Zile de naştere

    Globul pamantesc este un fel de laborator chimic urias care este in functiune de foarte mult timp.In el au aparut in diferite etape conditii pentru desfasurarea celor mai variate reactii.

   Cuvantul "chimie" provine de la grecescul "chymeia" care insemna topirea metalelor.

   Se presupune ca la inceputul sec II , in Alexandria a luat nastere chimia.

Arabii sunt cei care au dat numele alchimiei –“arta a transformarii substantelor” . Ei au adaugat prefixul “al” la cuvantul egiptean Kimia.

 In secolele XII-XIV eforturile alchimistilor arabi sunt continuate de alchimistii europeni . In laboratoarele lor tainice pline de fum si emanatii ciudate , acestia faceau experimente in dorinta de a obtine aur din metale simple cu ajutorul “pietrei filozofale” , sau de a obtine elixirul vietii.

 Oamenii ajunsesera sa cunoasca o multime de compusi chimici.Ei invatasera sa fabrice sticla , utilizau praful de pusca , bateau monezi , turnau zei din bronz si obtineau coloranti care si-au pastrat prospetimea in ciuda timpului care distruge totul.

Sec XVII este secolul chimiei experimentale.Se inventeaza aparate si instrumente de laborator , se foloseste balanta pentru determinarea greutatii substantelor , se descopera noi elemente chimice , spiritul de observatie se ascute si rabdarea este pusa la grea incercare in timpul experimentelor ingenioase pe care chimistii le fac in laboratoare rudimentare .Aceasta a fost primavara furtunoasa a analizei chimice . Ea a ajutat sa fie cunoscute si precis caracterizate din punct de vedere cantitativ elementele chimice.Trebuie precizat ca este meritul alchimistilor de a fi introdus metoda de lucru numita experiment cu ajutorul careia au obtinut substante noi cum ar fi : alcoolul , acidul azotic , unele saruri . Abia odata cu Paracelsus(1493-1541)alchimia s-a despartit definitiv  in doua directii : una a sarlatanilor care ducea la ridicol si temnita si alta a ganditorilor cu minti clare si ascutite care prin munca perseverenta , pusa in slujba adevarului care duce la progres.

 Din alchimie s-a nascut chimia . Catre sfarsitul sec al XIX-lea chimia devenea o stiinta  in adevaratul sens al cuvantului.Totusi , acum 200 de ani , nimeni nu putea banui ce rol va juca aceasta in viata societatii actuale.

 

Vizualizări: 651

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Definiţii ale chimiei


Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, definiţia chimiei este următoarea:


Ştiinţă care studiază compoziţia, structura şi proprietăţile substanţelor, transformărilor lor prin regruparea atomilor componenţi, precum şi combinaţiile noi ale substanţelor rezultate în urma acestor transformări.” — Dicţionarul Explicativ al Limbii Române


Definiţia generală a chimiei (cea acceptată în mod implicit de marele public) s-a schimbat de-a lungul timpului, pe măsură ce noi ramuri au fost incluse în studiul chimiei.

Alchimia (330) - studiul compoziţiei apelor, mişcărilor, creşterii, încorporării, respingerii, desenului sufletului din trupuri şi al împreunării sufletelor cu trupurile. (Zosimos)

Chimia (1661) - subiectul principiilor materiale ale corpurilor mixte. (Boyle)

Chimia (1663) - o artă ştiinţifică prin care cineva învaţă cum să dizolve corpuri, cum să reprezinte diversele substanţe din compoziţia lor, cum să împreuneze din nou substanţele între ele şi cum să le aducă la un grad de perfecţiune mai mare.(Christopher Glaser)

Chimia (1730) - arta împărţirii corpurilor mixte, compuse şi agregate în elementele principale ale lor şi a compunerii acestui fel de corpuri din elementele lor principale. (Stahl)

Chimia (1837) - ştiinţa care se ocupă cu legile şi efectele forţelor moleculare. (Dumas)

Chimia (1947) - ştiinţa substanţelor: a structurii, proprietăţilor şi reacţiilor care le schimbă în alte substanţe. (Pauling)

Chimia (1998) - studiul materiei şi a schimbărilor prin care trece. (Raymond Chang).

