hristos și Maica Sa cea Sfântă. 
 Călcau în plin prin țepi și mărăcini fără a lua seama la urmele pașilor lui Hristos. 

 Dă-ne Doamne înțelepciunea și mărimea de suflet să primim cu dragoste învățăturile cele sfinte, toate îndemnurile folositoare mântuirii noastre în acest veac al orgoliilor și al iubirii de sine. Scoate-ne Tu, Doamne, în cale oameni bineplăcuți Ție care să ne fie de pildă prin ascultarea față de Tine și să luăm aminte la lucrarea lor. Unește-ne într-un gând și ajută-ne să trăim în comuniune și pace întărindu-ne unii pe alții precum odinioară vechii creștini care trăiau în deplină frățietate! Amin!

Puterea jertfei 



 Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl mai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea de afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi străini ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând: 
- Copilul meu, copilul meu este în casă! 
 Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. În tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului. Întorşi amândoi la masă, acesta îi spune: 
- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa ? 
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte. 
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai ? 
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui... 

 Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de care viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi. 

 “Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre 
lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire” - Sfântul Dionisie Areopagitul.

Dragostea călugărului 



 Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard. 
 Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă. 
- Vezi, omule – i-a spus părintele celui din spatele gardului – bunătatea naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine. Hai, vino şi mângâie-l! Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde! 

 “Dragostea este bucuria de a face altora bucurii” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 

Vizualizări: 462

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Facerea lumii  



  Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai răutăcios, l-a întrebat pe celălalt: 
- Am auzit că mergi des la Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că există Dumnezeu? 
  Ca şi când nu l-ar fi auzit, celălalt ţăran l-a întrebat la rândul său: 
- Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la păşune? 
- Da, cu siguranţă, priveşte pământul moale, este plin de urmele lor! 
- E, acum priveşte şi tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte pădurea înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe oamenii din jurul tău! Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul şi Atotţiitorul. Cum să fi fost făcute toate acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentru ce să le fi făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru iubire? Mai încape îndoială? 

  “Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea explică lucrul mâinilor Sale” (Părintele Theoklitos)

Despre dreapta socotință pentru mântuirea sufletului  



  Sfântul Antonie fiind cu ucenicii, îi întrebă: 
- Ce este mai important pentru mântuire? 
  Ucenicii îi răspund: 
- Rugăciunea. 
- Nu, răspunde Sfântul Antonie. 
  Apoi ucenicii continuă să înşire faptele pe care le considerau mai importante: Postul, privegherea, smerenia, îngrijirea săracilor şi a bolnavilor, primirea de străini, milostenia, dragostea faţă de om, la care ei au primit răspunsul: 
Nu este adevărat! 
  Apoi Sfântul Antonie le-a spus: 
- Cel mai important lucru este dreapta socotinţă (discernământul). Toate faptele de mai sus trebuie făcute, dar cu dreaptă socotinţă. 
  Zis-a iarăşi: sunt unii care şi-au topit trupurile lor cu nevoinţa şi pentru că nu au avut ei dreaptă socotinţă, departe de Dumnezeu s-au făcut. 

  De foarte multe ori săvârșim anumite nevoințe dar pentru că sunt fără dreaptă socoteală, pot fi atinse de mândrie, de iubire de sine, de slava deșartă, de habotnicie, de dispreț față de cei ce nu pot face ceea ce noi facem și așa mai departe. 

  Ajută-ne Doamne să dobândim dreapta socotință și simplitatea minții și a faptelor noastre, ca nimic din ceea ce facem sau vom face să nu ne ridice cu mintea peste semenii noștri în vreun fel sau altul! Întotdeauna când reușim să facem ceva, să credem cu tărie că am făcut ceea ce eram datori să facem. Să nu așteptăm cumva vreo răsplată de la semenii noștri și nici măcar de la Dumnezeu pentru vreun lucru împlinit, ci să fie doar faptele firești ale ființei nostre unite cu Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu. Amin!

