Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Acest obiect, pe care Orientul antic îl păstra sub formă de tăbliţe de argilă, grecii şi romanii îl desfăşurau sub ochii lor, Evul Mediu îl ataşa de bănci, strămoşii noştri îl luau în mână şi pe care în prezent putem să-l punem în buzunar, cartea, are un loc atât de important în exprimarea gândirii şi în păstrarea oricărei cunoştinţe, încât merită un studiu aparte.

Din începuturi de civilizaţie oamenii au manifestat o mare râvnă de a învăţa, da a se iniţia şi a pătrunde tainele existenţei. Nimeni n-a reuşit să facă acest lucru de unul singur, ci a trebuit să preia ceea ce deja ştiau înaintaşii săi. Antichitatea, Evul Mediu şi Epoca modernă şi-au perfecţionat permanent formele de instruire, folosind consecvent cartea.

Pentru a defini cartea, trebuie să recurgem la trei noţiuni a căror îmbinare este necesară: suportul scrierii, difuzarea şi păstrarea textului, uşurinţa în mânuire.

Cartea este mai întâi suportul scrierii; astfel, tăbliţele de argilă sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice, manuscrisele medievale şi textele noastre tipărite pot fi considerate cărţi în ciuda marii varietăţi de suporturi şi forme. Ideea de carte este asociată şi celei de editare, adică voinţei de difuzare a unui text şi voinţei de păstrare a acestuia; astfel, cartea se distinge de toate celelalte scrieri private, de la scrisoare la actul de notariat. În sfârşit, cartea trebuie să fie uşor de mânuit; numeroase texte au fost gravate în piatră, însă nimănui nu i-ar veni ideea de a le considera cărţi.

Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărţii, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr.; se trasau caractere în tăbliţele de argilă încă moi şi umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular; apoi aceste tăbliţe se coceau în cuptor pentru a le întări. S-au găsit la Nippur, în regiunea Sumerului, tăbliţe provenind din mileniul al III-lea î.Hr.; 22 000 de tăbliţe datând din secolul al VII-lea î.Hr. au fost descoperite la Ninive, aparţinând bibliotecii şi arhivelor regilor Asiriei. Fabricarea cărţilor era organizată; templele din Babilon şi Ninive aveau deja ateliere cu copişti.

Şi ţesăturile au servit drept suport scrierii, mai ales mătasea pe care chinezii scriau cu ajutorul unei pensule.

Dar principalele suporturi ale cărţii antice erau papirusul şi pergamentul.

Papirusul a rămas suport esenţial al cărţii în Egipt şi s-a răspândit în lumea greacă şi în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condiţiile climatice au uşurat păstrarea lor.

Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depăşeşte 40 de metri. Cartea se desfăşura orizontal; ea era împărţită în coloane verticale şi aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. Titlul se găsea la sfârşit, uneori în interior sau pe o etichetă atârnată de cilindrul care înfăşura sulul. Cea mai mare parte a cărţilor din papirus care ne-au rămas din vechiul Egipt au fost găsite în morminte; se depuneau lângă corpuri texte sacre, rugăciuni, pentru a proteja sufletele defuncţilor în peregrinările lor; aceasta este originea „Cărţii morţilor”, cunoscută chiar de la începutul celui de-al II-lea mileniu. Acest text, devenit tradiţional, era fabricat în serie de către preoţi. Exemplarele erau mai mult sau mai puţin ilustrate, după calitatea defuncţilor cărora le erau destinate.