MULTUMESC PENTRU COMPLETARI....EU NU AM VRUT SA INTRU CHIAR ASA IN AMANUNTE...MI-ERA TEAMA CA NU O SA INTELEGETI TERMINOLOGIA,DAR...OBSERV CA,HMMMM...M-AM INSELAT...SI MA BUCURA FAPTUL CA PRICEPETI NOTIUNI MAI MULT DECAT ELEMENTARE DESPRE ACEASTA STIINTA EXTRAORDINARA:CHIMIA...
Chimia este stiinta, avand ca obiect studierea substantelor si a transformatorilor lor. Este definita si ca stiinta despre atomi (elemente chimice) si combinatiile lor, deoarece studiaza procesele de transformare a substantelor dintr-una in alta prin regruparea atomilor si modificarea legaturilor dintre atomi. Chimia are stranse legaturi cu alte stiinte, dintre care in primul rand cu fizica precum si cu biologia (biochimia) si cu geologia (geochimia) etc.Domeniul chimiei se imparte in: chimia anorganica, chimia anorganica si chimia fizica. Chimia anorganica studiaza proprietatile fizice si chimice ale elementelor si combinatiilor lor (in afara de compusii carbonului studiati de chimia organica), precum si legile generale ale combinarii chimice. Chimia organica studiaza combinatiile carbonului cu cateva elemente ( hidrogen, oxigen, azot, sulf, halogen etc.). Denumiarea de chimie organica provine din conceptia gresita care a dominat pana la inceputul sec. al XIX-lea, potrivit careia substantele organice nu ar putea proveni decat din organismele vii. Sintetizarea substantelor organice din substante minerale ( realizata pt. Prima oara de Wohler in 1828 prin sintetizarea ureii din substante tipic anorganice) a spulberat aceasta conceptie gresita si a dovedit inca o data uniatea materiala, indestuctibila a lumii.Studiul nucleului atomic a permis sinteza unor noi elemente (transuraniene) si a numerosi izotopi ai celorlalte elemente, formand o alta ramura, chimia nucleara.In prezent exista o puternica industrie chimica, productoare de imense cantitati de materii prime pentru celelalte industrii si pentru agricultura, da materiale capabile sa inlocuiasca materialele clasice ( metale, materiale de constructie, lemn, etc.), in legatura cu care apare si se dezvolta o alta ramura a chimie, chimia tehnologica.Aceasta studiaza procesele chimice-industriale si metodele de fabricatie cele mai potrivite pentru transformarea materiilor prime din natura in mijloace de productie si de consum. De asemenea, se dezvolta in prezent chimia macromoleculara, care studiaza substante ca celuloza, amidonul, proteinele, enzimele, cauciucul natural, polimerii sintetici (fibrele sintetice, materialele plastice, cauciucul sintetic) etc, formate din macromolecule. In romania, primele cercetari de chimie au fost facute in vederea cunoasterii si valorficarii bogatiilor naturale: ape minerale, petrolul, carbunii, sarea, productia agricola. Ulterior s-a dezvoltat cecetarea originala si in alte domenii ale chimiai. Contributii insemnate au adus prin lucrarile lor cercetatorii romani in domeniul chimiei anorganice si analitice (Gh. Spacu, R. Certanescu), al chimiei oragnice ( I. Tanasescu, A. Ostrogovici, C. V. Gheorghiu, St. Minovici, N. Maxim) si al chimiei fizice ( G. G. Longinescu, P. Bogdan, R. Certanescu).Cercetarea in domeniul chimiei pana la preluarea puterii de catre clasa muncitoare s-a dezvoltat numai in cadrul institutelor de invatamant superior. In anii puterii populare, prin infiintarea a numeroare institute de cercetari ale Academiei R.P.R si de ale departamentelor, dezvoltarea cercetarii a luat o amploare necunoscuta in trecut. A fost creata o puternica industrie chimica cu ajutorul careia se valorifica, la un nivel superior, materiile prime din tara noastra. Prin chimizarea materiilor prime existente in tara (petrol, gaz metan, carbune, sare, lemn etc.) se obtin cele mai variate produse, necesare diverselor ramuri industriale (mase plastice, fibre sintetice, cauciuc sintetic, coloranti, detergenti, medicamente etc.) si agriculturii (ingrasaminte, antidaunatori etc.)Marile cobinate chimice de la Govora, Navodari, Borzesti, Savinesti, Roznov, Orasul Victoria, Fagaras, etc. Sunt o imagine graitoare a dezvoltarii industriei noastre chimice in ultimii 15 ani. Sarcinile de viitor in acest domeniu vor face ca industriei noastre chimice sa-i revina un loc de prim ordin in dezvoltarea economiei nationale a Romaniei.
In sec XVIII-XIX chimia anorganica a fost marginalizata din cauza aparitiei si dezvoltarii chimiei organice cu multiplele ei aplicatii in industrie , medicina , cosmetica trebuiesc mentionate cateva din realizarile acesteia care au influentat avolutia chimei :

