Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi


Pentru romani, cucerirea Siracuzei a fost considerata, la vremea respectiva, adica in anul 212 i. Hr., un „galop de sanatate”. Dar, potrivit cronicarilor antici, legiunile care triumfasera asupra salbaticilor gali si infransesera fiorosii elefanti ai lui Hannibal, au gasit, cand s-au indreptat, la bordul triremelor, spre portul orasului, soldati inarmati cu... oglinzi! Si n-au apucat sa se apropie prea mult de tarm, ca mandrele lor corabii au fost cuprinse de flacari, devenind astfel primele victime ale „razelor mortii’, cum aveau sa numeasca mai tarziu asemenea arme distrugatoare de la distanta.

Aceasta naucitoare „arma” ar fi fost, s-a afirmat, pusa la punct de matematicianul si inventatorul grec Arhimede, considerat de multi drept cea mai iscusita minte a Antichitatii, omul care si-a pus cunostintele stiintifice in slujba cetatii sale, realizand masinarii de razboi inspaimanatoare, prin ravagiile provocate, pentru oamenii acelor timpuri. Sa fi fost oare adevarata aceasta poveste uimitoare, sau doar o fantezie a anticilor?

O solutie perfect posibila

Desi povestea incendierii si distrugerii flotei romane cu ajutorul oglinzilor a fost istorisita de un martor ocular, istoricul grec Polybius, si reluata de literatii romani Lucian si Galenus, ea a fost considerata multa vreme de catre istoricii moderni drept o „fantezie”. Nu de aceeasi parere a fost si arheologul grec Ioannis Sakas, care a realizat in 1973 o experienta memorabila, reusind sa incendieze, cu ajutorul unor oglinzi argintate, asemanatoare cu cele presupus folosite de greci, in urma cu doua milenii, o trirema romana reconstituita. Atunci cand aceasta se afla la cateva zeci de metri de mal, oglinzile fiind atintite asupra-i, panzele sale au luat foc si corabia din lemn a ars complet in numai cinci minute! Dar se pare ca nici aceasta proba n-a fost de ajuns pentru a spulbera neincrederea „academicienilor”, care au pretins ca oglinzile folosite de Arhimede nu puteau fi la fel de performante, depasind tehnologiile contemporane epocii. O teorie de ultima ora sugereaza ca temuta arma a siracuzenilor ar fi fost de fapt un tun avant la lettre, actionat de forta aburului! Astfel, potrivit calculelor ingineresti si dovezilor istorice, folosirea unor astfel de tunuri cu abur pare sa fie mai rezonabila decat utilizarea de oglinzi incendiatoare. Cesare Rossi, inginer mecanic la Universitatea Federico II din Napoli a analizat, alaturi de colegii sai, potentialul ambelor arme, ajungand la concluzia ca producerea de tunuri care sa apeleze la forta aburului ar fi fost perfect posibila in Antichitate.

Schita lui da Vinci

Tunurile cu aburi ar fi putut arunca la mari distante proiectile fabricate din lut ars si umplute cu un amestec incendiar de tipul „focului grecesc” – temuta arma secreta a bizantinilor de mai tarziu, despre care se spune ca putea sa arda chiar si sub apa si nu putea fi stinsa decat cu urina sau nisip. Potrivit calculelor lui Rossi, fierberea a doar cativa litri de apa, in „afetul” tunului ar fi fost suficienta pentru propulsarea ghiulelelor cu material incendiar la zeci de metri distanta. La impactul cu un corp solid, invelisul casant din argila se spargea si lichidul extrem de inflamabil din interior ar fi putut aprinde lemnul sau panzele corabiilor romane. Folosirea puterii aburului nu reprezinta, asa cum s-ar putea crede, o caracteristica a epocii moderne, desi este adevarat ca abia in secolul XVIII englezii Watt si Stevenson au fost primii care au intuit importanta ei in domeniul mijloacelor de locomotie. Anticii cunosteau puterea aburului iar mai tarziu, in epoca medievala, Leonardo da Vinci a schitat chiar un tun ce intrebuinta puterea aburului, mentionand chiar – amanunt curios – ca acesta ii fusese inspirat de Arhimede. Si alti savanti medievali se refera la un astfel de dispozitiv, atribuindu-l tot genialului invatat grec. Dar in epoca medievala era evident ca folosirea prafului de pusca era de preferat celei a aburului, fie si din simplul motiv ca puterea ei era mai mare: proiectilele tunurilor care foloseau praf de pusca aveau o raza de actiune de sute de metri si o forta colosala, in vreme ce obuzele lansate din tunuri actionate de aburi nu ajungeau la mai mult de o suta de metri si se bazau exclusiv pe efectul incendiator, fiind deci aproape inutile la asediul unor cetati sau castele din piatra.

