Zile de naştere

partea IV-VI

Chemată fiind de-un dor cumplit, zbura plină de cutezanță. 
Își căuta al ei iubit ducând pe aripi o speranță. 

Juma' de suflet ea avea legată fiind cu nemurirea 
Și negre veacuri străbătea să-și întâlnească fericirea. 

Căci nu poți să iubești o stea când sângele îți e fierbinte . 
Nici om că n-ar înțelegea o lebăda fără cuvinte . 

Doar seara când Luna se-arată şi codrul o cheamă cu dor, 
Ca lebădă frumoasa fată se-ntoarce iarăși la izvor. 

Cum intră în a Lunii rază, cum haina penelor căzu. 
Minune ce te-îngenunchează Haiducul nostru-atunci văzu. 

Prinzând curaj spre ea se- ndreaptă și hotărât o luă de mână, 
Privind-o-n ochi îi zise :
-Fată vrei să rămânem împreună?

Ea zise: 
-Frumosule haiduc sunt om doar pe jumătate 
Mi-e greu blestemul ce îl duc de-atâtea veșnicii în spate. 

Sunt fiica Lunii cu un rege, pot să-mi arăt obrazul gol 
Doar în lumina ei cea rece, altfel 's-o lebedă ce zbor. 

Un om eu nu pot să iubesc, cu veșnicia mi-s legată. 
Ziua ca lebădă trăiesc și gura mi-este ferecată... 

Amare lacrimi îi curgeau, din ochii mari sclipind a lună 
Ca perle se rostogoleau pe-obrajii albi ca de smântână.

-Și nici un astru n-aș putea să îl iubesc cu el să fiu 
Pentru că n-ar înțelegea căldura ce-n suflet o țiu. 

Astfel grăi frumoasa fată privind în ochii de haiduc, 
Când el răspunse dintr-odată: 
-Și eu același blestem duc. 

Sunt fiul demiurgului iar mama mea-i o pământeană, 
Simțeam chemarea sângelui am ignorat-o cred de teamă.. 

În lupte-mi dovedeam că sunt un astru rece și viteaz 
Că nu mă leagă de pământ un suflet ce mă ține treaz. 

Am ignorat chemarea lui și sângele ce-mi arde-n vine
Sunt fiul Demiurgului, un astru nu oarecine!

Dar azi am înțeles ce sunt, că nu pot doar în cer trăi 
Că sunt legat și de pământ un om legat de veșnicii! 

Atâta timp am ignorat chemarea ce creștea în mine 
Și-atâtea zări am colindat până te-am întâlnit pe tine. 

Am înțeles că a mea soartă și dorul ce îmi arde-n piept, 
Legate sunt de tine, fată dă-mi mâna, că de mult te-aștept ! 

Zâmbind atunci înfiorată cu lacrimi încă-n ochi jucând 
Ea-ntinse mâna rușinată, și zise cu glasul ei blând. 

-Prin negură de timp trecând te-aștept de-atâta timp haiduce, 
Am să-ți dau mâna și-ascultând, te voi urma unde m-ai duce!

-Vai bunico! Ce bine, ce bine! Vor fi împreună... zice Oana cu ochii visători parcă văzând nunta celor doi, iar Găbiță deja coborâse din pat țopăind ca un iepuraș strigând: 
-Să cânte muzica! Să cânte muzica! Acompaniat de aplauzele Danei.
-Ee ia potoliți-vă că nu vă mai spun nimic! zise bunica, încercând să calmeze euforia celor doi gălăgioși dar în același privindu-i cu ochii înlăcrimați văzând atâta bucurie strălucind pe fața lor.
Imediat Găbiță a urcat în pat înghesuindu-se între Dana și Oana așteptând ca bunica să reînceapă, iar firul poveștii să se răsucească împletindu-se cu umbrele nopții care pătrundeau în cameră făcând lumina să se strângă tot mai aproape de becul ce licarea plăpând. 
După ce puse câteva flori de tei în crăticioara cu apă ce fierbea pe sobă verificând în același timp focul, bunica continuă:

Dar undeva într-un adânc, mult mai negru decât noaptea, 
Certându-se cu Dumnezeu, trăia deplin stăpână Moartea. 

Putere să distrugă-avea, destine vieților să fure 
Și-o ură cruntă-n ea ducea haiducului cu plete sure. 

Dușmanul ei cel mai cumplit ce-n toate luptele-a învins-o. 
Și-un munte peste a prăvălit, sub el în lanțuri a închis-o. 

Cu șapte lacăte de-argint, lăsând-o-n brațele frustrării 
Tot așteptând un punct slăbit și ceasul dulce-al răzbunării. 

Atât de mult mort l-ar fi vrut și sufletul să-i chinuiască, 
Of ! Câte nu ar fi făcut, dorința să-și îndeplinească. 

Și-n gânduri cum se perpelea primi o veste bunăoară 
Haiducul se îndrăgostea de mândra lebădă fecioară. 

Se zgudui pământul tot, răsună hăurile toate 
Iar iadul mai aprinse-un foc ce bucurie azi pe Moarte! 

Un chin mai mare nu există, decât să pierzi ființa iubită
S-o ții în brațe fericită ș-apoi deodată-i dispărută. 

Și să nu poți nimic să faci, când i se curmă firul vieții, 
Să vezi în juru-i mii de draci, cum îi dansează dansul morții. 

Tensiunea era atât de mare în cameră încât aveai impresia că se aude râsul rece al morții făcându-ți pielea să se încrețească. Trei perechi de ochișori licăreau încărcați de lacrimi argintii care abia așteptau să se rostogolească pe obrăjorii îmbujorați de emoție. 

Văzându-și deja biruința Moartea începu să râdă 
Închipuindu-și suferința când pe fecioară-o s-o răpună. 

Căci ăsta-i planul cel avea gândul cel crud al răzbunării
Lovind haiducu'-n ce iubea, îi lua șansa fericirii. 

de Gabriela Mimi Boroianu

Vizualizări: 148

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Interesanta balada si..foarte frumoasa! Felicitari!

Mulțumesc frumos! Sper să aveți aceiași părere până la sfârșit!

Minunată baladă!

Mulțumesc frumos draga mea!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->