Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Maris Anselmo

 

 

Ați văzut vreodată un episod din serialul de televiziune  Poirot, cu David Suchet? Dacă da, atunci veți înțelege la ce mă  refer. Am un prieten belgian care pare întruchiparea uimitor de fidelă a bonomului detectiv, în ceea ce privește manierele, curtoazia,  sau pedanteria cu care se îmbracă, exceptand faptul  că e roșcat, nu brunet, și că nu poartă mustață, având tenul spân și plin de pistrui. Omul acesta nu ar intra în casa cuiva fără un cadou în mână, să zicem o sticlă de vin frumos ambalată, sau fără să se anunțe din vreme cu un telefon.   Imperturbabil și bine dispus întotdeauna,  belgianul,  monsieur  Pasquale pe numele lui – este în același timp o gazdă desăvârșită. Din motive care se vor vedea mai departe, prietenul Pasquale are 4 zile onomastice pe an, pe care își dă silința să și le serbeze pe toate. În bucătăria lui găsești cele mai rare și prețioase  mirodenii, de la șofran și curry indian la oțet balsamic, de la curcuma  și ghimbir la duca și harissa. Don Pasquale își onorează invitații cu felurile de mâncare exotice gătite de el singur, servite în vase de porțelan vechi, alături de vinurile asortate. Pe pereții micului dar elegantului salon cu mobilier Regence poți admira acuarele și uleiuri pe pânză, iar la cafea ești delectat cu sonate de Beethoven interpretate de gazdă la clavecinul veritabil, recent restaurat, din colț. Eu sunt mai degrabă atras de noncoformistul și ușor parodicul gen muzical numit gothic rock, sau rock simfonic, dar știu să apreciez și o bună bucată clasică, mai ales dacă este interpretată live.

 

 Ceea ce este uimitor este faptul ca monsieur Pasquale și-a înjghebat această mică oază cu parfum aristocratic într-un fost grajd aflat la marginea unui cătun dintr-un județ al Moldovei. Plecat din țara sa natală îndată după anii ’90, mânat de spiritul  aventurii, după ce  a făcut diferite mici afaceri cu computere și haine vechi prin răsăritul Europei,  după ce a învățat româna și greaca, a ales să-și împartă timpul între fieful său de la marginea satului,  și o insulă din Grecia, unde își petrece iernile. Într-una din aceste peregrinari ale sale, Pasquale s-a întâlnit cu  vechi-calendariștii.

 

Monsieur Pasquale nu este un cetățean religios. Amator de muzică de operă, fan al lui Mozart, cu al său Flaut fermecat,  avid de socializare, Pasquale e mai degrabă un om de lume, un umanist prin educație și caracter. Prin maniera sa elegantă, dar frustă, directă și prietenoasă, el și-a făcut nenumărați prieteni fideli, unii chiar  din rândul artiștilor, scriitorilor și pictorilor. Prin intermediul unuia dintre aceștia, pictor mi se pare, Pasquale a intrat în cercul calendariștilor. L-a dus la o mânăstire de măicuțe, unde l-au cazat o vreme, aici el a făcut ceva donații sau investiții, ca după o vreme să anunțe că se botează la ei, el fiind catolic practicant.

 

Cum au făcut de au reușit să-l determine la acest pas, nu-mi dau seama. Câtă însemnătate a pus și pune Pasquale pe religie și cult, iarăși e treaba lui. Presupun că a vrut doar să-i facă plăcere prietenului său, care probabil că l-a invitat stăruitor, mai ales în condițiile în care viața lui s-a statornicit, se pare, definitiv prin părțile ortodoxiei. Sau, de ce nu, s-a gândit și la faptul că a-ți schimba religia  e o noua provocare, o nouă aventură.  O anumită particularitate a caracterului și educației sale  avea să-i complice însă foarte mult viața în noua ipostază. Monsieur Pasquale    a trebuit să-și aleagă un nume nou la botez, și a ales, inspirat se pare de  noul său naș de botez,  numele sfinților doctori fără de arginți, botezându-se  Cozma-Damian. Ei bine, nu a trecut mult și a aflat că în calendar există două perechi diferite de sfinți cu acest nume, serbate la date diferite.