Oglinzile incendiatoare, o solutie „ineficienta”

Specialistul italian Cesare Rossi a calculat ca obuzele trase de tunurile concepute de Arhimede ar fi putut cantari pana la 6 kilograme, dintre care doar un sfert era reprezentat de incarcatura incendiara. Ele ieseau din teava armei cu o viteza de circa 60 metri pe secunda si puteau atinge tinte aflate la o distanta de 100 metri. Foarte probabil, apreciaza el, tevile erau inclinate aproape la orizontala, traiectoria fiind aproape paralela cu solul, pentru ca tintirea obiectivelor vizate sa se faca mai usor. Desi Ioannis Stakas si, in 2005, un alt istoric grec, Evanghelos Stamatis, au relevat posibilitatea incendierii unor mici ambarcatiuni de lemn, stationare, prin focalizarea oglinzilor asupra panzelor lor, afirma Rossi, este indoielnic ca oglinzile ar fi putut focaliza razele solare permanent, asupra unor corabii aflate in miscare – caci sursele antice evidentiaza clar ca triremele se apropiau de tarm cand au fost incendiate. In plus, marinarii romani ar fi putut stinge rapid un incendiu declansat de razele solare la nivelul panzelor, caci acestea ar fi ars foarte lent – oricine a facut banala experienta cu lupa care aprinde o bucata de hartie isi poate da seama de acest lucru. Daca insa s-ar fi folosit tunuri cu proiectile incendiare, acestea ar fi putut face prapad la bordul corabiilor, fara ca flacarile sa mai poata fi stinse la fel de usor, mai ales daca s-ar fi folosit o compozitie similara sau apropiata temutului „foc grecesc”.

„Turnurile cu motor” ale lui Iulius Cezar

Alaturi de doi compatrioti, Flavio Russo si Ferruccio Russo, ambii istorici militari, Rossi a scris o carte, intitulata „Inventiile inginerilor antici”, in care, pe langa ipoteza mai sus mentionata, afirma ca anticii apelau la o multime de dispozitive ingenioase, „redescoperite” abia in epoca moderna. Flavio a reusit sa reconstruiasca arme antice de artilerie, iar Ferruccio s-a specializat in reconstituirea virtuala, in trei dimensiuni, a unor dispozitive mecanice aflate la indemana oamenilor de acum 2000 de ani. Asemenea dispozitive, ce permiteau deplasarea, ar fi putut fi plasate in interiorul turnurilor de asediu si se pare ca insusi Iulius Cezar ar fi folosit asemenea arme impotriva unui oras aparat de triburile galice. „Motoarele” care propulsau turnurile trebuie sa se fi bazat pe un ingenios sistem de contragreutati imaginat de inventatorul Heron din Atena si dirijat din interiorul turnurilor de lemn de soldati. Apropierea turnurilor care se miscau, aparent, singure, trebuie sa fi fost o priveliste inspaimantatoare pentru asediati.

Ramane totusi un mister de ce asemenea metode de lupta nu au fost perpetuate de catre romani, cei atat de pasionati de inovatii pe plan militar. Se pare insa ca armele de tipul turnurilor autopropulsate ar fi fost abandonate odata cu invaziile barbare, cand romanii au devenit, din asediatori, asediati...

GABRIEL TUDOR

Vizualizări: 298

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Multumesc frumos dl Muntean

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->