-1756-Lomonosov descopera “Legea conservarii masei”

-1766 Henry Cavendisti descopera hidrogenul

-1774-Priestly descopera oxigenul si amoniacul, Berzelius descopera siliciul , seleniul , technitiul , titanul

-Henry Becquerel-descopera radioactivitatea

-Piere si Marie Curie – descopera Ra,plutoniu

Amoniacul este folosit in aceasta perioada la fabricarea sodei , acidului azotic si ingrasimntelor , a exploziilor , apoi a fibrelor sintetice , a maselor plastice , la producerea cauciucului , rafinarea petrolului si prelucrarea mercurului.

In 1847 chimistul Italian Sobrero descopera nitroglicerina.

In 1866 Alfred Nobel realizeaza dinamita inaugurand producerea exploziilor , de pe urma carora a castigat o avere imensa din care incepand cu anul 1900 , fundatia care-I poarta numele , acorda in fiecare an cunoscutele premii Nobel pentru medicina , chimie , fizica , literatura , pace in valoare de 75 000 $ fiecare.

In 1882 cu ajutorul colorantului albastru de metilen , Robert Koch descopera agentul patologic al tuberculozei , bacilul Koch . Mai tarziu cu ajutorul colorantilor au fost descoperiti si alti microbi.

Un loc aparte in randul savantilor renumiti il ocupa Dimitri Mendeleev . Numele sau este purtat de elementul 101 , dar si de intregul sistem periodic , el fiind descoperitorul legii periodicitatii . Mendeleev a grupat elementele in functie de asemanarea chimica . Au rezultat 19 grupe , care au fost dispuse una langa alta si in fiecare erau asezate elemente in ordine cresterii greutatilor atomice.
Frumuseţea intelectuală a unei femei cu renume de savant