Pieile diverselor animale sunt de asemenea vechi suporturi ale scrierii, atât în Orient cât şi la greci, dar pergamentul este cu totul altceva. Invenţia legendară îi este atribuită lui Eumenes al II-lea, rege al Pergamului, în Asia Mică, care voia să se sustragă monopolului egiptean de papirus. Ceea ce este sigur este că în jurul secolului al III-lea î.Hr. începe tratarea pieilor de animale spre a le face mai potrivite scrierii şi că Pergamul a fost, fără îndoială, un centru important de fabricare a acestei noi materii. Se foloseau pieile de oaie, viţel, capră, ţap şi chiar de măgar sau de antilopă, iar modalităţile de tratare nu s-au schimbat prea mult până în Evul Mediu.  Pieile erau spălate, uscate, întinse, aşezate pe sol, cu blana dedesubt şi unse cu var nestins pe partea cealaltă; li se răzuia partea cu blană şi apoi erau aşezate într-un butoi umplut cu var; în sfârşit, se spălau, se uscau întinzându-le, se subţiau, se lustruiau şi se decupau în funcţie de mărimea dorită. În acelaşi timp, pergamentul era un material mai solid şi mai suplu decât papirusul şi permitea zgârierea şi ştergerea. Totuşi, folosirea sa se generalizează lent şi abia în secolul al IV-lea d.Hr. a înlocuit complet papirusul în realizarea cărţilor. Preţul pergamentului rămânea ridicat din cauza relativei rarităţi a materiei prime, dar şi datorită costului mâinii de lucru şi timpului pe care îl cerea pregătirea sa.

Cărţile timpurii aveau un conţinut religios. Aproape toate cărţile cuprindeau rugăciuni, imnuri sau ritualuri legate de nemurirea omului, ori mituri, legende şi opere epice referitoare la originea fiinţei umane. Aceste cărţi au fost ulterior înlocuite cu coduri semisacre de legi, colecţii de proverbe şi poveţe şi discursuri preoţeşti referitoare la divinitate, medicină şi magie, istorie, astronomie şi astrologie.

Sulul de papirus, forma tradiţională a cărţii antice, se numea volumen în latină. Între secolele al II-lea şi al IV-lea d.Hr. el a fost înlocuit progresiv de codex făcut din foi inserate şi pliate pentru a forma caiete legate între ele. Din aceea perioadă, cartea şi-a păstrat întotdeauna această formă. Este vorba despre o mutaţie capitală în istoria cărţii, aproape la fel de importantă ca cea a lui Gutenberg, deoarece atinge cartea în forma sa şi îl obligă pe cititor să îşi schimbe complet poziţia corpului în timpul lecturii. Consultarea unui „volumen” nu era deloc practică; trebuia să-l desfăşori lateral în faţă şi era dificil de trecut de la o parte a textului la alta. Era incomod şi trebuia ţinut cu amundouă mâinile, ceea ce nu permitea luarea de note de lectură, aşa cum se va face mai târziu. Codexul, mai mic şi mai uşor de mânuit, constituia şi o formă mai uşor de transportat a cărţii, foarte potrivită slujitorilor bisericii, magistraţilor, funcţionarilor, călătorilor şi şcolarilor.

În perioada medievală, numeroase mănăstiri erau prevăzute cu un scriptorium, atelier în care cărţile erau scrise, decorate şi legate. Această activitate avea ca obiect principal literatura religioasă, dar călugării s-au interesat şi de textele profane; latina era limba bisericii şi fiecare cleric trebuia să o cunoască suficient de bine; călugării recopiau şi textelele autorilor din antichitate, mai puţin pentru text cât pentru limbă, pentru a învăţa latina şi a o pune mai bine în practică. Păstrarea acestei literaturi poate fi şi o dovadă a prestigiului pe care îl exercita încă asupra anumitor spirite sensibile la asprimea timpului.

