Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

AVANPREMIERĂ B.N.R. – SET 4 MONEDE COMEMORATIVE “200 DE ANI DE LA REVOLUȚIA DIN 1821 CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU ”

În data de 16 aprilie 2021 Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic mondial un set de 4 monede comerative din metale și cu valori diferite cu tema 200 de ani de la Revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Aversul tuturor monedelor prezintă portretul și numele lui Tudor Vladimirescu, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „....... LEI (BANI)”, anul de emisiune „2021” și stema României. Reversul comun tuturor monedelor redă, în centru, monumentul de la Padeș și anul evenimentului aniversat, „1821”, în partea de jos, acvila de pe steagul lui Tudor Vladimirescu și, circular, inscripția „200 DE ANI DE LA REVOLUTIA CONDUSA DE TUDOR VLADIMIRESCU”.Caracteristicile tehnice ale monedelor aferente acestei emisiuni sunt următoarele:

  • Moneda de aur: puritatea – 99,9%, valoarea – 500 lei, forma – rotundă, diametrul – 35 milimetri, greutatea - 31,103 grame, cant – neted, calitatea – proof, tirajul – 1000 exemplare și prețul unitar de achiziție fără TVA – 11000 lei.

  • Moneda de argint: puritatea – 99,9%, valoarea – 10 lei, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea - 31,103 grame, cant – zimțat, calitatea – proof, tirajul – 5000 exemplare și prețul unitar de achiziție fără TVA – 440 lei.

  • Moneda de tombac: valoarea – 1 leu, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea - 31,103 grame, cant – zimțat, calitatea – proof, tirajul – 5000 exemplare și prețul unitar de achiziție fără TVA – 110 lei.

  • Moneda de alamă Cu80Zn15Ni5 : valoarea – 50 bani, forma – rotundă, diametrul – 23,75 milimetri, greutatea – 6,1 grame, cant – inscripționat cu ,,ROMANIA” de două ori, cu steluță între cele două cuvinte, calitatea – proof, tirajul – 20000 exemplare și prețul unitar de achiziție fără TVA – 10 lei.

“Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber si egal, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul sa fie nu numai liber, dar şi proprietar, fără care libertatea e mincinoasă. Pentru aceea adaugă la deviza sa cuvântul frăţiei, această condiţie de căpetenie a progresului social. Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia viitoare... va cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi: Dreptate, Frăţie, Unitate! Ea va fi o revoluţie naţională.” – Nicolae Bălcescu. Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. Revoluţia a avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote. Revoluţia română de la 1821 s-a integrat în mişcarile generale sociale şi naţionale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar şi dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la graniţa dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În Ţările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioţilor. Revoluţia română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiţi factori conjucturali, ci a fost expresia nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică şi politică în care se aflau Ţările Române. Toate clasele şi păturile sociale româneşti – cu excepţia unei minorităţi boiereşti – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerinţă a otomanilor în treburile interne ale Munteniei şi Moldovei. Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât şi de ambiţiile domnitorilor, care fiind conştienţi de statul lor fragil, căutau să-şi plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogăţească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porţii şi pentru a-şi asigura beneficii personale, domnitorii fanarioţi au iniţiat politici dure de taxare a populaţiei. Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioţi au fost în contrast cu realizările şi proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia şi în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze legislaţia şi să introducă salarizarea funcţionarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreţinerea administratorilor – greci sau păteni – în condiţiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deţii o funcţie oarecare decât să ai moşii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită cu rezistenţă îndârjită de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, datorită exploarării şi jafului, condiţiile de viaţă deveniseră extrem de precare, locuitorii de la sate fiind „reduşi la ultima extremitate a celei mai spăitătoare mizerii”. Corupţia era generalizată şi fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”. Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail Şuţu a plătit 3 milioane de piaştri, iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8000 de pungi cu galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4762 de titluri boiereşti, pentru care a obţinut aproximativ 20 de milioane de piaştri. În visteria domnului intrau diferitele taxe indirecte, precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal dintr-un impozit personal achitat de către toţi bărbaţii ţării de peste 16 ani, dar era permisă scutirea boierimii şi clerului. Abuzurile administraţiei locale făceau ca până la jumate din populaţia ţării plătitoare de impozite să fie scutită de contribuţie. Restul contribuabililor erau siliţi să plătească prin intermediul celor mai brutale metode. Singura soluţie care se putea întrevedea nu era decât înlocuirea prin forţă a factorilor care generau criza economico-politică şi naţională. În epocă, consulii puterilor străine prezenţi în Muntenia şi Moldova trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar şi despre starea de spirit foarte tensionată de aici. Consulul Franţei afirma într-o notă din 1816 ca „poporul aşteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluţie pe care o crede apropiată şi pe care o aşteaptă”, iar consulul britanic adăuga şi el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai asuprit de un guvern despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale decât ţăranii din Moldova şi Muntenia”.

