Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Prietena

de Corina MAFTEI

 

 - Dacă poți stă zece secunde liniștită, o să-ți povestesc ceva din perioada de după accidentul meu nautic, zise mătușa mea Gloria. 

 - Bine, bine... am zis eu plictisită. 

 Era o seară caldă de vară. Soarele apunea în spatele unei liziere de pădure de fagi. Mai era puțin și venea toamna, iar eu trebuia să mă întorc acasă, deci la școală... 

- Accidentul meu s-a produs într-o zi de primăvară la pescuit. Eu și cu frații mei mai mici, Angus și Cristian am ieșit cu barca în larg. Locuiam atunci pe o insulă mică de coral, în Pacific. La întoarcere, a izbucnit din senin o furtună puternică. Ne-a prins vârtejul iar eu am fost aruncată peste bord... nu știu cum m-au adus valurile la mal... eram lovită la cap și sângeram când ne-au găsit părinții noștri. Angus se înecase, dar Cristian nu pățise nimic, continuă mătușă Gloria. 

 Ne-au dus imediat la spital. După o luna mi-am revenit, dar nu mai puteam să merg singură. Medicii îmi spuseseră că trebuia să port cârje și că nu se știe dacă îmi voi reveni vreodată pe deplin... am plâns foarte mult în perioada imediat următoare. Eram hotărâtă să merg din nou, așa că făceam exerciții tot timpul. Medicii nu-mi interziseseră să merg pe plajă așa încât în fiecare zi fratele meu Cristian mă ducea acolo cu o mică șaretă cu un cal... 

 Stătea cu mine în timp ce eu îmi țineam picioarele în valuri, care acționau că un masaj. Într-adevăr, observasem că mușchii mi se întăriseră și că începusem să simt înțepăturile meduzelor și ale crabilor. 

 Într-o seară foarte caldă, cam ca asta, fratele meu se dusese cu calul la umbră într-o pădurice, unde era și un pârâu. Eram singură și începusem să moțăi pe scaunul meu. Valurile erau destul de puternice, dar nu mă loveau tare, erau ca o mângâiere. 

 La un moment dat, de după o stâncă am zărit chipul unei fete cu părul lung și blond răsărind din valuri... nu o cunoșteam după figură. Avea ochii albaștri iar pe cap purta un ornament ciudat din scoici. Vedeam că e curioasă și că se uită la picioarele mele. 

 I-am strigat cum mă cheamă și că se poate apropia să se odihnească dacă a obosit. A dat din cap, fără să spună nimic... iar în momentul când s-a scufundat... am zărit ceva incredibil... 

 Corpul ei se termina cu o coadă albastră, că a unui delfin... nu-mi venea să-mi cred ochilor... auzisem desigur și eu de sirene. Mulți pescari povesteau despre ele și știam că unii dintre ei fuseseră salvați din naufragii. 

 Ea se apropie de mine și continuă să se uite la picioarele mele. Își trecea privirea de la coadă ei la picioarele mele și nu știa ce să creadă, pesemne... 

 - Câți ani avea, tanti Gloria? am intebat eu, curioasă. 

 - Era cam de vârstă mea, aparent... dar la sirene anii nu curg la fel că la noi, oamenii, îmi răspunse mătușa. 

 ...nu putea vorbi. Scotea din când în când niște sunete ascuțite și melodioase, asemănătoare cu sunetele delfinilor... de altfel, la sunetele scoase de ea, apărură doi delfini care se apropiară și începură să se învârtă și să sară în jurul scaunului meu, stropind totul în jur. Eram încântată. Nu-mi era frică. La un moment dat, sirena mi-a strâns mâna și mi-a făcut semn să vin cu ea, spre larg... i-am arătat scaunul, i-am arătat picioarele mele și am dat neputincioasă din umeri. Ea mi-a arătat cei doi delfini și m-a tras de pe scaun. Mâinile ei erau puternice dar totuși moi la atingere.
M-am aruncat în valuri după ea și cei doi delfini... mi-a arătat cum să-mi mișc corpul pentru a înainta. Mă ținea de mână, iar unul dintre delfini a venit și m-a lăsat să mă spijin pe el. De celălalt se sprijinea ea, nouă mea prietenă... 

 ...am înotat așa ore în șir... pierdusem noțiunea timpului... sirena nu mă scăpa din ochi, zâmbea... iar delfinii pot să jur că râdeau și ei bucuroși... 

 Când soarele se apropie de asfințit, ne îndreptarăm și noi spre golfuleț. Fratele meu era foarte îngrijorat. Găsise scaunul răsturnat și crezuse că mă trăsese un curent în larg. La vederea delfinilor și a celor două fete, începu să chiuie... s-a aruncat și el în valuri în întâmpinarea noastră... i-am arătat cum înotam cu delfinii și i-am prezentat-o pe nouă mea prietenă. 

 A rămas cu totul fermecat la vederea ei... ea l-a luat de mână și i-a arătat și lui mișcarea corpului care să-l ajute să înainteze mai repede. Sirena era acum între noi doi,
ținându-ne pe fiecare de mână... delfinii se jucau în jurul nostru... ne părea rău să ieșim pe țărm. Picioarele îmi păreau acum greoaie și inutile... 

 Fratele meu îmi aduse scaunul , apoi ne urcarăm în șaretă. Ea ne urmărea încă din spatele stâncii, împreună cu delfinii... 

 - Și... ai mai văzut-o de atunci? am întrebat eu. 

 - În acea vară am înotat cu ea și delfinii în fiecare zi. Uneori venea și fratele meu. La scurt timp după venirea toamnei, am putut să merg din nou. Medicilor nu le-a venit să creadă când au văzut vindecarea mea miraculoasă. Cristian și cu mine le-am spus celorlalți doar că am înotat în mare. Prin mișcările corpului în apa mării, mușchii coloanei vertebrale și ai picioarelor s-au întărit și tot organismul a luptat cu boala... asta a fost concluzia tuturor... 

 Nu am reușit să o uit niciodată pe ea, pe prietenă mea, sirena. Și cred că nici Cristian nu a uitat-o, căci mereu când ne întoarcem pe insulă și mergem în golfuleț, el îi lasă flori pe stânca unde am
văzut-o prima oară. Nu știm ce s-a întâmplat cu ea, însă am văzut pe cei doi delfini venind adesea la mal, parcă întrebând de noi... 

 - Ce poveste frumoasă, mătușă Gloria, îți mulțumesc... am zis eu cu o voce somnoroasă. 

 

Vizualizări: 69

Fişiere Anexate :

Răspunsuri la Aceste Discuţii

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->