Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

imaginea utilizatorului Alexandru Burlacu

Reflectând asupra literaturii române din Basarabia, Ion Simuţ susţine că literatura basarabeană este „oglinda unei drame a conştiinţei naţionale. Dar este şi o dramă a neputinţei estetice, a carenţei de expresivitate şi de universalitate. Din nefericire, literatura basarabeană nu e mai mult decât o literatură regională, cantonată într-un orizont tematic, problematic şi stilistic foarte limitat, fără nicio şansă de a intra într-un dialog european peste capul literaturii din România”. Criticul se arată sceptic nu numai în privinţa romanului basarabean, dar şi faţă de romanul din România, care „nici el nu beneficiază de un prestigiu deosebit în Europa”.
Într-adevăr, „… romanul are nevoie de cosmopolitism (aici şi în continuare subl. n., A. B.), e prin excelenţă burghez, iar Basarabia nu putea oferi aceste condiţii culturale favorabile dezvoltării lui. Naţionalismul nu e deloc propice romanului, după cum nu e nici societatea închisă, cum era aceea comunistă”. În acest context, proza lui Ion Druţă, în lipsa unei literaturi autentice, a crescut generaţii de cititori hipersensibili la un soi de dulce sentimentalism, la un tip de realism naiv şi liricoidal. În toate timpurile, lirismul sentimental, o formă de reflectare a vieţii, e menit oarecum să compenseze insuficienţele unei realităţi acerbe, crâncene şi dure, cu atât mai mult în condiţiile de ocupaţie, ale unui cotidian la limitele subzistenţei. Mizeria existenţială a avut, în plan artistic, exaltarea unui idilism naiv şi rudimentar, cu teme, subiecte, personaje şi conflicte artificiale, inventate despre eposul „vieţii noi”.
După ’90 încoace, atitudinile noastre faţă de Druţă s-au polarizat şi radicalizat fundamental, oscilând între idolatrizarea şi damnarea scriitorului. Şi aceasta pentru că s-a schimbat lumea, s-au schimbat valorile ei, literatura trece prin profunde metamorfoze, iar cititorul are cu totul alte gusturi. În acest context şi întrebarea: ce rămâne actual şi durabil din scrisul lui Druţă?
Cea mai rezistentă parte a creaţiei scriitorului sau, mai exact, ceea ce rămâne mai puţin afectat de timp este proza scurtă. Proza scurtă („Sania”, „Badea Cireş”, „Ultima lună de toamnă”, „Toiagul păstoriei”) a lui Druţă e bine articulată, are în centru tipuri umane imuabile la noile schimbări sociale. Personajele, de obicei, în plină senectute, au ceva, prin modul lor de a fi, din naivitatea specimenului primitiv, care îl diferenţiază de majoritatea colectivităţii, oarecum parvenită, adaptată la condiţiile „vieţii noi”.
Naivitatea (care ascunde o înţelepciune sclipitoare) şi mai ales lirismul, despre care s-a făcut atâta caz, în anii ’50-’60, sunt dacă nu o şansă de eschivare sau de evadare onorabilă din dogmatismul şi schemele rigide ale realismului de comandă, apoi, cel puţin, o soluţie rezonabilă de boicotare nedeclarată a unor idealuri false. E în acest lirism şi un însemn de rezistenţă literară, amplificată şi intensificată şi prin exaltarea vechilor forme de viaţă, cristalizate pe parcursul secolelor. Chiar Andrei Lupan, un stâlp al regimului totalitar, definind metaforic transfigurarea noilor „adevăruri”, afirma că Druţă se învârte în jurul noii realităţi ca în jurul unui arici, din care parte s-o apuce.
O contabilizare mai atentă a subiectelor prozei sale infirmă mai multe prejudecăţi. Aşa cum s-a observat, în contextul literaturii române Ion Druţă este cel care reeditează modelul Sadoveanu în proza scurtă sau, într-o măsură mai mică, în romanul istoric. În plan tehnic, Druţă e un crengian, un sadovenian prin cultul povestitorului, prin utilizarea măiestrită a figurilor narative sau a figurilor poetice, prin bogăţia structurilor dialogice. Modelul Rebreanu e asimilat în construcţia inelară a romanului „Povara bunătăţii noastre”. În defavoarea lui Druţă, criticul Anatol Moraru stabileşte paralele elocvente cu Marin Preda. Iulian Ciocan, Maria Sleahtiţchi şi Lucreţia Bârlădeanu, reprezentanţi ai noii generaţii, nu mai fac din Druţă un idol, cum a făcut-o generaţia mai în vârstă.
Ion Ciocanu şi Nicolae Bileţchi îl scaldă pe Druţă în două ape, luându-i în discuţie publicistica de la ’90 încoace, dar fără a semnala punctele vulnerabile ale întregii sale creaţii, pentru că scriitorul (concepţia sa asupra lumii) nu prea a evoluat. Druţă e aşa cum a fost totdeauna. Altceva e la mijloc, a evoluat cititorul.