Ne întrebăm uneori ce era lumea de azi, dacă nu existau şi femeile? Unele nu vor putea fi uitate graţie faptelor care şi-au pus amprenta asupra existenţei noastre şi au uimit lumea de ieri şi de azi. Manifestându-se în toată plenitudinea lor,
frumuseţea sentimentală s-a împletit de cele mai multe ori cu frumuseţea intelectuală. Fără contribuţia lor directă sau
indirectă la evenimentele marcante ale istoriei lumii, existenţa noastră ar fi fost, cu siguranţă,mai săracă. Dacă urmărim firul istoriei, vom găsi, în mod cert, numele unor femei care au
devenit adevărate modele în viaţa noastră. Unele au şocat prin comportamentul lor, altele s-au implicat în viaţa politică, culturală, artistică, şi nu în ultimul rând în ştiinţă.
Pentru mine, ca profesor de fizică, cu siguranţă un loc aparte îl ocupă acei oameni care au adus reale contribuţii la dezvoltarea ştiinţei, îndeosebi a fizicii. Astăzi, în mod deosebit, gândul mi se îndreaptă spre fiinţa care a ştiut de-a lungul anilor să îmbine activitatea de dascăl cu cea de cercetător. E vorba de una din puţinele femei – oameni de ştiinţă – şi anume MARIE CURIE, pe numele adevărat Maria Sklodowska. Voi încerca să
scot în evidenţă calităţile acestei personalităţi care şi-a dedicat întreaga viaţă muncii de cercetare în domeniul fizicii şi chimiei, discipline considerate de majoritatea oamenilor mai
greu accesibile.
Marie Curie s-a născut în 7 noiembrie 1867, la Varşovia, în Polonia, într-o familie de profesori, care i-au insuflat dragostea pentru învăţătură. Studiul va constitui un refugiu pentru marea savantă când viaţa o pune la grea încercare prin moartea surorii şi a mamei.
Datorită inteligenţei sclipitoare cu care a fost dotată, datorită notelor maxime pe care le obţinea, a fost acceptată la o universitate pariziană, la Sorbona. Trebuie menţionat că
în vremea aceea, Polonia fiind o ţară anexată Rusiei, accesul femeilor la universitate era interzis. La Sorbona însă, a obţinut licenţa în fizică şi un an mai târziu în matematică.
S-a căsătorit cu Pierre Curie, cercetător şi profesor la Sorbona. Împreună, încep cercetările în domeniul radioactivităţii, alături de fizicianul Henri Becquerel. Anul 1903 îi aduce Mariei Curie satisfacţii pe măsura eforturilor depuse. Îşi susţine teza de doctorat şi câteva luni mai târziu i se atribuie Premiul Nobel pentru Fizică (jumătate lui Henri Becquerel şi jumătate soţilor Curie). Această distincţie a fost acordată pentru descoperirile în domeniul radioactivităţii – descoperirea celor două elemente radioactive – radiu şi poloniu, ultimul numit după ţara ei de origine. Astfel, Marie Curie devine prima femeie care primeşte Premiul Nobel.
Viaţa o supune la o nouă încercare, când soţul ei, Pierre, moare într-un accident.
Îşi regăseşte refugiul în munca din laborator, continuându-şi viaţa profesională. Astfel, devine prima femeie profesor la universitate – „profesor titular” la Sorbona, predând singurul curs de radioactivitate din lume. Radioactivitatea era în acele vremuri o ştiinţă nouă, ale cărei efecte nocive nu erau cunoscute pe deplin sau erau ignorate în scop ştiinţific. Totuşi, radioactivitatea şi radiologia au permis în general progrese ştiinţifice impresionante, mai ales în domeniul medicinei. Ca o încununare a activităţii sale, în plină glorie, este aleasă membră a numeroase academii străine.
Anul 1911, aduce în prim plan cel de-al doilea Premiu Nobel pentru Marie Curie, de data acesta în chimie, pentru prepararea radiului pur. Este singurul laureat care a fost
distins de două ori cu această înaltă recompensă ştiinţifică.
Fiind expusă zeci de ani radiaţiilor, corpul ei a resimţit efectele. Astfel, la 67 de ani, se stinge din viaţă, datorită unei boli a măduvei osoase.
Activitatea ei a fost continuată de una dintre fiicele sale, Irene, care împreună cu soţul Frederic, a continuat munca părinţilor, descoperind împreună radiaţiile artificiale pentru care au primit Premiul Nobel. Putem spune că, adeseori, activitatea părinţilor devine mândria copiilor.
Aceasta a fost Marie Curie, considerată, pe bună dreptate, un pionier în domeniul radioactivităţii. O putem caracteriza în câteva cuvinte simple, dar sugestive: INTELIGENŢĂ,
PASIUNE, PERSEVERENŢĂ.
Iată un om, o femeie, care printr-o activitate permanentă, făcută cu dăruire, a uimit o lume întreagă. Pentru tot ce a făcut o admirăm şi o respectăm. Ne înclinăm cu pioşenie în faţa amintirii ei
Foarte interesant, multumim !
COSTIN D.NENITESCU-CREATORUL SCOLII ROMANESTI DE CHIMIE ORGANICA


La 15 iulie în acest an se împlinesc 100 de ani de la nasterea marelui nostru chimist Costin D.Nenitescu si tot în aceeasi lunã, se împlinesc 41 de ani de la acea zi de 28 iulie 1970 care a dus la disparitia sa brutalã, neasteptatã si nespus de dureroasã pentru cei care i-au fost apropiati