 

Dar asta nu este tot. Surpriza cea mare a venit dupa aceea, când a aflat că majoritatea prietenilor săi sunt ortodocși, e adevărat, dar țin sărbătorile după alt calendar. Și cum nu se putea să-i invite la o onomastică pe stilul vechi, a trebuit să își serbeze fiecare din cele două zile onomastice o dată pe stilul nou, o dată pe stilul vechi. Căci are  și prieteni pe stilul vechi… Trebuie să spun însă că toți prietenii săi, fără deosebire de stil, acceptă cu plăcere toate invitațiile, și pe nou și pe vechi.

 

 Și iată de ce:  amicul Pasqule îsi suflecă de patru ori pe an mânecile, își pune șorțul la brâu și se așterne la treabă.  Antreuri reci, sufleuri ușoare de praz cu sos caramel, supe-creme de ceapă cu crutoane, rulade cu ciuperci, rață cu portocale, melci cu sos de usturoi și stridii, tarte cu afine, pere trase în ciocolată,  salată tzatziki, sorbet de gutui, banane flambate și multe alte curiozități sunt preparate cu mâna lui, din ingrediente cumpărate de el din piață, și aduse la masă în platouri savant garnisite, în sunetul clavecinului bine temperat.

 

Știindu-se pe sine așa o gazdă generoasă, amicul meu nu are nici o reținere în a se invita, la rândul lui, în casele prietenilor săi. Așa se face că anul acesta,  pe la mijlocul lunii august,  primesc un telefon:

 

- Roberto  dragă, Adelaide e pe litoral, și m-am gândit ce bine s-ar potrivi  să-i facem o “soiree” la tine pe terasă. Știi ce mult îi plac Adelaidei  valurile mării, noaptea, sub lumina lunii. Mă ocup eu de tot ce este neceasar:  mâncare,  băutură și desert. În special desertul, fiindcă Adelaide se topește după înghețată. De altfel, Adelaide vine și cu Marisia, bucătăreasa ei, cred că-ți mai aduci aminte de anul trecut, de la concertul de Crăciun. Se poate?

 

Adelaide Lupașco! Nu pot să cred! Celebra soprană, cea  care a smuls aplauze pe toate marile scenele lirice ale lumii, de la  Covent Garden la Scala din Milano, să pășească pragul modestei mele căsuțe de la malul mării! Cea care a strălucit în memorabile roluri, de la oratoriul Funeral Anthelm for Queen Caroline și Requiemul lui Haydn, la Zâna dimineţii din opera „Hansel şi Gretl” de Engelbert Humperdink!

 

Sigur că-mi aduc aminte de Crăciunul anului trecut. În urmă cu un an, cu două săptămâni  înainte de  Crăciun, Pasquale mă sunase, în mod cu totul neașteptat. Știam că iarna el petrece mai mult prin  Grecia, prin cine știe care insule.

 

- Roberto dragă, ce faci, ești bine?

- Salut Pasquale, merci de întrebare, sunt bine, sănătos. Dar tu? Ești în țară?

- Da, sunt în România. Și eu sunt bine. Te-am sunat ca să-ți spun că am o invitație pentru tine, din partea prietenei mele Adelaide Lupașco. I-am vorbit despre tine, și Adelaide s-a  arătat interesată să te cunoască.

 

- Pasquale, sunt de-a dreptul copleșit!

- Adelaide are de astă dată concertul de Crăciun pe scena Operei din Brașov. Surpriza cea mare, pe care a vrut să ne-o facă tuturor, este că de curând ea și-a îmbogățit repertoriul cu piese de muzică rock. Vom putea asculta în premieră rock simfonic cu o orchestră de cincizeci de instrumentiști, ceva cu totul special, într-o ambianță medievală, gotică. Cum te știam fan al acestui stil muzical, m-am gândit imediat la tine și am rugat-o pe Adelaide să-ți facă și ție o invitație.

- Pasquale, m-ai lovit exact in punctual meu  sensibil! Știi bine că mă dau în vânt după acest gen muzical, și aș fi dispus la oricâte sacrificii pentru a participa la concertele  unor trupe ca  Nightwish sau  Haggard. Nu prea am avut însă din păcate prea multe asemenea ocazii, aceste formații foarte rar vin pe la noi.