Tudor Vladimirescu (sau Theodor, aşa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data naşterii încă este subiect de controversă istorică), într-o familie de ţărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul dintre reprezentanţii tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arendaşul mai multor moşii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinţi şi a practicat negustoria. A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a şi înălţat la gradul de locotenent. A călătorit mult în ţară şi în străinătate, a învăţat câteva limbi străine şi a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorge Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora dintre corifeii Şcolii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant şi organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unităţi de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluţiei de la 1821. Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă. Dacă în ceea ce priveşte înlăturarea domnior fanarioţi consensul tuturor claselor şi păturilor sociale era asigurat, în ceea ce priveşte alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aştepta la opoziţia marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri, dar şi pentru a asigura forţa militară necesară apărării ţării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naţionale. Tudor a luat legătura cu şefii mişcării antifanariote dar şi cu elementele mişcării Eteria, care plănuia o amplă mişcare împotriva Imperiului Otoman. S-a aşteptat momentul potrivit pentru declanşarea mişcării revoluţionare romaneşti. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Şuţu (15/27 ianuarie). După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida naţională”, în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obştescul folos”. Pregătirile politice au fost însoţite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor îşi făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naţionale cu care, „[...] numai cu pandurii ţării, făr’ de niciun ostaş străin, voi face de a nu se mişca o iarbă din pămantul ţării” prin care el respingea practic orice pretenţie viitoare a Porţii de asigurare a siguranţei graniţelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată naţională începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluţiei. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuţi în satele olteneşti, tot ei ocupându-se şi de crearea unor depozite de arme şi muniţie. Oastea revoluţiei de la 1821 a fost una de factură ţărănească, recrutată din rândurile ţăranilor liberi, implicaţi nu doar în agricultură dar şi în negustorie, iar mulţi dintre ei şi în activităţile militare, care reveneau în alte ţări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor şi a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutaţi şi mici boiernaşi, de origine rurală şi proaspăt intraţi în rândul privilegiaţilor. Efectivele oastei pandurilor au crescut până la aproximativ 20000 de oameni. Această creştere rapidă a fost sesizată de reprezentanţii marilor puteri la Bucureşti sau Istambul. Dotarea oastei a fost la început precară, prin Proclamaţia de la Padeş oamenii fiind îndemnaţi să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier şi cu lănci”. Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului şi muniţiei din tabăra contrarevoluţionară de la Coţofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor. În afara taberei fortificate de la Ţânţăreni şi a mănăstirilor olteneşti fortificate, un rol important pentru armata revoluţionară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni. La Cotroceni s-au concentrat majoritatea trupelor revoluţionare, aici fiind construită o tabără militară fortificată, prevăzută cu şanţuri de apărare şi redute pentru tunuri. în Bucureşti s-a amenajat un sistem defensiv bazat pe mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim şi Mănăstirea Mitropoliei, situate în general pe înălţimi uşor de apărat. Transformarea mănăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească lipsa de cetăţi a Munteniei. În vederea organizării rezistenţei pe termen lung, mănăstirile fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistriţa, Polovraci şi Crasna), au fost preschimbate în depozite întărite, unde se aflau mari cantităţi de alimente, arme şi muniţie. Tudor declara că „ostirile de peste Olt [...] le-am umplut cu zaherele şi cu panduri; acolo mă pot ţine doi sau trei ani, luptând pentru drepturile ţării până le voi căpăta”. Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, în prezenţa a aproximativ 100 de plăieşi şi a colaboratorilor săi apropiaţi, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamaţia de la Padeş. Prin această declaraţie, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din ţară, pentru statornicia unui nou regim politic în ţară. Era o declaraţie patetică, în stare să „mişte conştiinţele şi să îndemne pe oameni la luptă”, o veritabilă „declaraţie de război” împotriva fanarioţiilor. Proclamaţia a avut un efect imediat, locuitorii satelor răzpunzând cu miile, după ce au fost anunţaţi de ştafetele călare. Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea revoluţionară în frunte cu Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în Bucureşti pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulţime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând ţara ca un adevărat domnitor, numit cu drag şi respect Domnul Tudor. Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărinte din oraş, evitând în acelaşi timp orice conflict cu omul Eteriei din oraş, Tudor Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului ţării. Trativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărţii de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizaţie politico-militară, deţinea conducerea şi iniţiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire” , cu atribuţii politice şi administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceiaşi zi 23 martie/4 aprilie. Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acţioneze într-un context internaţional şi intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mişcărilor revoluţionare româneşti şi greceşti de către ţarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la Bucureşti, iar acţiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul iniţial de trecere imediată la sud de Dunăre şi se înstăpâniseră aici, compurtându-se ca o armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi abuzuri, provocând neîncetat forţele otomane de la frontieră, puneau ţara în faţa primejdiei unui atac al forţelor Porţii. În asemenea condiţii, Tudor Vladimirescu a iniţiat discuţii cu conducerea mişcării eteriste, iar concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a iniţiat tratative cu reprezentanţii otomanilor – paşalele din Silistra, Vidin şi Brăila – dar şi cu principalele puteri interesate în zonă. După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu Vladimirescu, la sfârşitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea Bucureştiului. Tudor a respins şi de această dată cererea eteriştilor de unire a celor două mişcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor comandamentului armatei revoluţionare greceşti. Tudor a protestat faţă de intrarea eteriştilor în Bucureşti, susţinând că rezolvarea problemelor interne ţine exclusiv de competenţa pandurilor, iar sprijinul extern trebuind să se limiteze doar la intervenţii diplomatice. Întânirea dintre cei doi conducători s-a încheiat cu o înţelegere fragilă, în aşteptarea unei medieri internaţionale şi a părăsirii teritoriului naţional de eterişti. Ipsilanti s-a retras la Târgovişte iar oamenii săi au ocupat judeţele din nord. Vladimirescu a întărit tabăra de la Cotroceni. În condiţiile în care o parte a boierilor înspăimântaţi încercau să fugă din Capitală iar Eteria se înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care intenţionau să se refugieze la Târgovişte sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămaşi în Bucureşti şi cu clerul din Capitală, Tudor a continuat negocierile. Rezultatele negocierilor au fost nesadisfăcătoare, paşalele cerând în primul rând dezarmarea armatei pandurilor şi reprimarea eteriştilor. Cum Tudor nu a acceptat condiţiile turcilor, iar oastea Porţii se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat singura decizie corectă din punct de vedere militar: retragera în zona întărită a Olteniei şi organizarea unei rezistenţe de durată. La începutul lunii mai 18000 de soldaţi otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alţi 15000 de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa în Muntenia. În concepţia lui Vladimirescu, durata mare a rezistenţei româneşti ar fi putut atrage atenţia puterilor occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea revendicărilor românilor. Pe 1527 mai, oastea revoluţionară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcţia Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai oastea revoluţionară ajunsese în apropiere de Goleşti. Eteriştii, deşi ar fi dorit să oprească retragerea lui Tudor către bazele de rezistenţă din Oltenia , nu se sinţeau în stare să reuşească acest lucru, pe de-o parte datorită tăriei forţelor de sub comanda liderului român, pe de alta datorită ameninţării exercitate de garnizoanele pandurilor aflate pe malul drept al Oltului, gata să iasă în întâmpinarea comandantaului lor. Ce nu au reuşit cu forţa armelor, eteriştii au reuşit prin trădare şi complot. Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost asasinat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână. Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea unitară de până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceştia luptând separat sau în alianţă cu eteriştii împotriva otomanilor până spre sfârşitul lunii iunie.