Au trecut asadar mai bine de patru decenii de când profesorul Costin D. Nenitescu ne-a pãrãsit pentru totdeauna. Si totusi, prezenta sa este vie în constiinta celor de azi. "Nu-ti voi lãsa drept bunuri, dupa moarte, decât un nume adunat pe o carte"- spune poetul si dintr-o datã mostenirea despre care vorbeste capãtã dimensiunea unui tezaur. Si într-adevãr, ce poate fi mai valoros decât strângerea în cuvinte a unei munci de o viatã, pentru a nu lãsa sã se iroseascã ci sã foloseascã generatiilor viitoare?
Aparent este o sarcinã usoarã sã descrii viata si opera profesorului Costin Nenitescu. Este doar atât de bogatã în evenimente si realizãri de seamã! Si totusi este atât de greu sã observi si mai ales sã descrii în vorbe inefabilul care a dat atâta specificitate personalitãtii sale, fãcându-ne sã ne întrebãm ca odinioarã Shakespeare: "când oare asemeni lui veni-va altul?"
Când si-a început cariera academicã la Universitatea din Bucuresti, tânãrul asistent de numai 23 de ani Costin Nenitescu, aducea cu sine un important capital stiintific: fãcuse studii superioare de chimie la douã din cele mai renumite universitãti europene: Politehnica din Zürich si Universitatea din München; fusese unul din elevii preferati ai lui Hans Fischer, devenit încã de pe atunci celebru pentru lucrãrile sale în domeniul colorantului sângelui - hemina, lucrãri pentru care a fost distins în anul 1930 cu premiul Nobel.
Dar marea înclinatie spre originalitate a viitorului savant este o trãsãturã de caracter ce poate fi regãsitã încã mai de timpuriu, la tânãrul de numai 16-17 ani care nota într-un caiet în anii 1917-1919: "Notitele din acest caiet nu vor fi propriu zis un jurnal, nu voi scrie zilnic si nici nu voi povesti toate întâmplãrile din viata mea. Voi scrie numai despre ceea ce mã preocupã si nu mã voi conduce dupã nici o normã. În modul acesta voi putea sti, dupã câtiva ani, evolutia gândirii mele". Iar într-o adnotare la una din încercãrile sale literare din acea vreme, o nuvelã istoricã scrisã în 1918, spune cã "va trata acest subiect din alt punct de vedere decât Plutarh în ale sale "Vieti ale bãrbatilor ilustri". Dincolo de naivitatea specificã vârstei, aceste mãrturisiri vãdesc un spirit non-conformist, un cãutãtor asiduu al cãilor încã neumblate. Nu ne va surprinde asadar faptul cã la rândul sãu studentul Costin Nenitescu admira spiritul novator al unora din profesorii sãi. "De la Staudinger am învãtat -spune el mai târziu- cât este de util sã privesti lucrurile si din alt punct de vedere decât predecesorii tãi".
O altã calitate esentialã, vãditã de timpuriu si apoi nici o datã infirmatã pe parcursul întregii sale vieti, a celui ce a devenit profesorul si academicianul Costin Nenitescu, a fost temeinicia si dârzenia cu care ducea la bun sfârsit lucrãrile începute, obiectivele fixate. Este o calitate dobânditã, probabil, atât prin mostenirea ereditarã de la tatãl sãu Dimitrie Nenitescu, cât si prin educatia austerã, dar principialã, din familie sau din scoala lui Hans Fischer.