Ion Simuţ consideră, pe bună dreptate, că „dacă pactul său ciudat cu Moscova nu l-ar fi compromis, am fi putut spune că Ion Druţă a dobândit pentru Basarabia rolul de scriitor naţional. Aşa nu putem spune decât tristul adevăr că prin biografia sa de la senectute Ion Druţă a rămas sovieticul romanului basarabean, plasabil exact la antipodul lui Paul Goma, care poate fi numit… europeanul romanului basarabean” (Ion Simuţ, „Romanul basarabean între Paul Goma şi Ion Druţă”, „Roman, 1. Selecţie, studiu introductiv şi note biobibliografice de Mihai Cimpoi. Postfaţă de Ion Simuţ”, Ch., 2004, p. 254).
Despre detractorii lui Druţă, dacă i-a avut cu adevărat, aceştia azi nu mai interesează pe nimeni pentru că, în noul context social şi politic, scrisul lui Druţă e ştirbit rău de adevăr, a pierdut, enorm de mult, din strălucirea de altădată. Jenantă, stânjenitoare mi s-a părut reinterpretarea povestirii „Frunze de dor”. Nimănui nu i-a trecut prin cap ideea că superba Ruxandă, plecată la cursuri de învăţători, în viziunea autorului, ar fi expresia parvenirii şi afirmării intelectualităţii şi birocraţiei autohtone. Desigur, e o idee foarte tentantă, dar pentru un alt roman.
S-au emis mai multe opinii eronate, altele chiar neserioase cum că până în ’85 Druţă a dat o operă de mare valoare, că a fost tradus, că i-a fost montată dramaturgia, că ne-a scos în lume, că au scris, că e mare autor de…, că e între primii zece scriitori ai lumii, că pe aici, că pe dincolo… L-am auzit pe unul (aici împrumut un procedeu din arsenalul oratoric al scriitorului) că romanul „Biserica Albă” merită Premiul Nobel, dar nimeni nu-l înaintează. Sau şi mai şi. Toată opera lui e sublimă, dar publicistica îl dă de gol. Nu este adevărat! Pentru rătăcirile şi  publicistica sa, deseori, deocheată, mai cu seamă pentru angajările sale politice, scriitorul e răsplătit cu vârf şi îndesat, ca oricine care, de bine-de rău, face sluji.
În momentele ei esenţiale, proza şi dramaturgia scriitorului sunt  atât de anacronice, încât te-ai mira să-l mai considere cineva un gigant pe picioare de lut. Şi totuşi Druţă îşi are cititorul său, e popular între cititorii în etate, mai ales între ţărani, tocmai pentru cultul trecutului, pentru elogiul omului conservator, păstrător al unei vechi culturi, lucru important în contextul politicii de deznaţionalizare a regimului de ocupaţie.
Druţă este şi a fost perceput ca un fel de disident, disident de Chişinău, dar nu şi de Moscova. „Exilatul” de la Moscova a făcut o carieră strălucită, criticând sistemul totalitar (care l-a răsplătit cu ordine şi premii) de pe poziţiile unui conservatorism plângăreţ al prozei rurale, foarte la modă în anii ’60-’80, când mişcarea disidentă din Occident devenise o forţă de temut pentru Rusia, cu adevărat o închisoare a popoarelor.
Involuntar, ne răsare în memorie modelul de comportament al lui  Leon Donici, care ne-a dat o capodoperă, „Marele Archimedes”, şi romanul publicistic „Revoluţia rusă”. După revoluţie a fugit din Rusia în România, iar din România în Franţa ca să apere România (A se vedea „Scrisorile pariziene”) nu numai de albgardişti, dar şi de intelectualii francezi de stânga. Ion Druţă, dimpotrivă, cu anumite intermitenţe, se întreabă retoric: „Cine a stins lumina în România?” şi „revoluţia” îl împuşcă pe dictator, sau: „Cine a stins lumina în Moldova?” şi Mircea Snegur pierde alegerile. Aşa că Druţă are ce are cu puterea. În secolul al XX-lea avem nenumărate exemple de colaboraţionism. Politica de colaborare cu fasciştii sau cu comuniştii este, într-un sistem totalitar, o condiţie obligatorie pentru orice scriitor. Puţini dintre scriitorii noştri au avut o poziţie în opoziţie.
Ruşii l-au avut pe un Aleksandr Soljeniţîn şi o întreagă literatură disidentă, noi îl avem pe Druţă, care se autoexilează la Moscova, acceptă premiile de stat şi alte onoruri, cum îi stă bine unui scriitor al poporului. Noi nu am avut nici disidenţi, nici măcar literatură de sertar. Dar aşa cum este, el exprimă într-un mod esenţializat lumpenizarea şi degradarea fizionomiei noastre naţionale.