Realizarea cărţilor se făcea sub conducerea unui călugăr experimentat, armarius, care se îngrijea de aprovizionarea atelierului cu material, repartiza şi conducea lucrul, verificând execuţia. Adesea îndeplinea şi funcţia de bibliotecar, asigurând păzirea cărţilor şi controlând împrumutarea lor.  Copiştii aparţineau comunităţii monastice. Uneori, călugării în trecere veneau să li se alăture, chemaţi datorită competenţei lor sau, dimpotrivă, veniţi să se perfecţioneze într-un atelier renumit sau pur şi simplu pentru a recopia un text care lipsea din mănăstirea lor. Munca desfăşurată de copist avea un caracter religios. Execuţia unei cărţi era un lucru bun deoarece permitea celor care erau în serviciul Domnului să se edifice citind-o; aspectul aspru şi anevoios al muncii aducea merite.  Munca presupunea transcrierea şi copierea textului. Totuşi, operele originale, erau mai întâi dictate unui notar care le scria pe tăbliţe de ceară; apoi, copiştii „scriptorium”-ului le treceau fără greşeli pe pergament. Acest intermediar servea ca ciornă şi permitea eventuale corecturi; el explică şi raritatea manuscriselor autografe ale acestei epoci. Execuţia unui manuscris putea fi opera unui singur copist sau rezultatul muncii colective; în acest ultim caz, caietele erau distribuite la trei sau patru copişti, uneori mai mulţi, atunci când se dorea ca o carte să fie repede terminată. Decorarea manuscrisului era făcută de copistul care îl caligrafiase, atunci când trebuiau pictate majuscule simple, sau de un altul mai specializat dacă necesita iniţiale frumoase şi miniaturi. Legarea, care consta în adunarea şi copertarea caietelor, se făcea în general în „scriptorium”. Durata execuţiei varia în funcţie de rapiditatea şi numărul copiştilor şi în funcţie de calitatea cerută de manuscris. Au fost manuscrise scrise în câteva zile, altele în mai mulţi ani, dar se estimează că execuţia unui manuscris de dimensiune medie de către un singur copist cerea trei sau patru luni.  Şeful de atelier sau un alt călugăr experimentat revedea manuscrisul; aceasta consta fie în simpla recitire a textului pentru a elimina greşelile evidente, fie în compararea copiei cu exemplarul reprodus pentru a se asigura de fidelitatea transcrierii.

Adesea, manuscrisele de copiat erau împrumutate de la o altă mănăstire, dar se recopiau şi lucrările care se găseau deja în mănăstire, fie pentru că aveau nevoie de mai multe exemplare, fie pentru că se primea o comandă din exterior, de la prinţi şi personalităţi sau alte mănăstiri. Astfel, cele mai bune ateliere monastice, datorită calităţii tehnicilor lor în caligrafie sau ilustrare, au jucat un rol comparabil cu cel al unei edituri.

Apariţia hârtiei în Occident a permis multiplicarea şi popularizarea manuscriselor. În comparaţie cu pergamentul, hârtia prezenta avantajul unui preţ inferior şi mai multe posibilităţi de fabricaţie. Nu l-a înlocuit însă dintr-o dată, ci încetul cu încetul. În timp ce pergamentul se orienta spre manuscrisele de lux, hârtia era folosită pentru manuscrisele obişnuite.

În măsura în care orice text literar (în sens larg) aspiră, în esenţă, la o comunicare şi o difuzare dintre cele mai ample posibile, putem spune că inventarea tiparului a adus cărţii o împlinire şi o desăvârşire. Primii tipografi au păstrat manuscrisul ca formă de prezentare a cărţii, nu pentru a înşela clientela, aşa cum s-a crezut uneori, ci pur şi simplu pentru că nu puteau concepe o altă formă a cărţii decât cea pe care o cunoşteau. Încetul cu încetul, necesităţile noii tehnici au dus la îndepartarea cărţii de modelul său iniţial şi, după o evoluţie de aproape un secol, a ajuns în jurul anilor 1530-1550 la forma de prezentare pe care o cunoaştem şi astăzi, cu excepţia câtorva detalii.

sursa:istoriiregasite.wordpress

Vizualizări: 1109

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Intersant ! Sa ai un weekend superb !

Dan

Mulţumesc frumos Dan pentru semnul de lectură.

 

Mulţumesc frumos dl Muntean pentru acest videoclip interesant.