 

- Întocmai. Însă Adelaide este cu mult mai presus decât formațiile pe care le-ai enumerat. Singurul impediment, dacă ar fi să existe vreunul,  ar fi distanța prea mare dintre Constanța și Brașov. Va trebui să înnoptăm pe undeva. M-am gândit însă la toate: am aranjat să ne cazăm la hanul Anselmo.  Ai să vezi, e vorba de  un fost castel medieval renovat și transformat recent in pensiune turistică. Se află în inima Carpaților, la Oituz, și este proprietatea unei prietene de-a Adelaidei, Marisia Anselmo. Ai s-o cunoști, și  sunt convins că o să-ti placă mult de ea.

 

La data și la ora stabilită mașina lui Pasquale, un Mercedes off-road grena,  opri în fața casei mele. Cu   un mic  bagaj în mână, constând în câteva lucruri de schimb, pajama și periuță de dinți, urcai pe locul din dreapta șoferului, și, din vorbă în vorbă, nici nu simții cum trece timpul. Curând ațipii, legănat ușor pe linia melodică a unor sonate renascentiste,  magistral interpretate  de Adelaide Lupașco. Nu știu cât timp poate să se  fi scurs de la aria din “La serva padrona”  de Pergolesi, ultima care îmi răsuna încă în minte, și pe acordurile căreia pesemne că am adormit, când don Pasquale mă trezi.

- Am ajuns, Roberto, îmi pare rău că trebuie să te trezesc. Dar poate că o cină caldă și un pat moale vor compensa “dizagrementul”.

- Ah, déjà?!

Când coborârăm din mașină constatai în mod brutal că suntem la munte, și încă în miezul lui decembrie. Mă avântai în viscolul care  îmi înțepa obrajii cu ace fine de gheață, scuturate de pe crengile brazilor din jur,  având neîntrerupt  ochii țință la  ferestrele castelului, din care se revărsa o lumină caldă, îmbietoare.   Din salonul de la parter se auzea o muzică de petrecere din folclorul local, un csardasz presupun. Cum aveam să aflu în curând, era un obicei ca sătenii să se adune la motel în nopțile de sâmbătă spre duminică și să petreacă până aproape de ivirea zorilor.

- Marisia, bine te-am găsit! Zise Pasquale. Ți-l prezint pe bunul meu prieten Roberto, sper că ai rezervat o cameră dublă pentru noi, altfel va trebui să dormim astă seară afară în mașină, ceea ce nu e prea grozav!

- Mai am o cameră din fericire, zise patroana. S-a nimerit să fie o nuntă în noaptea asta, așa că mai am doar  camera de deasupra salonului cel mare. Dacă o să vă deranjeze prea tare muzica, îmi cer iertare, dar altceva mai bun nu am la ora asta.

- Nu face nimic, doamnă… zisei, cu gândul la castronul de gulaș  cu sos de paprika și la așternuturile calde. Îmi pare bine, Robert mă numesc.

-  Și mie. Marisia  Anselmo e numele meu. Ne-am strâns mâinile, clipă în care am simțit o căldură plăcută, moleșitoare, cum mă inundă de la tălpile picioarelor și până în vârfurile urechilor aproape degerate de la viscol. Semn bun, gândii, gazda e primitoare. Am despachetat cele câteva lucruri în cameră și am coborât nerăbdători în restaurant, pentru cină. Într-adevăr, trei sferturi din local erau ocupate de un grup compact de petrecăreți, care cântau și se legănau cu halbele ridicate pe ritmurile orchestrei, în limba lor. Am ocupat o masă mai la o  parte, cu vedere la meseni și la orchestră și am făcut comanda.

- Șă știi că Marisia e o bucătăreasă excelentă, zise Pasquale. Rareori am mâncat un gulaș și-o saramură de păstrăv mai bune ca la ea.

- Nu mă îndoiesc, zisei. Îmi plac unguroaicele blonde cu ochii verzi-albaștri, cu șorțuleț alb și poale garnisite cu dantelă. Și da, Marisia arăta exact ca în imaginile publicitare pentru paprika: cosițe blonde ca aurul, ochi de smarald, fustiță albă cloche,  cu șorțuleț și pieptar înflorat. Îmi aduc și acum aminte că m-am simțit ca străbătut de un curent electric în clipa în care ne-am încrucișat privirile.