Druţă e un exponent al ţărănimii împilate, al unei lumi cu o mentalitate care a trecut sau trece în istorie. Aici este necesară o precizare de esenţă. Ţăranul basarabean din secolul al XIX-lea, contrar intelectualităţii autohtone, nu a fost rusificat. Abia pe la începutul şi mai ales în a doua jumătate a secolului trecut malaxorul instituţiilor de ocupaţie  rusească a reuşit să deformeze conştiinţa românului basarabean, să-l „mankurtizeze”, de fapt, numai în câteva decenii. Druţă nu are nicio vină dacă, spre exemplu, un Onache Cărăbuş suferă de necazul că în ograda lui nu se opreşte o maşină cu militari ruşi.
Într-un context al evoluţiei fireşti a fenomenelor sociale şi politice, octogenarului nu-i rămâne decât să-şi redacteze opera, dar cu foarte puţine şanse de a supravieţui într-o lume nouă, mult mai barbară decât regimul totalitar. Un alt octogenar, Aureliu Busuioc, dă în ultimii ani romane care demască regimul de ocupaţie cum a făcut-o numai Paul Goma în romanele „Basarabia” sau „Din calidor”. Remarcabile în acest sens sunt romanele lui Vasile Vasilache sau Vladimir Beşleagă. Tinerii scriitori pledează pentru o altă literatură, ei îşi cultivă un alt cititor, mai puţin fatalist, mai puţin mioritic.
Pe scurt, omul vechi, ca exponent al unei comunităţi sociale rudimentare, venea în dezacord flagrant cu dezideratele regimului de ocupaţie de a proslăvi, în limbajul epocii, omul nou. De aici pornesc toate înţelegerile şi neînţelegerile criticilor cu Ion Druţă. Şi aici lucrurile se limpezesc pe loc cu aşa-zişii „detractori”.
Drama lui Druţă e că, aşa cum afirmă Nicolae Bileţchi, şi-a trădat personajele. În continuarea acestui gând trebuie remarcat că de la ’90 încoace Druţă şi-a schimbat subiectele, realizând, probabil, că moldovenismul primitiv nu-i dă nicio şansă de supravieţuire. Personajele dramelor sale au fost prea implicate în actualitatea realităţilor de odinioară. Aşa că toate căutările etice, în acest context, iar dramaturgia sa e centrată pe critica unor parveniţi care s-au adaptat la noul sistem, nu mai interesează pe nimeni. Acum câţiva ani, un teatru a încercat să reanimeze „lumina” (întunecată) a lui Andrei Lupan. Nu m-aş mira să se revină (dar dacă nu la 80, atunci la 90 de ani de la naşterea venerabilului scriitor) la montarea pieselor pe tema „păsărilor tinereţii noastre”.
E de observat, reiterăm, că epuizarea subiectelor naţionale (de altfel, o teză falsă) a resimţit-o şi dramaturgul care, cu mare întârziere, s-a reorientat către subiectele pe care le-au morfolit scriitorii de duzină la început de „perestroikă”, până a fi incluşi în circuit disidenţii ruşi („Ujin u tovarişcea Stalina” e doar un argument în acest sens).
Nimic nu e surprinzător pentru un creator atât de controversat nu numai în publicistică, dar mai cu seamă în creaţia sa artistică. Uneori lucrul acesta s-a vădit în chiar opţiunile pentru un titlu sau altul, cum e cazul cu piesa „Mârţoaga cu clopoţei”, devenită „Cervus divinus”, sau cu romanul „Povara bunătăţii noastre”, cu atâtea variante, uneori delicate pentru un bun creştin. Un alt detaliu semnificativ îl constituie originea socială a unor personaje. În contextul timpului originea socială relevă o bună doză de dogmatism. Iată de ce într-o variantă a romanului „Povara bunătăţii noastre” un personaj e fiu de popă, în alta, fiu de chiabur (cum i s-a părut scriitorului mai creştineşte).
Oportunistul Druţă, ca omul, sub vremi, totdeauna a ştiut pe cine şi pe ce să pună miza, pe cine să aleagă între popă şi chiabur, între ciută şi mârţoagă, sau, dacă vreţi, între Rusia şi România, ieşind, cum crede şi „bojica” sa, basma curată. Scriitorul, ajuns „la răscrucea cu proşti”, cu o operă suprapopulată de comunişti, se crede un apostol, dar, arătându-se la televiziune, predică în limba lui Stati şi are slăbiciunea de a păstori naţia (nu numai de Crăciun).
Druţă-omul nu se deosebeşte fundamental de Druţă-scriitorul. În plan artistic, conservatorismul acestuia se manifestă, în primul rând, în ontologia romanescă. Tehnica romanelor „Povara bunătăţii noastre” şi „Biserica albă” este una cunoscută romanului românesc încă la începutul secolului trecut, cu un narator omnis­cient şi omniprezent, semănând dogmele sale. E adevărat, naratorul omniscient în proza lui Druţă e concurat, pe alocuri, de naratorul îndoielnic (o contradicţie subtilă a poeticii sale). Naratorul îndoielnic subminează autoritatea naratorului omniscient. Este cel mai modern element în poetica romanului druţian, de altfel foarte bine cunoscut romanului postmodern.

Vizualizări: 31

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->