Cu stimă Lenuş

Istoria editarii si raspindirii cartilor 

Din punct de vedere etimologic, cuvintul "carte" face referire la materialele folosite initial la editarea acestora. Cuvintul latin "liber", din care provine si frantuzescul "livre" (carte), desemna la origine stratul fibros de sub soarta arborilor. Un sens analogic se gaseste si in grecescul "biblos" (care a dat "Biblia", carte prin excelenta). In fine, englezescul "book" si germanul "buch", care semnifica tot carte, invoca o radacina indo-europeana intilnita si in cazul frantuzescului "bois" (lemn). Putem spune, cu alte cuvinte, ca fibra vegetala si scoarta copacilor au fost primele materiale care au servit ca suport portativ pentru scrierile oamenilor. 
In Antichitate 
La vechii egipteni, primele suporturi pentru scriere au fost calcarul, argila si papirusul. Papirusul se obtinea dintr-o planta a carei maduva era decupata in lamele, ce erau asamblate in foi si, apoi, lipite, obtinindu-se astfel un suport suplu si durabil. De mentionat este faptul ca acest suport lua forma unui sul, care era scris doar pe o singura parte, textul fiind dispus in coloane cu linii scurte. Cea mai veche "carte" cunoscuta dateaza din mileniul al III-lea i.e.n. 
Cam in aceeasi perioada cu egiptenii, chinezii utilizau elemente dure de genul lemnului ca suport pentru scriere. Mai tirziu, in secolul al III-lea i.e.n., chinezii au inceput sa foloseasca o tesatura fina si pretioasa (matasea), pentru ca in secolul al II-lea sa inventeze o asa-zisa pasta de hirtie, obtinuta prin zdrobirea unor ramuri de piersici, scoarte de copac si deseuri vegetale. Hirtia chineza a plecat in cucerirea lumii in secolul al VIII-lea, prin intermediul arabilor, dar nu a ajuns in Europa decit in secolul al XIII-lea. 
In Antichitate, ca suport pentru scrieri era folosita si argila (incepind cu mileniul al III-lea i.e.n.), in special in Asia Mica, leaganul civilizatiei akkado-sumeriene si al scrierii cuneiforme. In secolul al XIX-lea au fost descoperite numeroase tablite din argila ce dateaza din perioada sumeriana si care erau scrise atit pe fata, cit si pe spate. 
Inovatii greco-romane 
Inovatiile realizate de antichitatea greco-romana au facut din aceasta perioada un punct de legatura intre tehnicile arhaice de tiparire si cartea moderna. Exportarea la preturi foarte mari a papirusului egiptean spre Grecia antica a inceput in secolul al VII-lea i.e.n., dar singurele manuscrise de acest tip ajunse pina la noi dateaza din secolul al IV-lea i.e.n., epoca in care cucerirea Egiptului de catre Alexandru cel Mare a contribuit la generalizarea utilizarii papirusului. 
In secolul al IV-lea al erei noastre, papirusul a fost inlocuit integral de pergament, mult mai solid si mai rezistent. 
La Roma, sub domnia lui Augustin, s-a produs o schimbare foarte mare in forma cartii. Pe modelul vechi al tablitelor din lemn utilizate de greci s-a decupat pergament in forma de foi, care au fost apoi cusute sub forma unor caiete rectangulare (asa-numitul codex). In acest fel, titlul, care in cazul sulului era trecut la sfirsit, a fost mutat acum in capul scrierii. Aceasta schimbare a fost insotita de o diversa activitate in domeniul comertului cu "creatii de biblioteca" in Roma si in marile orase al Imperiului, de constituirea de colectii private de carte si de crearea bibliotecilor publice. Prima biblioteca publica din Roma a fost construita in anul 39 i.e.n. 
Cartea inainte de aparitia imprimeriei 
Incepind cu secolul al IV-lea al erei noastre, foile de pergament au devenit dominante in realizarea cartilor. De scrierea si depozitarea textelor sacre ale crestinismului si a operelor apartinind culturii antice s-au ocupat, insa, numai calugarii. Cum materialele de baza erau rare si foarte costisitoare, de cele mai multe ori, calugarii foloseau abrevieri sau apelau chiar la stergerea unui manuscris, prin introducerea lui in lapte de var, si scrierea altuia. Asa au aparut palimpsestele, carti scrie pe pergamente albe, obtinute din "razuirea" pergamentelor deja scrise. 