Despre tatãl sãu, doctor în drept si unul din fruntasii vietii sociale a tãrii înainte de primul razboi mondial, un contemporan al sãu scria : "Simteai în el pe omul de fapte. De orice treabã se apuca o fãcea temeinic si cerea tuturor aceeasi râvnã si hotãrâre". În aceastã descriere a tatãlui, este foarte usor de recunoscut, punct cu punct, fiul. De pildã pe cel care, primind la începutul carierei sale drept loc de lucru o camerã micã de câtiva metri patrati a pornit cu entuziasm la crearea primului sãu laborator. Sau pe cel care câtiva ani mai târziu, în 1935, ocupând prin concurs catedra de Chimie Organicã de la Institutul Politehnic Bucuresti, porneste din nou întreaga muncã practic de la început : un birou elegant este transformat în laborator; se construiesc mese, se introduce gaz; organizeazã biblioteca de laborator cu revistele si cãrtile personale.
Cât despre perseverenta în munca de cercetare ? Aici crezul sãu este dominat de educatia primitã în laboratorul lui Hans Fischer :" De la profesorul meu am învãtat nu numai stiinta dar si ceva ce nu se regãseste în cãrti. Am învãtat, între altele, datoria de a îndrãzni abordarea unei probleme grele oricât de mult ar dura si oricât efort ar cere". Si într-adevãr nici o datã nu a dat înapoi în fata dificultãtilor ivite: Nu a renuntat la sinteza unui intemediar necesar, nici când aceasta cerea 12-13 faze consecutive si care, cu toatã acuratetea în tehnicile experimentale folosite, ducea la randamente globale de numai 1-2%; mai mult, când intermediarul obtinut cu atâta trudã nu a dat rezultatul scontat a avut tãria sã reia încercãrile pe alte si alte cãi.
De pe pozitia avantajoasã a unei priviri retrospective, la câteva decenii de la publicarea ei, creatia stiintificã a profesorului Nenitescu ne dezvãluie o fortã de anticipare cu totul remarcabilã. El a intuit în mod genial unele din cele mai importante directii pe care se va dezvolta chimia organicã si a adus contributii de bazã la întemeierea acestora.
Cum este firesc, aceastã vastã si importantã muncã stiintificã s-a bucurat de o largã recunoastere în opinia publicã stiintificã internationalã. Una din dovezile în acest sens o constituie faptul cã, la cea mai importantã lucrare monograficã în acest domeniu, " Carbonium Ions", apãrutã în SUA, profesorul Nenitescu a fost invitat sã contribuie cu douã mari capitole. Între acestea si cel introductiv, în semn de recunoastere a unor prioritãti în timp ale scolii românesti. În nota editorialã, la aparitia volumului III din aceastã lucrare se spune: "De la publicarea volumului II în 1970, trei dintre cei care au adus contributii majore la chimia modernã a ionilor de carboniu, profesorii Sir Cristopher Ingold, Costin Nenitescu si Saul Winstein, au decedat. Tuturor ne vor lipsi. Opera lor va continua, totusi, sã ghideze generatiile viitoare". Locul pe care savantul român îl ocupã în circuitul universal al stiintei este astfel încã o datã fixat.
În loc de concluzie la o trecere în revistã atât de sumarã a operei stiintifice a savantului, voi cita câteva cuvinte pline de sens dintr-o notã biograficã a cãrei importantã este cu atât mai mare, cu cât vine din partea unuia din marii chimisti contemporani, Rolf Huisgen: "Costin Nenitescu, ca si Hans Fischer, apartine marilor arhitecti ai chimiei organice".