- M-a curentat, zisei. Are ochi pătrunzători.

- E o fată care a trecut prin multe în viață, să știi. Soțul ei a divorțat de ea și  a lăsat-o cu un copil mic de șapte ani. Acum se chinuie cu pensiunea asta, care nu prea îi aduce cine știe ce venituri. Se gândește să o vândă, că are credite mari neplătite la bancă.

- Criza asta, ce să-i faci! La toți ne este greu.

Pahar după pahar de vin roșu abia răzbătură să stingă dogoarea gulashului picant. În cele din urmă, Marisia veni și se așeză la masa noastră. Am remarcat doar zâmbetul ei profesional, căci nu mai puteam face față niciunei conversații, așa eram de amețit. Mă privea fix, cu ochii ei albaștri-verzui ca marea, limpede  sclipind pe obrazul luminos și nu înțelegeam ce vrea să-mi spună.

- Vorbim mai târziu… vorbim mai târziu… bâiguii,  cu capul căzut în piept de somn. Cred că Pasquale m-a urcat scările în cameră susținut pe după umeri, căci m-am trezit după un timp în pat. O căldură nefirească, dar plăcută și încă suportabilă mă învăluia.

Nu știu cât am zăcut așa în letargie; de  undeva de prin pereți răzbăteau atenuat și intermitent alămurile orchestrei și lălăiturile mesenilor, iar din patul celălalt  se auzeau încet sforăiturile lui Pasquale. În această stare la marginea dintre somn și trezire am văzut instantaneu chipul Marisiei aplecat deasupra mea, fixându-mă cu ochii ei de linx. Am tresărit în pat și am dat să mă ridic în capul oaselor, dar ea mi-a pus degetul pe buze. Și-a deschis gura și a vrut să zică ceva, ba chiar aș putea să jur că a zis ceva, dar nici un sunet nu a ajuns până la mine. Am făcut ochii mari.

- Ce vrei să spui? Nu înțelege ce zici.

M-a apucat de mână și m-a tras ușor afară din pat. Nu-mi explic nici acum fenomenul fizic care s-a petrecut, dar smulgerea mea din pat a fost exact cum ai desprinde un  magnet de ușa frigiderului. Eu știu că n-am depus nici un efort, dar în clipa următoare eram în picioare lângă ea. Așa în pajama și cu picioarele goale cum eram, m-a târât după ea afară din cameră, apoi pe scări in jos.  În lobby-ul de la parter se opri în fața ușii de la intrare, scoase o cheie din buzunar și o răsuci în broască. Curentul puternic de aer care se iscă aproape că dădu ușa de perete. Pășirăm cu precauție afară pe treptele de piatră ale terasei.  Picioarele mi se afundau în stratul de zăpadă care măsura pe puțin 10-15 centimetri, dar senzație de frig nu simțeam absolut deloc. Visez, îmi zic. Marisia  mergea cu-n pas înaintea mea, grăbit, paradoxal fără să lase  urme întipărite  în zăpadă,  neîncetat ținându-mă de mână. Aproape că alergam, de la un timp. O luarăm în sus pe culmea despădurită din spatele castelului, și pe măsură ce ne depărtam  simțeam cum mă desprind și eu din ce în ce mai mult de sol. Picioarele ei nu mai atingeau de mult  zăpada, pluteam, zburam, din ce în ce mai iute. În câteva secunde eram deasupra brazilor cu cetina acoperită de omăt. Luna plină sticlea ca ochiul unui tău în vârf de munte, scăldând întreaga scenografie alpină în mercur strălucitor. Ce vis senzațional, îmi zic, aș vrea să nu se mai sfârșească. Ah, dacă aș avea acum o cameră de filmat, să pot arăta și altora tot ce-am văzut  eu!