O atentie deosebita a fost acordata in aceasta perioada cartilor de lux, care au facut obiectul unor continue perfectionari tehnice. Pe de alta parte, interesul stirnit de carti in sinul universitatilor a dus la instaurarea unui adevarat comert cu carti, la care si-au adus contributia copisti, artizani si librari. 
La sfirsitul Evului Mediu, printii bibliofili se puteau lauda deja cu colectionarea celor mai bune manuscrise existente la vremea respectiva. In secolul al XVI-lea, regele Carol al V-lea a fondat la Paris "Biblioteca regala" (actuala Biblioteca nationala). 
Cartea a incetat sa mai fie apanajul bisericii si a cucerit lumea profanilor. In Franta si in Tarile de Jos s-a inregistrat o predilectie pentru cartile in miniatura. Scoala franco-flamanda, de exemplu, a excelat in editarea cartilor de rugaciuni, care contineau rugaciunile pentru fiecare ora din zi. Cu miniaturistul francez Jean Fouquet, ilustratia a devenit parte integranta a operei scrise, abandonind statutul de simplu element exterior ce contribuia la ornamentatie. 
Cu toate progresele realizate, costul muncii copistilor si al pergamentului facea, totusi, ca utilizarea cartii sa ramina apanajul elitei cultivate si bogate. Raspindirea manuscriselor pe hirtie, care s-a generalizat in Europa intre secolele al XII-lea si al XVI-lea, a permis rezolvarea treptata a cererii tot mai mari de carte, rezultate din ascensiunea sociala si economica a burgheziei. Aceasta schimbare decisiva a fost insotita de o renastere generala a culturii si precedat revolutia pe care avea sa o aduca imprimeria. 
Incunabulul 
In secolul al XV-lea, inventia lui Gutenberg si a asociatilor sai, caracterul mobil mulat in aliaj, a revolutionat istoria cartii. Extinderea imprimeriei a antrenat, la rindul sau, disparitia progresiva a copierii manuscriselor. 
Se numesc incunabule cartile imprimate intre 1450 si 1500. Printre ele figureaza Biblia la 42 de linii a lui Gutenberg (1455) si Psaltirea lui Faust si Schoffer (1457). Noile carti, ce rivalizau in frumusete cu manuscrisele, au inceput sa fie dotate si cu imagini imprimate in text. Acesta a fost, de altfel, debutul gravurii in lemn, care l-a avut in prim plan pe germanul Albrecht Pfister, editorul primei carti germane imprimate. Evolutia inregistrata in domeniul cartilor a fost insotita de o revolutie a caracterelor tipografice. Acum au aparut tipul "roman drept" in Italia, tipul "gotic" in Germania, tipul "italic apasat", creat de Alde Manuce, la Venetia, in 1500. 
Secolul al XVI-lea 
In acest secol, cartea a avut unii dintre cei mai credinciosi servitori din intreaga sa istorie. La Venetia, Alde Manuce a inceput sa editeze micute colectii clasice legate in carton. marele colectionar francez Jean Grolier s-a aplecat asupra legaturilor de lux, in timp ce in Germania gravura a atins apogeul cu operele pictorului Albrecht Durer. Tot in aceasta perioada, tirgurile de carte, in special cele de la Frankfurt si Leipzig, au dat un puternic impuls comertului cu carti, in timp ce tulburarile din timpul Reformei lui Luther au pus in lumina forta reprezentata de carte in lupta de idei. In 1537, un fapt capital s-a produs si in Franta: Filip I a instaurat un depozit legal obligatoriu prin care toate imprimeriile franceze trebuiau sa trimita Bibliotecii regale cite un exemplar din toate colectiile imprimate. 
Secolele al XVII-lea si al XVIII-lea 