Aceste cuvinte spun foarte mult despre prestigiul stiintific al savantului. Un prestigiu confirmat de alegerea sa ca membru al Academiei Române precum si a numeroase academii stiintifice din strãinãtate ca si de acordarea, în 1970, a medaliei "A.W.von Hofman" una dintre cele mai prestigioase distinctii stiintifice din lume.

Dar personalitatea sa nu poate fi disociatã de calitatea sa de profesor, de om de învãtãmânt. Mai mult, s-ar putea spune chiar cã acesta este aspectul cel mai reprezentativ ca si cel mai bogat în consecinte al vietii sale. El însusi s-a considerat întâi profesor iar studentii i-au rãspuns cu aceeasi dragoste numindu-l "Magistrul" lor.

Pentru ca tinerii de astãzi sã înteleagã mai usor interesul generatiilor din trecut, al celor peste 40 de promotii de studenti care asteptau cu realã emotie lectiile "Magistrului", voi încerca un rãspuns cu mintea si inima studentului de atunci.

Chiar simpla sa aparitie era impunãtoare: înalt, cu frunte înaltã, nas acvilin, cu profil caracteristic, avea o privire pãtrunzãtoare, plinã de inteligentã. Figura oglindea complexitatea sufletului, iar mobilitatea expresiei reflecta un temperament vulcanic. Era apoi cuvântul, de o frumusete aparte, deosebitã, izvorâtã nu din metafore, nici din arta oratoriei, ci dintr-o perfectã îngemãnare a ideilor, din firul limpede care ducea spre dezlegarea enigmelor, spre descoperire. Aveam un reconfortant sentiment de certitudine dat de constiinta faptului cã ne aflam la izvorul primar, sigur, nepoluat de preluãri ce i-ar fi putut vicia calitatea. Eram si mândri de faptul cã idei stiintifice fundamentale intrate deja în patrimonial chimiei si care, desigur, erau studiate pe meridiane oricât de îndepãrtate, în orice universitate din lume, îsi aveau sorgintea în laboratorul alãturat, iar nouã ne erau transmise de însusi descoperitorul lor. Era asa pentru cã profesorul nostru a fost întreaga viatã credincios ideii cã pentru a fi eficient în transmiterea stiintei trebuia sã ai si vocatia de a o îmbogãti. Dar dacã generatia de azi si cele viitoare nu vor mai putea niciodatã sã se bucure de astfel de trãiri, nu este mai putin adevãrat cã au si ele posibilitatea de a cunoaste direct o parte din stiinta profesorului Nenitescu. Acea parte care a fost pentru totdeauna pãstratã de filele cãrtilor sale. Constient de importanta existentei unor tratate universitare moderne, care sã dea tineretului posibilitatea unui studiu temeinic al chimiei, Costin Nenitescu a scris încã în 1928 prima editie a cãrtii de chimie organicã. O carte care de atunci este nelipsitã din mâna tuturor celor ce studiazã chimia; o carte care a deschis pasiuni pentru chimia organicã; o carte care a fãcut ca tinerii români sã se situeze în frunte în competitiile stiintifice internationale; o carte care rãspândind cunostinte în rândul rãspânditorilor de cunostinte a dus la o crestere exponentialã a interesului pentru chimia organicã. Cartea a rãmas de peste 40 de ani principalul ghid al celor ce învatã chimia organicã, pentru cã este greu ca cineva sã-si doreascã ceva mai mult de la o scriere de acest gen. Nivelul s-a pãstrat permanent actual, pentru cã la fiecare editie, din cele opt succesive de pânã acum, cartea a fost mereu întineritã; ultimele douã editii prin grija regretatei acad. prof. Ecaterina Ciorãnescu-Nenitescu, sotia si colaboratoarea apropiatã a Profesorului.

Tratatul de Chimie Generalã destinat în prima sa formã studentilor Universitãtii, cãrora le-a predat acest curs în anii 1928-1935 a cãpãtat, gratie unor reeditãri succesive, o rãspândire la fel de generalã. La disparitia fulgerãtoare a Profesorului, creionul a rãmas pe o paginã din manuscrisul unei noi editii la care lucra.

Dragostea si sentimental responsabilitãtii fatã de tânãra generatie l-au fãcut pe Profesor sã scrie în perioada '65-66 cãrti de chimie pentru liceu. Savantul si profesorul universitar nu se sfia sã se adreseze celor care fãceau primii pasi pe calea chimiei. A fãcut-o cu convingerea cã realizeazã ceva important pentru tarã si pentru tineretul ei: " O fac pentru ei, pentru acest tineret român plin de entuziasm si de talent, ca sã poatã sã ocupe si el pe firmamentul chimiei universale locuri de cinste pe care le meritã".

Dacã toate aceste valori se pãstreazã azi ca si în trecut, existã însã altele care se mai pãstreazã doar în memoria trecãtoare.

Toti cei care i-au fost colaboratori îsi amintesc desigur frumusetea aparte a ceasurilor târzii din searã, la vremea când nu se mai începeau noi experiente si când rând pe rând se adunau cu totii în jurul Profesorului. Discutia aluneca atunci de la problemele de chimie la alte subiecte precum vestigii ale vechilor civilizatii, artã, muzicã, literaturã, cãci Costin Nenitescu avea o culturã umanisticã ce uimea pe toti cei ce au avut prilejul sã discute cu el. Cunostea clasicii si literatura modernã; civilizatia sumerianã, ca si cea a vechilor egipteni si mai ales vasta civilizatie cretano-greacã îi erau tot atât de familiare ca si istoria tãrii desprinsã din filele cronicilor, admira pictura impresionistã, iubea muzica, îndeosebi Bach, Mozart sau Schubert.

Celor care au trãit acele momente le-a rãmas o parte din sufletul Profesorului, chiar dacã astãzi mai pot spune doar :

" Tot mai citesc mãiastra-ti carte
Desi ti-o stiu pe dinafarã…"

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->