 

Sfânta Cruce  



  Se povesteşte că Sfânta Elena, mama Sfântului împărat Constantin cel Mare, a poruncit să fie făcute săpături pe Golgota, unde s-au descoperit trei cruci. Pentru a afla care este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost adusă o femeie bolnavă şi i s-a spus să atingă pe rând crucile. Aceasta a atins prima cruce, apoi pe a doua, iar, când s-a atins şi de a treia cruce s-a vindecat pe loc de boala ce o chinuia de multă vreme; în felul acesta, Sfânta Elena a ştiut care este Crucea Mântuitorului şi care sunt cele două cruci pe care au fost răstigniţi tâlharii. Crucea Sfântă se mai păstrează şi astăzi într-o biserică din Ierusalim, săvârşind fără încetare minuni în trupurile şi în sufletele celor ce vin şi se închină în faţa ei cu sinceritate şi cu credinţă. 

  “Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţisându-ne” (Sfântul Atanasie cel Mare)

Sfânta simplitate 


  Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o: 
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică? 
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele. 
  Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul. 

  “La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi” (Christos Yannaras)

Cel mai de preţ bun 



  Odată, au venit niște filosofi la Sfântul Macarie, în pustie, să vadă de ce aleargă atât de mulți oameni să-i asculte cuvântul înțelept. Pasă-mi-te, erau oarecum invidioși, că după ei nu se prea înghesuia lumea. Când au sosit în pustie, au găsit un bătrân sărăcăcios îmbrăcat, cu vorbă curată, dar meșteșugită. Nu prea le-a venit bine filosofilor. Și au început să-l întrebe: 
- Macarie - ai citit cutare carte? N-am cetit-o, răspundea Macarie. 
- Dar cutare învățat, știi ce a zis despre lume și despre altele? 
- Și la acestea, Macarie, răspundea că nu știe. 
- Ei însă îl tot  întrebau, cu gândul de a-l rușina. 
- Atunci Macarie, ghicindu-le gândurile, le-a zis: 
- Rogu-vă, îngăduiți-mi să vă întreb și eu ceva. 
- Întreabă, părinte, răspunseră ei veseli. 
- Fiți buni și spuneți-mi, ce-a fost mai întâi: mintea sau cartea? După oarecare răgaz, răspunseră, oarecum nedumeriți de rostul întrebării: Vezi bine că a fost mintea! 
- Nu vă supărați, răspunse Macarie, că eu am ceea ce a fost mai întâi: mintea. 

  Atunci au priceput filosofii că orice om, dacă-și folosește darul minții dat de Dumnezeu, poate să fie înțelept, cu sau fără prea multă carte.

Prea multă vorbă pentru nimic 



  Un măgăruş şedea odată nemişcat, gânditor, cu botul sprijinit de un par al gardului. 
- La ce s-o fi gândind prostuţul? întrebă iedul, care, de câtăva vreme, îl privea mirat. 
- Numai eu ştiu! interveni mânzul. El se gândeşte la loviturile pe care le-a primit ieri, din pricina stângăciei lui. Căci ştiţi ce-a făcut? A răsturnat ca un neghiob căruciorul cu zarzavaturi la care era înhămat! De altfel aceasta i se citeşte destul de bine pe faţa lui mohorâtă… 
- Fac prinsoare că nu-i aşa, zise la rândul ei o puicuţă moţată. El visează cât e de fericit că se află cu noi aici. Nu citiţi asta în ochii lui? 
  Aceste diferite păreri atraseră atenţia câtorva cai care şedeau priponiţi în apropiere. Fiecare dându-şi câte o părere şi ţinând morţiş la ea, de la o vreme se iscă o ceartă aprinsă. 
  O vacă, intrând şi ea în vorbă, avu ideea că cel mai bun lucru ar fi să se ducă cu toţii la măgăruş, să le spună el la ce se gândeşte, fiindcă nimeni n-ar putea să ştie aceasta mai bine decât el. Se duseră deci şi-l întrebară: 
- Hei, cumetre, de un ceas ne certăm aici ca să aflăm la ce te gândeai dumneata adineaori şi fiecare dintre noi a avut câte o părere. N-ai putea să ne dumireşti chiar dumneata, ca s-o ştim mai bine? 
  Măgăruşul, dând de câteva ori din cap, greoi, ca un gânditor, le răspunse: 
- Drept să vă spun, domnilor, eu nu mă gândeam la nimic!…