Proclamația de la Padeș a fost unul din documentele programatice care a consemnat țelurile Revoluției de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, eveniment ce a marcat sfârșitul dominației fanariote și începutul  procesului de renaștere națională. Proclamația cuprindea un îndemn către poporul românesc de a lua parte la lupta pentru eliberarea de sub influența fanariotă, precum și o serie de revendicări, printre care împărțirea pământurilor boierilor și mănăstirilor către țărănime, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie. Proclamația a fost citită în fața unei mulțimi adunate pe Câmpia Soarelui de la Padeș, în 23 ianuarie 1821, prin ea Tudor Vladimirescu lansând chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”. Astfel, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din țară, pentru statornicia unui nou regim politic în țară. Primul monument construit pe Câmpia Soarelui de la Padeș în cinstea lui Tudor Vladimirescu a fost un obelisc, de fapt o troiță  din lemn, cu însemnarea “Tudor Vladimirescu, 1821-1921”. Troița a fost ridicată de Comitetul Școlar din Padeș, în urma unei întruniri organizate din inițiativa învățătorului Nicolae I. Spineanu, prin care se decidea ca „în ziua de 9 iunie 1921, când se va sărbători centenarul lui Tudor Vladimirescu în județul Gorj, să sărbătorim și în comuna noastră o sută de ani de la moartea marelui Țăran Român…” Ulterior, în 1927, sub conducerea aceluiași comitet școlar, localnicii au început demersurile pentru construirea unui monument de piatră. Fondurile au fost strânse prin subscripție publică, învățătorul Nicolae Spineanu făcând apel în acest sens și la Mihai Gușiță din Mehedinți, directorul revistei „Datina”.