Zburam ca două săgeți îngemănate, cred că depășisem deja viteza sunetului, după repeziciunea cu care peisajul se mistuia sub noi. În mod cu totul curios, geografia locurilor  respecta întocmai aspectul pe care m-aș fi așteptat să-l văd  în realitate. După ce crestele cele mai înalte ale Carpaților Orientali  fură lăsate în urmă, Podișul transilvan se întinse sub noi ca o  enormă tipsie ușor vălurită.  Acolo jos trebuie să fie, desigur, Târgu Secuiesc. Alături, ca la o arncătură de băț, nu poate fi decât Sfântu Gheorghe, căci pe lângă el, ceea ce se vede șerpuind albastru este Oltul. În zare, spuzind aprins sub linia orizontului către care ne îndreptam fulgerător, desigur e Brașovul. Ce feerie!

Nu cred să fi trecut mai mult de un sfert de oră, după percepția asupra timpului pe care o păstram  atunci, când am ajuns într-adevăr în Brașov. Încetinirăm deasupra unei clădiri din centru, din câte îmi aduc aminte era hotelul Aro Palace. Ne-am apropiat de una din ferestre,  care se dădu subit în lături la apropierea noastră și am aterizat în picioare înăuntrul camerei, pe covor. În  patul dublu  cineva dormea adânc, o femeie cu părul bogat și  negru,  strălucitor, acoperindu-i fața. La pieptul ei zării o mare gemă verde, un smarald cât globul ocular de mare, montat într-o diademă stelată de platină cu douăsprezece colțuri. Nu știu cum am numărat colțurile, dar am știut instantaneu că  douăsprezece sunt. Bijuteria aceea era legată în jurul gâtului femeii cu un lănțișor argintiu. Ne-am apropiat ușor de pat. Femeia suspină și voi să se întoarcă cu spatele la noi.  În clipa aceea   Marisia  făcu un gest neașteptat: întinse  subit mâna dreaptă către medalion, vrând să i-l smulgă,  dar  degetele ei neputincioase ca un abur   pătrunseră  în carnea femeii adormite, fără s-o rănească însă, aparent. Gestul ei, deși  halucinant,  mi se păru atunci firesc și natural, căci așa-i în vise. Marisia își duse apoi mâna către mine, și, ca și când ar fi furat  de-adevăratelea   medalionul, schiță intenția  de a mi-l strecura  în buzunarul de la piept al pijamalei. Femeia adormită tresări prin somn și își deschise ochii larg, privind înspăimântată spre tavan. Cu o inexplicabilă intuiție, își duse iute mâinile la piept și-și pipăi   bijuteria, asigurându-se că-i tot la locul ei. Marisia, care nu mă slăbise nici o clipă din mâna ei, mă smuci deodată din umăr și amândoi scăparăm pe fereastra larg deschisă.

Zborul înapoi dură cam tot un sfert de oră, lăsarăm Brașovul, Oltul, Sfântul Gheorghe și Târgul Secuiesc în urmă, apoi Carpații, și în sfârșit ajunserăm la noi la han. Ușa de la intrare se dădu în lături, și picioarele mele prinseră să simtă podeaua dură și rece la atingere. Marisia mă strânse tare de mână. Se apropie de mine  și încercă să-mi spună ceva la ureche, dar nici o șoaptă nu se auzea. Apoi, fără să-și miște buzele deloc, în capul meu sunară cuvinte de ne-nțeles. Visul se pare că nu s-a terminat.

- Nu înțeleg ce vrei să spui, zisei.

- Eli… Eli…

- Nu înțeleg!

- Elib… eliberează-mă!

 În cameră, Pasquale încă mai dormea. O geană roz sclipi spre răsărit, e semn că zorii sunt aproape. M-am întins în pat și mă-nvelii cu pătura.

Într-un târziu, spre prânz, mi-am revenit cu greu. Pasquale mă privea cu un zâmbet amuzat.

- Dar știu că te-ai dres , nu glumă, astă-seară, zise râzând.

- Prea tare… am avut și un coșmar, ceva de groază. Se făcea că…

Am dus mâna atunci la buzunarul de la piept al pijamalei și un fior de gheață îmi străbătu spinarea: capătul unui fir de păr negru și  lucios se ițea  în deschizătura buzunarului.  Trăsei și, înmărmurit de groază, văzui în mâna mea un fir de păr lung de peste juma’ de metru, negru, lucios, întocmai ca al femeii ce-o văzui în vis.

Va urma

Vizualizări: 120

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Interesant!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->