Despre zgârcenie şi fariseism  



  Într-o mare localitate se zidise o biserică frumoasă, dar pentru terminarea ei și a anexelor mai trebuiau vreo 10.000 de arginţi. Cei din consiliul bisericii stăteau într-una din zile sub turla bisericii şi se sfătuiau și se tot întrebau de unde să ia banii necesari finalizării lucrărilor. Se gândeau la oamenii cei mai înstăriți din oraş, care ar putea să ajute biserica, se tânguiau de zgârcenia acestora şi de necredința lor. Dar stând ei aşa de vorbă, deodată căzu exact între ei o grindă mare de lemn, care scăpase de sus dulgherilor, dar iată minune mare pentru că aceasta  nu a lovit pe nimeni și toți au rămas nevătămați dar foarte speriați. 
  Atunci acela de care fusese cel mai aproape nenorocirea zise cu mare glas: 
- „Dau eu 5.000 de arginți, căci, iată, era să mor!” 
  Apoi imediat după acesta săriră si ceilalți care fuseseră în aceiași situație și oferiră diferența de sumă până la 10.000 de arginți. 
  Astfel petrecându-se, suma de bani se strânse imediat deși până mai devreme niciunul nu găsise în buzunar și în conștiință să dea vreun ban bisericii, ci din contră bârfeau pe cei bogați pentru zgârcenia și necredința lor. Dar iată că acum înspăimântați de ceea ce li se putea întâmpla, și-au dat seama de faptele lor şi au găsit de îndată suma necesară pentru finalizarea bisericii. 
  Prin aceasta Dumnezeu le-a mustrat necredința, proasta purtare și chiar zgârcenia! 

  E bine să ne gândim fiecare dintre noi la câte situații de acest gen suntem supuși în viață și reacționăm exact ca cei din povestea de mai sus!

Sinceritate

 

  În timpul războiului, viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta fără niciun ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, bucuros că prinsese o bucată mai mare.   Era acolo o hărmălaie … 
  Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, mică, pe care niciun copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă. 
  Toată ziua a stat omul şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura rămasă. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta.     Când s-au aşezat la masă şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?!, galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt. 
- Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti bani? Dacă banii au ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi! 
  S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia toţi banii; spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns: 
- Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinică, vei primi şi câte zece galbeni. 
Doamne, ce bucuroasă a fost fetiţa! Nu ştia cum să-i mulţumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei şi i-a dat bănuţii, după care i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat sfatul. 
  Aşa se face că, de atunci, în fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie la fel de mult ca şi ea. 

  “Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate învinge şi sărăcia şi bogăţia” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Cei patru ucenici  



  O dată, patru ucenici au vrut să se întreacă. Zis şi făcut. S-au aşezat toţi într-o încăpere şi au decis ca, timp de trei zile, nici unul să nu spună o vorbă, ca astfel să-şi încerce răbdarea şi puterea de concentrare. Dar, spre seară, când a început să se întunece, unul nu s-a mai putut abţine şi a zis: 
- Să aprindă cineva lumina! 
- Ce faci, nu trebuia să tăcem? – l-a întrebat nedumerit al doilea. 
- Proştilor, de ce aţi vorbit? – se repezi al treilea să-i dojenească. 
- Ehe, doar eu am tăcut! – se lăudă cu îngâmfare cel de-al patrulea. 
  Fiecare ucenic a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia şi mândria – cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul. De aceea, răbdarea este cel mai bun tovarăş de drum în viaţă; îţi trebuie răbdare să munceşti, să înveţi, să te rogi … îţi trebuie răbdare şi să iubeşti. 

  “Unde nu este răbdare, nu este nici iubire" ( Sfântul Grigorie Dialogul)

Omul ipocrit  



  După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică şi s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor. 
  Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi – zdup! – a prins pasărea. 
- Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc raţa asta. Să vezi ce bună o să fie! 
  Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea, ţăranul a mai zis: 
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care l-am făcut! 
  Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcăleşte. Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine. 

  “Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

 

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->