Secolul al XVII-lea (considerat clasic in privinta editarii cartilor) a fost dominat de familia olandeza Elsevir, care a raspindit formatul de carte mic, gen Biblioteca pentru toti, usor de citit si la un pret acceptabil. In acelasi timp, statul, in aproape toate tarile europene, a continuat sa se intereseze de carti. In Franta, Richelieu a creat in 1640 Imprimeria regala. De asemenea, au aparut si primele biblioteci publice in Franta si in Germania, dar, din nefericire, cartea a ramas in continuare apanajul aristocratiei si al burgheziei in formare. 
Primele intreprinderi de vulgarizare (raspindire) literara au aparut in secolul al XVIII-lea. In Anglia, secta metodista a lui John Wesley a inceput sa difuzeze carti edificatoare, la preturi reduse. In Franta, enciclopedistii au inceput sa difuzeze marelui public, prin intermediul cartilor, ideile revolutionarilor de la 1789. Aceasta extindere a lecturii si efervescenta intelectuala pe care a stirnit-o a fost sustinuta de o serie de inventii tehnice, care au anuntat era industriala (stereotipia, litografia). 
In paralel cu aceste transformari, a fost creata si o organizatie a comertului de carte si a librarilor. Lupta impotriva reproducerilor contrafacute, manifestata destul de ambiguu pina atunci, a atins cotele sale maxime in 1791, atunci cind, in Germania, s-a instaurat protectia drepturilor de autor. Tot in Germania, la Leipzig, a fost infiintata si prima bursa de carti din lume. 
Secolul al XIX-lea 
Incepind din 1850, cartea a devenit un produs industrial, gratie in special a utilizarii procedeelor fotomecanice (fotogravura) si a inventarii unor masini noi (presa rotativa). Gratie cresterii tirajului, productia mondiala de carti s-a multiplicat: de la 30.000 – 35.000 de editii in secolul al XV-lea si 200.000 in secolul al XVI-lea s-a ajuns la 8 milioane de editii in secolul al XIX-lea. Tehnicile heliogravurii si offset-ului au facut posibila reproducerea simultana a textului, a imaginii si a culorii, fapt care a dus la imbunatatirea substantiala a aspectului unei carti. 
Toate aceste transformari s-au facut, insa, in detrimentul esteticii, dupa cum au afirmat unii cunoscatori. La sfirsitul secolului al XIX-lea, britanicul William Morris, de exemplu, a preconizat o reintoarcere la stilul medieval si renascentist, fapt care bineinteles ca nu s-a intimplat. Ba, mai mult, noile tehnici au permis artistilor (ilustratori, gravori) sa-si puna mai bine in valoare opera. 
Tot in secolul al XIX-lea s-a produs si rationalizarea comertului de carte. In 1886, Conventia internationala de la Berna a facut ca protectia drepturilor de autor sa devina efectiva, in timp ce bursa de la Leipzig a continuat sa prezideze organizarea librarilor si a comertului cu carte, mijlocind intilnirea dintre editori si vinzatori. 
Zilele noastre 
Ultima mare mutare in domeniul cartilor s-a produs in secolul al XX-lea, in relatie directa cu progresele tehnicii, cu o serie de factori politici, economici, ideologici si culturali, si a constat in nasterea si difuzarea "cartii de masa". Adica a cartii pentru marele public, accesibila din punct de vedere financiar oricarui om. 
In ceea ce priveste viitorul cartilor, lucrurile sint deocamdata incerte, dar nu putini sint cei care estimeaza ca in cel mult 10 ani cartea nu se va mai edita pe hirtie, ci pe CD-uri si va fi citita numai la calculator. Aceasta daca nu se vor inventa intre timp niste "cititoare de carti electronice" care sa poata fi folosite si in pat, in fotoliu sau in alte parti, in care calculatorul este mai greu de folosit! 
Robert Ferent

O carte este singurul loc in care putem examina un gand fara sa il distrungem sau putem explora o idee fara sa ne fie teama de nimic.                                        Foarte frumos.

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->