Zile de naştere


3. Pastorala

Păstorița lui Grigorescu este o copiliță care păzește oile însă mintea ei nu este la oi. Ochii ei privesc îndrăzneț către noi, lăsȃndu-și porțile sufletului larg deschise, neștiind că este privită. Dăm curs invitației imprudente și vedem visurile ei de fetișcană care se vede pe sine, poate chiar în vara care vine, cine știe, cerută de mireasă de la tata și de la mama de către Ionel. Casa părintească se vede undeva în vale, la doi-trei kilometri. Acasă nu ar putea să stea așa, lenevind cu capul sprijinit în cot, cu ochii în zare, visȃnd la iubit. Mama nu ar lăsa-o o clipită din treabă: hai, Ancuțo, pune mȃna și toarce lȃna, dă apă la vite, plivește brazdele, scutură țoalele, nu fi leneșă, că nu te mai măriți! Dar aici cu oile, e altceva. Oile pasc, și Ancuța a găsit un petec de umbra și visează cu ochii deschiși.


Păstorița lui Luchian în schimb își ferește privirile de noi. Nu a găsit nici un pic de umbră. Iarba înaltă e uscată de secetă. De ce ar sta în picioare lȃngă niște oi care mai degrabă stau și rumegă decȃt pasc? De ce s-ar uita la ele? Se uită la oi dar nu le vede. E adȃncită în grijile ei. Stă în picioare pentru că nu vrea să se odihnească în timp ce Gheorghiță e plecat la oaste. Ȋn zare, tatăl ei se uită după ea și o strigă să vină cu oile că e timpul de adăpat și de stat la masă. Nu aude. Mai are un an și jumătate de așteptat. O să se întoarcă sănătos? Și mai ales: oare n-a uitat-o?


Și eu am păscut caprele cȃnd am fost mic. Caprele lui tataia erau negre, cu o stea albă în frunte și însemnate pe spate cu vopsea galbenă. Întotdeauna capra cea mai bătrână, șefa clanului, mergea în față. Când se oprea ea să lingă un bolovan de sare, se opreau și celelalte. Cel mai interesant lucru era traversarea prundului gârlei, având într-o mână sandalele și cu cealaltă ținându-mi echilibrul când săream de pe un bolovan pe altul.
Gârla, pe care noi o numeam simplu Gârlă, dar lumea de la oraș o numea prețios râul Râmnicu Sărat, curgea chiar la marginea grădinii noastre. Este vorba de o albie cu bolovani albi și mâl verzui în care piciorul, dacă nimerește din neatenție, se afundă până la genunchi și cu greu mai poate fi tras afară cu încălțăminte cu tot. Întinderea asta accidentată să tot măsoare în lățime vreo sută de metri, din care acoperiți de apă sunt în mod normal doar vreo zece-douăzeci. În rest, cum am spus, bolovani albi acoperiți de o pudră albă de sare. Dincolo de gârlă este un deal necultivat, cu vegetație spontană de medie înălțime, formată din lăstărișuri, cătină și alți mărăcini. Aici era raiul caprelor.
Mă duceam cu ele la păscut vara, în timpul vacanței. Îmi luam o carte de povești cu mine, urcam vreo câteva pante mai sus și alegeam un loc la umbră cu vedere bună asupra satului, care se desfășura în amfiteatru de partea cealaltă a gârlei. Întocmai ca în poezia lui Eminescu Sara pe deal, sunetele satului, chiar și unele discuții casnice pe un ton mai răstit, răzbăteau uimitor de clar până acolo sus.
Caprele, spre deosebire de oi, au un temperament cutezător, nesupus. Asta ca indivizi luați separat, căci ca turmă sunt disciplinate, unite. O turmă de capre se așează strategic pe pășune, în formație de apărare, cu coarnele spre în afară. Cu greu convingi însă o capră să facă ce nu-i place.
Mă gândesc uneori că eu mă asemăn mai degrabă cu caprele decât cu oile. Am de pildă la marginea patului cartea cu psalmii. Când am o greutate mai aparte pe suflet, care nu iese cu rugăciunile obișnuite ale pravilei, citesc unu-doi psalmi care urmează la rând. Îmi pun un semn, și data viitoare reiau de unde am rămas. Un fapt remarcabil, care m-a frapat de multe ori, e că găsesc chiar în psalmul citit răspunsul și ușurarea căutată. Psalmul care urmează e chiar cel de care aveam nevoie în ceasul acela. Acum am devenit foarte încrezător în asta, și deschid Psaltirea cu nădejde, dar nu a fost totdeauna așa. În prefața Psaltirii sunt câteva îndrumări despre cum se citesc psalmii. Si scrie acolo că se citesc niște rugăciuni începătoare, apoi o catismă întreagă, și la sfârșit alte rugăciuni de încheiere. Ei bine, am căutat să respect întocmai tipicul respectiv, și altminteri să nu fac. N-am reușit, din cauza lipsei de răbdare, să duc regula asta la bun sfârșit , și pe Psaltire s-a așternut praful. Câțiva ani de zile.
După aceea, am auzit pe cineva, nu mai știu cine, un duhovnic sau un predicator bun, care a zis că să se citească acasă de fiecare psalmii cum poate, după bunul plac. Pare-mi-se, parintele Teofil Pȃrȃian. Un sfat pe care l-am urmat, și care a dat rezultate. De aceea zic, că sunt înrudit mai degrabă cu caprele, nu pot să țin regulile multe și grele. O fi bine, o fi rău? Vorba părintelui Teofil:
-Apăi, măi dragă, așa-s eu, altul nu-i!

Vizualizări: 1108

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Ştefan Luchian - Păstoriţă

Nicolae Grigorescu - Păstoriţă

Ştefan Luchian - Păstoriţă cu oi

Ludovic Bassarab – Ciobanas cu oi

Ludovic Bassarab – Cioban cu turma de oi

Carol Popp de Szathmary – Ciobanas

Ipolit Strambu – Ciobanas

Va multumesc pentru ilustratii. Tablourile cu subiect pastoral imbie de obicei la o stare de pace, de reverie, de comuniune cu natura. Cand in compozitie figura pastorului este mai expresiva, cu atat mai mult creste si calitatea picturii. Pacea si linistea sunt folositoare sufletului deoarece in pace si "in vant usor" s-a aratat Dumnezeu placutilor Sai,  lui Moise, care pastea turmele,  si sfantului Ilie.

Foarte interesant...Felicitări!

Va multumesc!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->