În articolul Cu privire la Tudor Vladimirescu, apărut în Arhivele Olteniei , 08, nr. 43-44, mai – august 1929, este citat M. Gușiță, care spunea următoarele: “Locul unde se va ridica din inițiativa revistei Datina monumentul Domnului Tudor în lunca Padeșului, se află în mijlocul meterezelor ce-i poartă numele și ale căror urme se păstrează destul de vizibil până astăzi. Terenul este de un hectar și jumătate și se află în stăpânirea a vreo 10 săteni […] …nădăjduim ca peste vre-o lună să înceapă lucrările cu esecutarea cărora se ocupă d-l architect St. Baloșin. Monumentul va fi o capelă cu tindă mănăstirească, având în interior o frescă cu episoadele revoluției dela 1821, deasupra o troiță în piatră de granit, iar în tindă basoreliefuri de bronz, reprezentând: adunarea de la Padeș, intrarea în București și uciderea lui Tudor. Cheltuelile vor fi suportate de revista Datina, împreună cu Societatea «Cultul Eroilor». Lucrarea va fi numai în piatră. Pentru strângerea sumei mai organizăm în chiar vara aceasta serbări și distribuiri de cărți poștale ilustrate, din cele ce vă alăturez aci.” Semănând, de la depărtare, cu o piramidă maiașă cu o pantă foarte abruptă, monumentul  Proclamației de la Padeș are înălțimea de 9,5 m și laturi de 10 m. În vârful acesteia se află un altar încununat de un fel de troiță ce totodată simbolizează o făclie. Pe cele 4 laturi ale altarului sunt redate cele patru basoreliefuri:

  • Domnul Tudor flancat de stemele Țării Românești (vulturul) și Olteniei (leul)

  • Adunarea de la Padeș. Proclamarea Revoluției. Ianuarie 1821

  • Boierii țării depun jurământ de supunere Domnului Tudor

  • Întâia Proclamație a lui Tudor din Padeș (textul proclamației al cărei facsimil se găsește la Muzeul Național de Istorie a României de la București). 

Monumentul a fost ridicat de arhitectul State Baloșin (arhitect interbelic, membru în Societatea Arhitecților Români, în Corpul Arhitecților și în Colegiul Arhitecților Români, cunoscut pentru realizarea planurilor ambasadei din Sofia, planurilor de sistematizare a orașelor Turnu-Severin și Galați, a monumentelor de la Mateiaș, al eroilor de la Cerna din parcul orașului Turnu-Severin, al eroilor de la Slobozia-Vlașca, al eroilor din Giurgiu, etc.). Basoreliefurile au fost realizate de sculptorii Gheorghe Tudor (acesta fiind semnat pe două dintre ele: pe basorelieful în care boierii țării depun jurământ de supunere Domnului Tudor – Gh. Tudor 1936, și pe cel cu Adunarea de la Padeș – Gh. Tudor, Str. Poștei 9) și Emil Wilhelm Becker (sculptorul Casei Regale a României, autorul, printre altele, al monumentelor Avântul Patriei, Mormântul Ostașului Necunoscut din București, Clopotul încoronării de la Alba Iulia, al sculpturilor din capelă și interiorul criptei Mausoleului de la Mărășești, etc.), după schițele pictorilor Stoica Dumitrescu (cunoscut pentru lucrarea Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia) și Costin Petrescu (autorul marii fresce circulare “Istoria Românilor” și al mozaicurilor exterioare de la Ateneul Român din București).

 

 

 

 

Vizualizări: 18

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Precizez că și Monetăria Statului a emis o medalie dedicată aceluiași personaj și eveniment istoric:

Și firma privată "Casa de monede" a emis o medalie dedicată aceluiași personaj și eveniment:

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->